Capitolul XX.

STICLA CEREASCĂ. SMOCHINI-PALMIERI.

„MAMMOUTH TREES”. ARBORELE RĂZBOIULUI.

ECHIPAJUL ÎNARIPAT. LUPTELE DINTRE DOUĂ POPULAŢII. MASACRUL. INTERVENŢIE DIVINĂ.

Vântul deveni violent şi neregulat. Victoria înainta prin aer, în adevărate salturi. Aruncată când spre nord, când spre sud, nu întâlnea nici o adiere constantă.

— Mergem foarte repede, fără să înaintăm mult, spuse Kennedy, observând desele oscilaţii ale acului magnetic.

— Victoria înaintează cu o viteză de cel puţin treizeci de leghe pe oră, spuse Samuel Fergusson. Aplecaţi-vă şi veţi vedea cât de repede dispare câmpia din ochii noştri. Uite, pădurea asta pare că se năpusteşte în calea noastră.

— Pădurea s-a şi transformat în luminiş, răspunse vânătorul.

— Iar luminişul, într-un sat, adăugă Joe, după câteva clipe. Uite chipurile înmărmurite ale negrilor.

— E foarte firesc, răspunse doctorul. La prima apariţie a baloanelor, ţăranii francezi au tras asupra lor, luându-le drept monştri aerieni, aşa că-i este îngăduit şi unui negru din Sudan să facă ochii mari, văzându-ne.

— Pe legea mea, exclamă Joe, în timp ce Victoria trecea peste un sat la o înălţime de 100 de picioare, să ştiţi că le arunc o sticlă goală, cu voia dumneavoastră, domnule doctor. Dacă ajunge întreagă la ei, o vor adora. Dacă se sparge, din bucăţi îşi vor face talismane.

Şi spunând acestea, aruncă o sticlă care se făcu, bineînţeles, ţăndări. Indigenii se repeziră afară din colibele lor rotunde, scoţând strigăte puternice.

Puţin mai departe, Kennedy strigă:

— Priviţi arborele acesta ciudat! Partea lui de jos e de o specie, iar cea de sus alta.

— Hm! Exclamă Joe. În ţara asta arborii cresc unii peste alţii.

— Este pur şi simplu un trunchi de smochin, răspunse doctorul, pe ramurile căruia s-a prins puţin pământ vegetal. Într-o bună zi, vântul a aruncat pe el o sămânţă de palmier şi palmierul a crescut ca în plin câmp.

— Straşnic sistem! Spuse Joe. Am să-l import în Anglia. Ar folosi mult parcurilor Londrei, fără să mai socotim că am înmulţi pomii fructiferi; am avea grădini în înălţime. Cu siguranţă că asta va fi pe placul micilor proprietari.

În clipa aceea, Victoria trebui să urce, ca să treacă peste o pădure cu arbori mai înalţi de trei sute de picioare, un fel de smochini seculari.

— Minunaţi arbori! Strigă Kennedy. N-am văzut ceva mai frumos ca aceste veritabile păduri. Ia uite, Samuel!

— Înălţimea acestor smochini este cu adevărat extraordinară, dragul meu Dick, dar ea n-ar provoca mirare în ţinuturile cu păduri din Lumea Nouă.

— Cum, există şi arbori mai înalţi?

— Fără îndoială, aceia pe care-l numim „mammouth trees”. S-a găsit în California un cedru înalt de patru sute cincizeci de picioare, înălţime care depăşeşte turnul Parlamentului şi chiar marea piramidă a Egiptului. La bază, trunchiul avea o circumferinţă de o sută douăzeci de picioare, iar straturile lui concentrice dovedeau că existenţa copacului era mai veche de patru mii de ani.

— Domnule, faptul nu e deloc surprinzător! Când trăieşti patru mii de ani, nu-i nimic mai firesc decât să ajungi la o asemenea înălţime.

Dar pe când discutau, în locul pădurii apăru un grup de colibe aşezate în cerc în jurul unei pieţe. În mijloc se înălţa un singur arbore şi, văzându-l, Joe exclamă:

— Ei bine, dacă de patru mii de ani face asemenea flori, n-am de ce să-l felicit.

Şi arătă spre un sicomor uriaş al cănii trunchi dispărea cu totul sub o grămadă de oase omeneşti. Florile de care vorbea Joe erau capete de curând tăiate, atârnate de pumnale fixate în scoarţă.

— Arborele războiului la canibali! Explică doctorul. Indienii iau numai pielea, africanii iau capul cu totul.

— Chestie de modă! Spuse Joe.

Dar satul cu capete însângerate rămase în urmă. Ceva mai departe, un alt sat oferea un spectacol la fel de respingător: cadavre mâncate pe jumătate, schelete zăcând în praf, membre omeneşti risipite ici şi colo, toate lăsate la dispoziţia hienelor şi şacalilor.

— Sunt se vede trupuri de criminali; aşa cum se obişnuieşte în Abisinia, aceştia sunt lăsaţi pradă fiarelor, care îi devorează în linişte, după ce i-au ucis.

— Procedeul nu-i mult mai crud decât spânzurătoarea, spuse scoţianul. E doar mai murdar, asta-i tot.

— În regiunile sudice ale Africii, vorbi din nou doctorul, băştinaşii se mulţumesc să-i închidă pe criminali în propria lor colibă împreună cu fiarele, şi chiar cu familia. Se dă foc şi totul arde. Asta se numeşte cruzime, şi dacă spânzurătoarea e mai puţin crudă, e în schimb la fel de barbară.

Cu vederea-i pătrunzătoare de care ştia să se servească atât de bine, Joe semnală câteva cârduri de păsări carnivore, care zburau la orizont.

— Sunt vulturi, strigă Kennedy, după ce-i recunoscu cu ajutorul lunetei. Minunate păsări, a căror viteză este tot atât de mare ca a noastră.

— Cerul să ne păzească de atacurile lor! Glăsui doctorul.

Pentru noi sunt mult mai de temut decât fiarele sau decât triburile de sălbatici.

— Îi vom alunga cu împuşcături, răspunse vânătorul.

— Aş vrea, dragul meu Dick, să nu avem nevoie de îndemânarea ta. Învelişul balonului nostru nu ar rezista unei împunsături a ciocului lor. Din fericire, cred însă că aceste păsări sunt mai mult înspăimântate decât atrase de aparatul nostru.

— Staţi! Am o idee, spuse Joe. Ideile îmi vin astăzi cu duiumul. Dacă am pune la nacela noastră un echipaj de vulturi vii care să ne ducă prin aer?

— Nu prea cred ca sistemul să izbutească cu nişte păsări atât de îndărătnice din fire, răspunse doctorul.

— I-am dresa, răspunse Joe. În loc să le punem zăbale, le-am pune ochelari speciali care le-ar dirija vederea; în felul acesta, ar merge la stânga sau la dreapta, după voia noastră.

— Dă-mi voie bunul meu Joe să prefer echipajului înaripat, un vânt prielnic. Hrana lui costă mult mai puţin şi este mult mai sigur.

— Vă dau voie, domnule, dar îmi păstrez ideea.

Era ora prânzului. De câtva timp Victoria mergea mult mai încet; ţinutul nu mai fugea sub balon, ci se desfăşura domol. Deodată, la urechile călătorilor ajunseră strigăte şi fluierături. Se aplecară şi zăriră într-o câmpie deschisă un spectacol care-i emoţiona.

Două triburi se luptau cu înverşunare şi încrucişau prin aer o sumedenie de săgeţi. Combatanţii, nerăbdători să se ucidă unii pe alţii, nu băgaseră de seamă apariţia Victoriei. Erau vreo trei sute şi se băteau într-o învălmăşeală de nedescris; cei mai mulţi dintre ei, roşii de sângele răniţilor, înfăţişau o privelişte cumplită.

Când, în sfârşit, văzură aerostatul, lupta încetă o vreme; urletele se înteţiră, câteva săgeţi fură aruncate spre nacelă şi una dintre ele ajunse destul de aproape ca Joe s-o poată prinde în mână.

— Să urcăm, ca să fim în afara loviturilor! Strigă doctoruln Fergusson. Să nu fim imprudenţi! Nu e îngăduit!

— Mai bine să căutăm un curent care să ne poarte mŕi departe.

Măcelul continuă cu lovituri de secure şi de suliţe. Cum un duşman era doborât, adversarul se grăbea să-i taie capul. Femeile, amestecate în învălmăşeală, adunau capetele însângerate şi le îngrămădeau unul peste altul la marginea câmpului de luptă. Adesea se băteau pentru a cuceri aceste hidoase trofee.

— Cumplită privelişte! Strigă Kennedy, adânc scârbit…

— Dezgustători indivizi! Spuse şi Joe. Dac-ar purta uniformă, ar fi ca orice războinici.

— Am o poftă nebună să intervin în luptă, vorbi din nou vânătorul, ridicând puşca.

— Nu, nu, se grăbi să-l oprească doctorul, să nu ne băgăm în treburile altora. Ştii tu de partea cui e dreptatea ca să joci rolul Providenţei? Mai bine să ocolim acest spectacol dezgustător. Dacă marile căpetenii ar putea domina cu privirea, ca şi noi, teatrul luptelor pe care le angajează, poate că nu le-ar mai trebui atâta sânge şi cuceriri.

Victoria se ridică dilatându-se. Urletele hoardei în delir îi mai urmăriră câteva clipe. Apoi, împins spre sud, balonul se depărta de această scenă de măcel şi canibalism.

Terenul era acum variat, cu numeroase cursuri de apă care se îndreptau spre est. Ele se vărsau desigur în afluenţii lacului Nu sau ai fluviului Gazelles, despre care Guillaume Lejean dăduse amănunte atât de interesante.

După un drum de o sută cincizeci de mile, odată cu venirea nopţii, Victoria aruncă ancora la 27° longitudine şi la 4°20' latitudine septentrională, după ce străbătuse o sută cincizeci de mile.

Capitotui XXI.

ZGOMOTE CIUDATE. UN ATAC NOCTURN. KENNEDY ŞI JOE ÎN POM. DOUĂ ÎMPUŞCĂTURI. AJUTOR!

AJUTOR! RĂSPUNSUL ÎN LIMBA FRANCEZĂ.

DIMINEAŢA. MISIONARUL. PLANUL DE SALVARE.

Întunericul nopţii devenea de nepătruns. Doctorul nu putuse recunoaşte ţinutul: balonul fusese ancorat de un arbore foarte înalt, a cărui formă abia o distingea în umbră.

Potrivit obiceiului, îşi începuse paza de la orele nouă, iar Dick îi înlocui la miezul nopţii.

— Să veghezi bine, Dick, să veghezi cu mare grijă!

— E ceva nou?

— Nu! Totuşi mi s-a părut că am surprins zgomote nedesluşite sub noi. Nu prea ştiu unde ne-a dus vântul; ceva mai multă prudenţă nu ne poate strica.

— Poate ai auzit strigătele unor animale sălbatice?

— Nu! Mi s-a părut cu totul altceva. În sfârşit, la cel mai mic semn de primejdie, să ne trezeşti fără şovăială…

— Fii liniştit!

Doctorul ascultă încă o dată, atent, în noapte; neauzind nimic, se înveli cu pătura şi adormi numaidecât.

Cerul era acoperit cu nori groşi, dar nici o adiere de vânt nu străbătea aerul. Victoria, prinsă cu o singură ancoră, nu se mişca.

Kennedy, rezemat cu coatele în bordul nacelei, în aşa fel ca să poată supraveghea arzătorul, contempla liniştea întunecată. Dar cum se întâmplă adesea când eşti neliniştit şi aştepţi să se întâmple ceva, cercetând orizontul, i se păru deodată că vede nişte luminiţe nedesluşite. La un moment dat, i se păru că zăreşte una la o distanţă de două sute de paşi, dar nu fu decât un fulger, după care nu mai văzu nimic.

Era, fără îndoială, una din acele false senzaţii luminoase pe care le percepe ochiul într-un întuneric adânc.

Kennedy se linişti şi căzu din nou în contemplare, când deodată un şuierat ascuţit străbătu aerul.

Era strigătul unui animal, al unei păsări de noapte, sau ieşise din gura unui om?

Dându-şi seama de gravitatea situaţiei, Kennedy se gândi să-şi trezească tovarăşii de drum; apoi îşi spuse că, în orice caz, fie că era vorba de oameni, fie de animale, primejdia se găsea încă la mare depărtare, aşa că mai întâi îşi revizui armele, iar după aceea, cu ajutorul lunetei, îşi aţinti din nou privirea în noapte.

Curând văzu cum se strecoară sub pom forme neclare. Într-o rază de lună, care străbătu ca un fulger norii, văzu nedesluşit un grup de oameni mişcându-se în umbră. Îşi aminti de aventura cu cinocefalii şi puse mâna pe umărul doctorului. Acesta se trezi imediat.

— Linişte! Spuse Kennedy. Să vorbim încet.

— E ceva?

— Da, să-l trezim pe Joe.

Îndată ce Joe se trezi, vânătorul povesti ce văzuse.

— Iar blestematele acelea de maimuţe? Întrebă Joe.

— E posibil, dar trebuie să ne luăm măsuri de apărare.

— Joe şi cu mine, spuse Kennedy, vom coborî în copac cu ajutorul scării.

— Iar în vremea aceasta, continuă doctorul, eu voi lua măsurile necesare ca să ne putem ridica repede.

— Ne-am înţeles.

— Să coborâm, spuse Joe.

— Să nu vă folosiţi de arme decât în caz de absolută nevoie, glăsui doctorul. N-are rost să ne arătăm prezenţa prin aceste locuri.

Dick şi Joe răspunseră printr-un semn, apoi coborâră fără zgomot în arbore şi se aşezară pe crengile groase de care se prinsese ancora.

Ascultau de vreo zece minute, muţi şi nemişcaţi în frunziş, când, deodată, scoarţa copacului trosni uşor. Joe îl apucă de mână pe scoţian.

— Auziţi?

— Da, se apropie.

— Dacă-i un şarpe? Şuieratul acela pe care l-aţi auzit…

— Nu! Pare să fi fost un zgomot făcut de un om. „Prefer o întâlnire cu băştinaşii, se gândi Joe. Mi-e scârbă de reptile”.

— Zgomotul se apropie, spuse Kennedy după câteva clipe.

— Da! Cineva urcă, se caţără.

— Veghează în partea asta, eu voi veghea în cealaltă.

— Bine.

Se aflau izolaţi în vârful unei ramuri orizontale, în mijlocul pădurii de crengi a uriaşului boabab de care se prinsese ancora. Desimea frunzişului făcea întunericul şi mai adânc. Joe se plecă la urechea Iui Kennedy şi, arătându-i partea de jos a copacului, spuse:

— Negrii!

Cei doi călători prinseră chiar câteva şoapte, Joe duse puşca la umăr.

— Aşteaptă! Şopti Kennedy.

Într-adevăr, câţiva negri se căţăraseră în boabab. Apăreau din toate părţile, strecurându-se printre ramuri ca reptilele, căţărându-se încet, dar sigur. Se trădau prin mirosul pe care-l avea corpul lor, frecat cu o grăsime puturoasă. Curând, chiar în dreptul ramurii pe care stăteau Kennedy şi Joe, se iviră două capete.

— Atenţie! Spuse Kennedy. Trage!

Două detunături răsunară în aer şi se amestecară cu ţipete de durere. Hoarda dispăru înspăimântată. Dar atunci se auzi un strigăt ciudat, neaşteptat, imposibil! O voce omenească rosti clar în limba franceză:

— Ajutor! Ajutor!

Kennedy şi Joe, înmărmuriţi, se întoarseră în nacelă cât putură de repede.

— Aţi auzit? Îi întrebă doctorul.

— Fără îndoială!

— Un francez e în mâinile lor!

— Un călător!

— Un misionar poate.

— Nenorocitul, îl omoară, îl martirizează! Strigă vânătorul. Doctorul încerca zadarnic să-şi ascundă emoţia.

— Nu e nici o îndoială, spuse el. Un nefericit francez a căzut în mâinile lor. Dar nu vom pleca, înainte de a face tot ce se poate pentru a-l salva. Auzind împuşcăturile noastre, o fi nădăjduit într-un ajutor neaşteptat. Nu-i vom dezamăgi această speranţă. Nu gândiţi şi voi la fel?

— Ba da, Samuel, şi suntem gata să te ascultăm.

— Să întocmim un plan şi chiar în dimineaţa asta să încercăm să-l răpim.

— Dar cum vom scăpa de negri? Întrebă Kennedy.

— Pentru mine este limpede, spuse doctorul, că, după felul în care au şters-o, nu cunosc armele de foc, aşa că va trebui să profităm de spaima lor. Dar trebuie să aşteptăm zorii zilei înainte de a ne pune pe treabă.

— Nenorocitul ăsta… Nu trebuie să fie departe, căci…

— Ajutor! Ajutor! Repetă vocea, de data aceasta mai slab.

— Sălbaticii! Strigă Joe furios. Dacă-l ucid în noaptea asta?

— Auzi, Samuel? Exclamă Kennedy apucându-l de mână pe doctor. Dacă-l omoară în noaptea asta?

— Nu cred! Popoarele primitive îşi omoară prizonierii în plină zi; au nevoie de soare!

— Dac-aş profita de noapte, spuse scoţianul, ca să mă strecor până aproape de acest nenorocit?

— Vă însoţesc, domnule Dick!

— Staţi, prieteni! Intenţia vă face cinste şi se potriveşte cu inima şi cu curajul vostru, dar ne vom pune în primejdie toţi, şi, mai mult, îi vom strica celui pe care voim să-l salvăm.

— De ce? Întrebă Kennedy. Băştinaşii sunt înspăimântaţi. Nu se vor mai întoarce.

— Dick, te implor, ascultă-mă! Dacă din întâmplare te surprind, totul e pierdut!

— Dar nenorocitul acela care aşteaptă, care nădăjduieşte? Nimeni nu-i răspunde? Nimeni nu-i vine în ajutor? O să creadă că l-au înşelat simţurile, că n-a auzit nimic…

— Putem să-l liniştim, spuse doctorul Fergusson.

Şi stând în picioare în mijlocul întunericului, făcându-şi mâinile pâlnie, strigă din răsputeri, în limba străbunului:

— Oricine ai fi, ai încredere! Trei prieteni veghează asupra dumitale!

Un urlet grozav îi răspunse, înăbuşind răspunsul prizonierului.

— Îl sugrumă! Îl vor sugruma! Strigă Kennedy. Intervenţia noastră nu a făcut altceva decât să-i grăbească sfârşitul. Trebuie să acţionăm!

— Dar cum, Dick? Ce vrei să faci pe întunecimea asta?

— O, dac-ar fi ziuă! Strigă Joe.

— Ei bine, dac-ar fi ziuă? Întrebă doctorul cu un ton ciudat.

— Nimic mai simplu, Samuel, răspunse vânătorul. Aş coborî pe pământ şi aş împrăştia ceata asta mizerabilă.

— Şi tu, Joe? Întrebă Fergusson.

— Eu, domnule, aş fi mai prudent. I-aş spune prizonierului să fugă într-o anumită direcţie.

— Şi cum ai face să ia cunoştinţă de acest sfat?

— Cu ajutorul săgeţii pe care am prins-o în zbor şi de care aş lega un bilet; sau, pur şi simplu, vorbindu-i cu voce tare, deoarece negrii nu ne înţeleg limba.

— Planurile voastre, prieteni, nu pot fi puse în practică. Admiţând că izbuteşte să înşele vigilenţa călăilor săi, cea mai mare greutate pentru nenorocit va fi să fugă. Cât despre tine, dragul meu Dick, cu multă îndrăzneală şi profitând de spaima produsă de armele noastre de foc, planul tău poate ar izbuti. Dar dacă nu izbuteşte, ai fi pierdut. Astfel că ar trebui să salvăm două persoane în loc de una. Nu, trebuie să procedăm altfel!

— Dar să procedăm imediat, răspunse vânătorul.

— Poate că vom reuşi, glăsui doctorul, apăsând asupra cuvântului din urmă.

— Domnule, nu cumva veţi izbuti să risipiţi bezna asta?

— Cine ştie, Joe?

— Ah! Dacă reuşiţi, vă proclam primul savant al lumii.

Câteva clipe doctorul nu răspunse: se gândea. Cei doi tovarăşi il priveau emoţionaţi. Erau foarte mişcaţi dc această situaţie extraordinară. Apoi Fergusson reluă:

— Iată planul meu, spuse el. Ne-au rămas două sute de livre de lest, deoarece sacii pe care i-am luat cu noi sunt încă neatinşi.

Admit că prizonierul, un om vădit epuizat de suferinţă, cântăreşte tot atât cât oricare dintre noi. Dacă am renunţa la o parte din lest egală cu greutatea lui, ne-ar mai rămâne încă vreo şaizeci de livre de aruncat, atunci când am avea nevoie să urcăm mai repede.

— Prin urmare, cum gândeşti să acţionezi? Întrebă Kennedy.

— Uite, Dick, tu admiţi că dacă izbutesc să ajung până la prizonier, şi luându-l în nacelă, arunc o cantitate de lest egală cu greutatea lui, nu am schimbat nimic din echilibrul balonului? Bine!

Dar dacă vreau să obţin o urcare mai rapidă pentru a scăpa de trib, trebuie să întrebuinţez un mijloc mai puternic decât arzătorul; or, aruncând şi restul de lest la momentul oportun, sunt sigur că mă voi înălţa cu o mare repeziciune.

— Evident!

— Da, dar se iveşte şi un neajuns, şi anume, că, pentru a coborî mai târziu, va trebui să pierd o cantitate de gaz proporţională cu lestul aruncat. Iar gazul acesta e un lucru preţios. Totuşi, nu-i putem regreta pierderea, când e vorba de salvarea unui om.

— Ai dreptate, Samuel, trebuie să sacrificăm totul pentru a-l salva!

— Să ne punem atunci pe lucru. Aranjaţi sacii pe marginea nacelei, în aşa fel încât să-l putem arunca dintr-o dată.

— Dar ce facem cu întunericul?

— El ne ajută, pentru că ne ascunde pregătirile şi se va risipi abia după ce vom fi gata. Îngrijiţi să aveţi toate armele la îndemână.

Poate că va trebui să tragem. În carabină avem un glonţ, în cele două puşti, patru, în cele două revolvere, douăsprezece, în total şaptesprezece, care se pot trage într-un sfert de minut. Dar poate că nu va fi necesar să facem atâta zgomot. Sunteţi gata?

— Suntem gata, răspunse Joe.

Sacii erau pregătiţi şi armele de asemenea.

— Bine, spuse doctorul, fiţi cu ochii în patru. Joe va trebui să arunce balastul şi Dick să ridice prizonierul; dar să nu faceţi nimic înainte de a da eu ordin. Joe. Du-te mai întâi şi desprinde ancora, apoi urcă îndată înapoi, în nacelă.

Joe coborî pe funie şi se întoarse după câteva clipe. Victoria stătea în aer, aproape nemişcată. În acest timp, doctorul se asigură că în rezervorul de amestec era o cantitate suficientă de gaz, care la nevoie ar fi putut să alimenteze arzătorul, fără să recurgă un timp la acţiunea pilei Bunsen. Scoase cele două fire conducătoare, izolate până atunci care serveau la descompunerea apei. Apoi, scotocind în sacul lui de călătorie, găsi două bucăţi de cărbune cu vârful ascuţit, pe care le fixă la capătul fiecărui fir.

Prietenii îl priveau în tăcere, fără să înţeleagă. După ce-şi termină lucrul, doctorul, în picioare, în mijlocul nacelei, luă în fiecare mână câte un cărbune şi le apropie vârfurile…

Deodată, între cele două vârfuri se produse o lumină puternică orbitoare, însoţită de un bubuit înspăimântător. O fâşie enormă de lumină electrică sfâşie întunericul nopţii.

— 0h, domnule! Exclamă Joe.

— Tăcere! Spuse doctorul.