Capitolul XXIII.

MÂNIA LUI JOE. MOARTEA PREOTULUI. PRIVEGHIUL.

ARIDITATE. ÎNMORMÂNTAREA. BLOCURILE DE CUARŢ.

HALUCINAŢIA LUI JOE. POVARA PREŢIOASĂ.

TRECEREA PESTE MUNŢII AURIFERI, ÎNCEPUTURILE DISPERĂRII IUI JOE.

O noapte minunată se lăsase pe întinsul pământului. Preotul adormise într-o completă stare de moleşeală.

— N-o să-şi revină! Vorbi Joe. Bietul tânăr! Dacă are 30 de ani!

— Îşi va da sfârşitul în mâinile noastre! Spuse doctorul cu disperare. Respiraţia îi slăbeşte întruna şi nu pot face nimic pentru a-l salva!

— Ticăloşii! Exclamă Joe cu furie. Şi când te gândeşti că acest preot cumsecade a găsit cuvinte să-i plângă şi să-i scuze, să-i ierte!

— Cerul i-a dăruit o noapte frumoasă, dragă Joe, poate ultima. De-acum înainte nu va mai suferi şi moartea sa va fi de fapt un somn liniştit.

Muribundul rosti câteva cuvinte întretăiate. Doctorul se apropie; respiraţia bolnavului devenea greoaie, avea nevoie de aer. Perdelele cortului fură date în lături şi el respiră cu nesaţ adierea uşoară a nopţii liniştite. Stelele licăreau în lumini tremurânde şi luna îl îmbrăca în linţoliul alb al razelor sale.

— Prieteni, spuse el cu vocea slabă, mă sfârşesc! Dumnezeu să vă răsplătească şi să vă scoată la liman.

— Nu-ţi pierde speranţa! Îi răspunse Kennedy. Nu este decât o slăbiciune trecătoare! Nu vei muri! Oare poate muri cineva în această frumoasă noapte de vară?

— Moartea e aici! Răspunse misionarul. Ştiu! Lăsaţi-mă s-o privesc în faţă.

Kennedy îl ridică.

— Doamne, Dumnezeule, ai milă de mine! Strigă muribundul.

Faţa preotului se lumină. Departe de pământul ale cărui bucurii nu le cunoscuse vreodată, în noaptea care-l învăluia cu lumina ei dulce, părea că trăieşte o viaţă nouă. Ultimul lui gest fu o binecuvântare pe care o dădu prietenilor săi de o zi şi căzu din nou în braţele lui Kennedy, al cărui obraz era scăldat în lacrimi.

— Mort! Spuse doctorul, aplecându-se deasupra lui. Mort!

Şi, ca şi cum s-ar fi înţeles, cei trei prieteni îngenuncheară şi se rugară în tăcere.

— Mâine dimineaţă, şopti Fergusson, îl vom îngropa în acest pământ al Africii pe care l-a udat cu sângele lui.

Restul nopţii, corpul fu vegheat, rând pe rând, de doctorul Fergusson şi de Joe, şi nici un cuvânt nu-i tulbură liniştea. Fiecare plângea.

A doua zi, vântul bătea dinspre sud şi Victoria înainta încet pe deasupra unui platou nesfârşit, lci-colo se vedeau cratere stinse, văgăuni sălbatice, stânci îngrămădite unele peste altele, bolovani şi gropi, şi nici o picătură de apă pe crestele uscate.

Spre amiază, doctorul se hotărî să coboare într-o văgăună, în mijlocul stâncilor de formaţie vulcanică, pentru a îngropa corpul misionarului. Deoarece nu exista nici un pom de care să ancoreze, trebuia să folosească munţii înconjurători drept adăpost, tot ei urmând să le înlesnească aducerea nacelei la pământ.

Dar, aşa cum fuseseră nevoiţi să arunce o parte din lest, ca să coboare, trebuiau să lase să se scurgă o cantitate proporţională de gaz, aşa că Fergusson deschise supapa balonului exterior. Hidrogenul se scurse şi Victoria coborî încet în văgăună.

Îndată ce nacela atinse pământul, doctorul închise supapa.

Joe, ţinându-se cu o mână de marginea exterioară a nacelei, adună cu cealaltă o grămadă de pietre care trebuiau să înlocuiască propria sa greutate, apoi sări pe pământ. Acum, putând să se folosească de ambele mâini, adună mai mult de cinci sute de livre de pietre, pe care le îngrămădi în nacelă. Astfel, doctorul şi Kennedy putură să coboare şi ei. Victoria se afla în echilibru, propria-i forţă de ascensiune neputând-o ridica de la pământ.

Dealtfel, nu era nevoie de o mare cantitate de pietre, căci blocurile adunate de Joe aveau o greutate considerabilă, fapt care atrase atenţia lui Fergusson. Pământul era presărat cu cuarţ şi roci de porfir.

„Ciudată descoperire!” îşi spuse doctorul.

Kennedy şi Joe făcură câţiva paşi spre a alege un loc unde să sape o groapă. În văgăuna aceasta, cu malurile înalte, era o căldură extraordinară, care dădea impresia unui cuptor. Trebuiră să cureţe întâi terenul de pietre şi să sape apoi o groapă destul de adâncă, pentru ca animalele sălbatice să nu poată dezgropa cadavrul.

Aşezară după aceea înăuntru, cu pietate, corpul preotului; pământul căzu peste el, iar deasupra îngrămădiră bucăţi de stâncă în loc de lespede funerară.

În acest timp, doctorul stătea nemişcat, cufundat în gânduri.

Nu auzea chemările tovarăşilor săi şi nici nu căuta să se adăpostească, împreună cu ei, de arşiţă.

— La ce te gândeşti, Samuel? Îl întrebă Kennedy.

— La un contrast ciudat al naturii. La un curios efect al fatalităţii. Ştiţi voi în ce pământ a fost îngropat acest om, acest sărman suflet care şi-a dat viaţa pentru binele oamenilor?

— Ce vrei să spui? Întrebă scoţianul.

— Preotul se odihneşte într-un zăcământ de aur.

— Un zăcământ de aur?! Exclamară Kennedy şi Joe.

— Da, de aur! Răspunse doctorul liniştit. Bolovanii pe care-l călcaţi în picioare, ca şi cum ar fi pietre fără nici o valoare, sunt cel mai curat minereu aurifer!

— Imposibil! Imposibil! Făcu Joe.

— Nu veţi fi nevoiţi să căutaţi prea mult în crăpăturile de ardezie, ca să găsiţi bulgări mari de aur.

Joe se aplecă asupra bucăţilor de piatră, împrăştiate peste tot.

Kennedy era gata să-l imite.

— Linişteşte-te, bunul meu Joe, îi spuse doctorul. Haide, gândeşte-te puţin. La ce ne serveşte toată această bogăţie? Nu putem s-o luăm cu noi.

— Nu putem s-o luăm? Asta-i bună!

— E cam grea pentru nacela noastră. La început nici n-am vrut să-ţi dezvălui descoperirea asta, de teamă să nu regreţi prea mult.

— Cum, strigă Joe, să părăsim asemenea comoară?! Să lăsăm baltă o asemenea avere care ne aparţine numai nouă?

— La seama, prietene! Te-a cuprins lăcomia! Mortul acesta pe care l-ai îngropat nu te-a învăţat adevărata valoare a aurului?

— Tot ce spuneţi e adevărat, răspunse Joe, dar, în sfârşit, este vorba de aur! Domnule Kennedy, nu mă ajutaţi să adun câteva milioane?

— Ce să facem cu ele, sărmanul meu Joe? Răspunse vânătorul, abia stăpânindu-se să nu zâmbească. Noi nu am venit aci să ne îmbogăţim şi nu ne vom îmbogăţi.

— Sunt cam grele milioanele şi nu se pot pune uşor în buzunar, spuse doctorul.

Până la urmă, Joe găsi o soluţie:

— N-am putea înlocui lestul de nisip cu acest minereu?

— Bine! Sunt de acord, spuse Fergusson, dar să nu-mi faci mutre când vom zvârli câteva mii de lire peste bord.

— Mii de lire? Răspunse Joe. Este cu putinţă ca toate acestea să fie aur?

— Da, prietene, aici este un rezervor, în care natura a îngrămădit de secole bogăţiile sale; cu asta s-ar putea îmbogăţi ţări întregi. O Australie şi o Californie unite în fundul unui deşert.

— Şi aceste comori vor rămâne neîntrebuinţate?

— Poate! În orice caz, iată ce vom face, ca să te consolez…

— Vă va fi greu, răspunse mâhnit Joe.

— Ascultă, vom întocmi o schiţă exactă a acestui loc, ţi-o voi da, iar la întoarcerea în Anglia o vei arăta concetăţenilor tăi, dacă ţi se pare că aurul ar putea să-i facă fericiţi.

— Domnule, văd bine că aveţi dreptate; mă voi resemna, deoarece nu se poate altfel. Să ne umplem nacela cu acest preţios minereu. Ceea ce va rămâne la sfârşitul călătoriei va fi totuşi un câştig.

Şi Joe se puse pe lucru, muncind din răsputeri. Astfel îngrămădi în nacelă peste o mie de livre de minereu, bucăţi de cuarţ în care era închis aurul, ca într-o scoarţă tare.

Doctorul îl privea zâmbind. Îşi făcu calculele şi stabili că mormântul se afla la 22H23' longitudine şi la 4”55' latitudine septentrională. Apoi se întoarse spre nacelă, după ce aruncă o ultimă privire asupra ridicăturii de pământ sub care odihnea corpul sărmanului francez. Ar fi vrut să ridice o cruce modestă şi necioplită la mormântul acesta părăsit în mijlocul pustiului Africii, dar în vecinătate nu se afla nici un copac.

— Dumnezeu îl va recunoaşte, zise el.

În mintea lui Fergusson se strecurase o preocupare destul de serioasă: ar fi dat mult din aurul de aci pentru a găsi puţină apă; ar fi dorit să o înlocuiască pe aceea din rezervorul aruncat, dar nu era cu putinţă în ţinuturile acestea sterpe. Trebuind să alimenteze fără încetare arzătorul, începuse să lipsească apa de băut. Îşi propuse, deci, să nu neglijeze nici o ocazie pentru a spori rezerva.

Întorcându-se la nacelă o găsi încărcată cu pietrele lui Joe; se urcă în ea fără să scoată o vorbă. Kennedy îşi luă locul obişnuit.

Joe îl urmă, aruncând o privire lacomă asupra bogăţiilor văgăunii.

Doctorul aprinse arzătorul, serpentina se încălzi, curentul de hidrogen se stabili în câteva minute, gazul se dilată, dar balonul nu se urni din loc.

Joe îl privea îngrijorat pe stăpânul său, fără să scoată un cuvânt…

— Joe! Spuse doctorul.

Joe nu răspunse.

— Joe, mă auzi?

Joe făcu semn că aude, dar că nu vrea să înţeleagă.

— Vrei să-mi faci plăcerea şi să arunci o parte din minereu? Reluă Fergusson.

— Domnule, dar mi-aţi promis…

— Ţi-am promis să înlocuiesc lestul, atâta tot.

— Totuşi…

— Vrei să rămânem pentru totdeauna în pustiul ăsta?

Joe aruncă o privire disperată spre Kennedy, dar vânătorul dădu din cap, neputincios.

— Ei, Joe?

— Arzătorul nu mai funcţionează? Se încăpăţâna Joe.

— Arzătorul e aprins, doar vezi bine, balonul însă nu se va ridica decât dacă ai să-l uşurezi puţin.

Joe se scarpină după ureche, luă o bucată de cuarţ, cea mai mică din toate, o cântări, o recântări, o jucă în mâini (avea o greutate de 3-4 livre) şi o aruncă. Victoria nu se ridică.

— Ei, spuse el, nu ne ridicăm încă?

— Nu încă! Răspunse doctorul. Continuă.

Kennedy râdea. Joe aruncă încă vreo zece livre. Balonul rămase nemişcat. Joe păli.

— Sărmanul meu băiat! Spuse doctorul. Dick, tu şi cu mine cântărim, dacă nu mă înşel, aproape patru sute de livre. Aşadar, Joe, trebuie să te scapi de o greutate cel puţin egală cu a noastră, ca să putem rămâne noi.

— Să aruncăm patru sute de livre? Strigă jalnic Joe.

— Şi chiar ceva mai mult, pentru a ne ridica! Haide! Curaj! Oftând din adâncul plămânilor, vrednicul Joe începu să uşureze balonul. Din când în când se oprea.

— Urcăm? Întreba el neliniştit.

— Încă nu! I se răspundea.

— Se mişcă! Primi în sfârşit răspunsul aşteptat.

— Continuă! Repetă Fergusson.

— Urcă! Sunt sigur!

— Continuă! Răspunse Kennedy.

Atunci Joe, luând cu disperare încă un bloc, îl zvârli din nacelă. Victoria se ridică la o sută de picioare şi, cu ajutorul arzătorului, depăşi curând culmile dimprejur.

— Acum, Joe, spuse doctorul, dacă reuşim să păstrăm această încărcătură până la sfârşitul călătoriei, îţi rămâne încă o frumoasă avere şi vei fi bogat până la sfârşitul zilelor tale.

Joe nu răspunse nimic şi se întinse cu plăcere pe patul său de minereu.

— Vezi, dragul meu Dick, reluă doctorul, ce poate face, din cel mai bun băiat din lume, puterea acestui metal? La câte patimi, lăcomii şi crime ar da naştere cunoaşterea unei asemenea mine! Ejalnic!

Spre seară, Victoria înaintase cu nouăzeci de mile spre vest.

Se găsea astfel, în linie dreaptă, la paisprezece mii de mile de Zanzibar.