Capitolul XXII.

MĂNUNCHIUL DE LUMINĂ. MISIONARUL.

RĂPIREA LA LUMINĂ ARTIFICIALĂ.

PUŢINĂ SPERANŢĂ. ÎNGRIJIRILE DOCTORULUI. TRAVERSAREA UNUI VULCAN.

Fergusson proiectă spre diferite puncte din spaţiu puternica sa fâşie de lumină şi o opri pe un loc de unde se auzeau strigăte de groază. Cei doi tovarăşi ai săi aruncară într-acolo o privire iscoditoare.

Boababul, deasupra căruia Victoria se menţinea aproape nemişcată, se înălţa în mijlocul unui luminiş; între câmpurile de susan şi de trestie de zahăr erau vreo cincizeci de colibe joase şi conice, în jurul cărora furnica un trib numeros.

La o sută de picioare dedesubtul balonului se ridica un stâlp la piciorul căruia zăcea o făptură omenească, un bărbat tânăr, de cel mult treizeci de ani, cu părul lung, pe jumătate gol, slab, însângerat, cu capul căzut în piept ca un Crist pe cruce.

Un misionar! Un preot! Strigă Joe.

— Biet nenorocit! Spuse Dick.

— II vom salva, prietene, îl vom salva.

Mulţimea negrilor fu cuprinsă de o spaimă uşor de înţeles, zărind balonul asemănător unei comete enorme, cu o coadă orbitor de luminoasă. La strigătele lor, prizonierul îşi înălţă privirea. Ochii îi străluciră însufleţiţi de nădejde şi, fără să înţeleagă prea bine ce se petrece cu el, îşi întinse mâinile către salvatorii neaşteptaţi.

— Trăieşte! Trăieşte! Strigă Fergusson. Îl vom salva. Sunteţi gata, prieteni?

— Suntem gata, Samuel!

— Joe, stinge arzătorul!

Ordinul doctorului fii îndeplinit.

O adiere abia simţită împingea încet aerostatul spre locul unde se afla prizonierul. În acelaşi timp, prin contractarea gazului, balonul cobora uşor.

Vreo zece minute continuă să plutească în mijlocul razelor luminoase. Fergusson proiectă asupra mulţimii mănunchiul lor strălucitor, care alergă pe sol aruncând ici-colo pete vii de lumină.

Tribul, stăpânit de o frică de nedescris, dispăru treptat în colibe, astfel că în jurul stâlpului nu mai rămase nimeni. Doctorul avea deci dreptate să se bazeze pe apariţia fantastică a Victoriei, care proiecta raze de soare în întunericul de nepătruns.

Nacela se apropia de pământ. În timpul acesta, câţiva negri mai îndrăzneţi reveniră totuşi, strigând sălbatic. Kennedy îşi şi pregătise puşca, dar doctorul îi interzise să tragă. Nemaiavând puterea să se ţină în picioare, preotul rămase în genunchi. Nu era nici măcar legat de stâlp, deoarece, dată fiind slăbiciunea sa, legăturile ar fi fost de prisos. Când nacela se apropie de pământ, vânătorul îl apucă de mijloc şi-l trase înăuntru, chiar în clipa în care Joe arunca, brusc, două sute de livre de balast. Doctorul se aştepta ca balonul să urce cu o mare repeziciune, dar, împotriva aşteptărilor sale, după ce se înălţă trei, patru picioare, rămase nemişcat.

— Ce ne ţine? Strigă el îngrozit.

Câţiva sălbatici se apropiau scoţând strigăte înfricoşătoare.

— Oh! Făcu Joe, aplecându-se în afară. Un negru s-a agăţat de fundul nacelei!

— Dick! Dick! Strigă doctorul, bidonul cu apă!

Dick înţelese intenţia prietenului şi, ridicând unul dintre bidoanele cu apă care cântărea mai mult de o sută de livre, îl aruncă peste bord. Victoria, uşurată deodată, tăcu o săritură de trei sute de picioare în aer în mijlocul urletelor tribului, care văzu cum era răpit prizonierul.

— Ura! Strigară cei doi tovarăşi ai doctorului.

Deodată balonul făcu un nou salt şi urcă cu mai bine de o mie de picioare.

— Ce-i asta? Întrebă Dick, care fu cât pe ce să-şi piardă echilibrul.

— Nimic, puşlamaua şi-a dat drumul, spuse Fergusson, şi Joe, aplecându-se, putu să-I zărească pe sălbatic, cu mâinile întinse, răsucindu-se în aer şi zdrobindu-se de pământ.

Doctorul îndepărtă atunci capetele firelor electrice şi întunericul se lăsă din nou.

Era ora unu după miezul nopţii. Francezul, leşinat, deschise în sfârşit ochii.

— Sunteţi salvat! Îi spuse doctorul.

— Salvat! Răspunse el în englezeşte, cu un surâs trist. Salvat de la o moarte crudă! Fraţilor, vă mulţumesc, dar zilele mele sunt numărate, chiar orele, căci nu mai am mult de trăit.

Şi misionarul, sfârşit, căzu din nou în somnolenţă.

— E pe moarte! Strigă Dick.

— Nu! Nu! Răspunse Fergusson, aplecându-se deasupra lui. Dar este foarte slăbit. Să-l culcăm sub cort!

Îl întinseră încetişor pe pătură şi se uitară cu milă la acest biet trup istovit, acoperit de cicatrice şi de răni încă sângerânde, în care fierul şi focul lăsaseră urme dureroase. Doctorul rupse o batistă şi făcu o compresă pe care o întinse peste răni, după ce le spălă mai întâi. Îi dădu aceste îngrijiri foarte atent şi cu îndemânare, ca un adevărat medic.

Apoi, luând din farmacia sa un întăritor, turnă câteva picături pe buzele preotului. Acesta îşi mişcă slab buzele tremurânde şi abia avu puterea să murmure:

— Mulţumesc, mulţumesc!

Doctorul înţelese că pacientul lui avea nevoie de odihnă totală.

Lăsă perdelele cortului şi se întoarse la conducerea balonului.

Ţinând seama de greutatea noului său oaspete, aruncase din nacelă o sută optzeci de livre de balast, aşa că balonul se menţinea fără ajutorul arzătorului. La primele raze ale soarelui, un curent de aer îl împinse încetişor spre vest-nord-vest.

Fergusson îl privi câteva clipe pe preotul care aţipise.

— De-am putea să-l ţinem în viaţă pe acest tovarăş de drum, trimis de întâmplare! Spuse vânătorul. Ai vreo speranţă?

— Da, Dick, cu îngrijiri, în aerul curat…

— Cât a suferit omul ăsta! Spuse Joe cu emoţie în glas. E mai îndrăzneţ ca noi dacă a venit singur în mijlocul acestor triburi.

— Fără îndoială, răspunse vânătorul.

Cât ţinu ziua, doctorul nu întrerupse somnul bolnavului, un somn adânc, întrerupt de vaiete, care-l îngrijorau pe Fergusson.

Spre seară, Victoria rămase nemişcată în beznă. Rămase tot astfel şi în cursul nopţii. În timp ce Kennedy şi Joe făceau pe rând de strajă la căpătâiul bolnavului, Fergusson veghea pentru siguranţa tuturor.

A doua zi de dimineaţă, Victoria se deplasase foarte puţin spre apus. Ziua se anunţa limpede şi frumoasă. Bolnavul putu să cheme pe noii săi prieteni cu o voce mai întărită. Ridicară perdelele cortului şi el respiră fericit aerul proaspăt al dimineţii.

Cum vă simţiţi? Îl întrebă Fergusson.

— Se pare că mai bine, răspunse el. Dar pe voi, prietenii mei, nu v-am văzut decât în vis. Abia de pot să-mi dau seama ce s-a petrecut. Spuneţi-mi cine sunteţi, ca să vă pot pomeni în rugăciunile mele.

— Suntem călători englezi, răspunse Samuel; încercăm să traversăm Africa în balon şi, în timpul călătoriei, am avut fericirea să vă salvăm.

— Ştiinţa îşi are eroii ei! Spuse misionarul.

— Sunteţi misionar? Întrebă doctorul.

— Sunt un preot al misiunii Lazariste. Era cât pe-aci să fiu sacrificat! Dar dumneavoastră veniţi din Europa. Vorbiţi-mi de Europa, de Franţa. Nu am primit ştiri de acolo de cinci ani.

Samuel Fergusson, răspunzând dorinţei lui, ii vorbi mult despre Franţa. Apoi îi pregăti câteva ceşti de ceai, pe care bolnavul le bău cu plăcere, căpătând astfel putere să se ridice puţin şi, văzându-se purtat prin seninul cerului, începu să surâdă.

— Sunteţi nişte călători curajoşi, spuse el, de aceea veţi reuşi în încercarea voastră îndrăzneaţă. Voi vă veţi revedea părinţii, prietenii, patria…

Tânărul preot era atât de slăbit, încât trebuiră să-l culce din nou. Rămase câtva timp ca fără viaţă. Fergusson nu-şi putu stăpâni emoţia. Simţea cum se stinge viaţa unui om. Aveau să-l piardă oare atât de repede? Trebui să sacrifice cea mai mare parte din provizia de apă pentru a-i răcori tâmplele înfierbântate. II îngriji cu duioşie şi îndemânare. Bolnavul renăştea puţin câte puţin în braţele sale.

— Vorbiţi limba dumneavoastră maternă, îi spuse el; o înţeleg şi vă va obosi mai puţin.

Misionarul era un tânăr din satul Aradon, din Bretania.

Din cea mai fragedă vârstă se simţise atras de cariera preoţească. Vru să adauge acestei vieţi şi primejdia şi intră în rândurile preoţilor din misiune, al cărei fondator a fost sfântul Vincent de Paul. La vârsta de douăzeci de ani, îşi părăsise ţara pentru a pleca pe pământul neospitalier al Africii. Şi de acolo, pas cu pas, trecând peste toate obstacolele, înfruntând lipsurile, înaintase până în mijlocul triburilor care locuiau în regiunile afluenţilor Nilului superior. Apoi căzuse prizonier la unul din cele mai sălbatice triburi din Nyambarra. După ce tribul, împrăştiat printr-una din luptele atât de obişnuite în aceste locuri, îl lăsase în părăsire, el, în loc să se întoarcă din drum, îşi continuase pelerinajul. Zilele cele mai liniştite, pe care le petrecuse atunci fuseseră acelea în care era considerat nebun. Se familiarizase cu dialectele regiunii. În sfârşit, încă doi ani străbătuse regiunile sălbatice şi de aproape un an se stabilise în mijlocul tribului Nyam-Nyam, cunoscut sub numele de Barafri.

Înainte cu câteva zile, şeful tribului murise, iar el fusese învinuit de sfârşitul lui neaşteptat şi băştinaşii hotărâseră să-l jertfească; chinul dura de 40 de ore; azi la amiază trebuia să moară, aşa cum bănuise doctorul. Când auzise focuri de armă, îşi ieşise din fire şi începuse să strige: „Ajutor! Ajutor!”, iar când o voce necunoscută îi strigase cuvinte de îmbărbătare, crezuse că visează.

— Nu-mi pare rău că mor, adăugă el.

— Nu-ţi pierde curajul, ii răspunse doctorul. Suntem lângă dumneata, te vom salva de la moarte aşa cum te-am salvat de la supliciu.

— Nu cer atâta, spuse preotul resemnat. Binecuvântat fie Domnul care mi-a dat înainte de moarte bucuria de a strânge mâini prietene şi de a auzi limba ţării mele.

Puterile misionarului slăbiră din nou. Astfel, ziua se scurse între speranţă şi îngrijorare. Kennedy era foarte mişcat, iar Joe îşi şterge lacrimile pe ascuns.

Victoria înainta încet.

Către seară, Joe semnală spre vest o lumină imensă. La latitudini mai ridicate, ar fi fost luată drept aurora boreală; cerul părea în flăcări. Doctorul examina fenomenul.

— Nu poate fi decât un vulcan în erupţie! Spuse el.

— Dar vântul ne duce într-acolo! Răspunse Kennedy.

— Bine, vom trece deasupra lui, la o înălţime care ne va pune în afară de orice pericol.

După trei ore, Victoria se găsea în mijlocul munţilor. Poziţia sa exactă era 24°15' longitudine şi 4°42' latitudine.

În faţa aerostatului, un crater aprins revărsa torente de lavă topită şi zvârlea bucăţi de stâncă la o mare înălţime; fluvii de foc lichid cădeau în cascade orbitoare.

Era un spectacol măreţ, dar primejdios, căci vântul, cu o putere constantă, purta balonul spre atmosfera incendiată. Obstacolul care nu putea fi ocolit, trebuia învins; flacăra arzătorului fu mărită la maximum şi Victoria ajunse la şase mii de picioare, lăsând între ea şi vulcan un spaţiu mai mare de trei sute de stânjeni.

Preotul putu să privească de la înălţime craterul din care izbucneau cu vuiet mii de mănunchiuri luminoase.

— Ce frumuseţe! Exclamă el.

Revărsarea de lavă arzătoare acoperea coasta muntelui cu un adevărat covor de flăcări. Jumătatea inferioară a balonului strălucea în noapte; o căldură dogoritoare urca până la nacelă. Doctorul Fergusson se grăbi să se îndepărteze de locul primejdios.

Pe la ora zece seara, muntele nu se mai vedea decât ca un punct roşu la orizont. Victoria îşi urma liniştită călătoria, la o înălţime mai mică.