Capitolul XXIV.

VÂNTUL ÎNCETEAZĂ. APROPIEREA DE DEŞERT.

SCĂDEREA PROVIZIEI DE APĂ. NOPŢILE LA ECUATOR, ÎNGRIJORAREA IUI SAMUEL FERGUSSON. SITUAŢIA AŞA CUM ESTE. ENERGICELE RĂSPUNSURI ALE LUI KENNEDY ŞI ALE IUI JOE. ÎNCĂ O NOAPTE.

Victoria îşi petrecu noaptea într-o linişte desăvârşită, agăţată de un arbore singuratic, aproape uscat. Călătorii putură să se bucure astfel de somnul de care aveau atâta nevoie. Din încercările zilelor precedente rămăseseră cu amintiri triste.

Spre dimineaţă, cerul începu să se încălzească, reluându-şi strălucirea limpede. După câteva încercări nereuşite balonul se ridică şi întâlni un curent de aer nu prea puternic, care-l împinse către nord-vest.

— Nu mai înaintăm, spuse doctorul. Dacă nu mă înşel, am făcut jumătate din călătoria noastră aproape în zece zile, dar, în felul în care mergem acum, ne vor trebui luni de zile pentru a o termina. Şi asta e cu atât mai supărător, cu cât suntem ameninţaţi să rămânem fără apă.

— Dar vom găsi, răspunse Dick. Este cu neputinţă să nu întâlnim în acest ţinut întins vreun râu sau măcar o baltă.

— Bine ar fi.

— Poate că încărcătura lui Joe nu ne lasă să înaintăm? Kennedy vorbea aşa ca să-l tachineze pe vrednicul băiat; o făcea de altfel cu uşurinţă, deoarece trecuse şi el prin halucinaţiile lui Joe. Acum, fiindcă nu lăsase să se vadă nimic, putea să se arate mai tare; de altfel, vorbea pe un ton glumeţ. Joe îi aruncă stăpânului o privire jalnică, dar doctorul nu răspunse nimic. El se gândea, ascunzându-şi groaza, la întinsele deserturi ale Saharei. Acolo trec săptămâni în care caravanele nu găsesc un puţ ca să-şi potolească setea.

Astfel că urmărea cu mare atenţie cele mai mici depresiuni ale solului.

Aceste griji, precum şi ultimele incidente schimbaseră simţitor starea sufletească a celor trei călători; vorbeau mai puţin şi rămâneau mai mult cufundaţi în gânduri.

Vrednicul Joe se schimbase de când îşi cufundase privirile în oceanul de aur; tăcea şi privea cu lăcomie pietrele îngrămădite în nacelă, fără valoare astăzi, dar mâine de nepreţuit.

Aspectul acestei părţi a Africii era îngrijorător. Deşertul apărea încetul cu încetul. Nici un sat, nici măcar un grup de colibe! Vegetaţia se rărea; abia mai apăreau câteva plante pipernicite ca pe terenurile năpădite de ierburi uscate din Scoţia; încolo, numai grămezi de nisip alburiu, de pietre închise şi de mărăcini. În mijlocul acestei uscăciuni, faţa pustie a pământului avea înfăţişarea unor muchii stâncoase, ascuţite şi tăioase. Aceste semne care arătau apropierea unui pământ sterp îi dădeau de gândit doctorului Fergusson. Părea că nici o caravană nu înfruntase vreodată ţinutul acesta uscat; altfel ar fi lăsat urme vizibile de tabere, oseminte înălbite, de oameni şi de animale. Dar nu se vedea nimic. Şi simţeai că în curând regiunea pustie va continua cu o imensitate de nisip.

Nu se mai putea da însă înapoi; trebuiau să meargă înainte.

Doctorul nu cerea prea mult; ar fi dorit doar o furtună care să-l târască dincolo de ţinutul acesta. Şi pe cer, nici un nor! La sfârşitul zilei, Victoria nu parcursese nici treizeci de mile.

Cel puţin dacă n-ar fi lipsit apa! Abia de mai aveau trei galoane1. Fergusson puse deoparte un galon pentru a potoli setea arzătoare pe care o căldură de 90° Fahrenheit2 o făcea insuportabilă; mai rămâneau două galoane pentru alimentarea arzătorului. Dar cantitatea asta nu putea produce decât patru sute optzeci de picioare cubi de gaz, iar arzătorul consuma aproape nouă picioare cubi pe oră, astfel că nu mai puteau zbura decât cincizeci şi patru de ore.

Toate acestea erau socotite riguros matematic.

— Cincizeci şi patru de ore! Spuse doctorul tovarăşilor săi. Oricum, sunt hotărât să nu călătoresc noaptea, ca să nu pierdem vreun pârâu, izvor sau vreo baltă. Ne rămân trei zile şi jumătate de călătorie, în care trebuie să găsim apă cu orice preţ. Am crezut de cuviinţă, prieteni, să vă previn asupra acestei situaţii serioase, ca să ştiţi că nu rezerv decât un singur galon de apă pentru setea noastră, şi va trebui să ne impunem o raţie redusă.

— Să bem cu porţia! Spuse vânătorul. Dar nu trebuie să disperăm încă; spui că mai avem trei zile înaintea noastră?

— Da, dragul meu Dick.

— Ei bine, cum regretele noastre nu vor îmbunătăţi cu nimic situaţia, în trei zile vom avea destul timp să vedem ce este de făcut; până atunci să fim cu multă băgare de seamă.

La masa de seară, porţiile de apă fură măsurate cu socoteală, iar cantitatea de rachiu din groguri mărită. Dar trebuia să te fereşti de băutura asta, care, în loc să te răcorească, te încălzea şi-ţi provoca sete.

Nacela rămase în timpul nopţii într-o vale adâncă şi largă, al cărei fund semăna cu un platou. Ea se găsea la abia opt sute de picioare deasupra nivelului mării. Această împrejurare îi dădu puţină nădejde doctorului. Îi amintea de presupunerile geografilor asupra existenţei unei mari întinderi de apă în mijlocul Africii.

Dacă acest lac exista, trebuia să ajungă la el. Dar nici o schimbare nu se producea pe cerul senin.

După noaptea liniştită, cu cerul minunat, plin de stele, urmă o zi ca şi cea dinainte, cu raze arzătoare de soare, care încingeau văzduhul.

La ora cinci dimineaţa, doctorul dădu semnalul de plecare, dar Victoria rămase nemişcată un timp destul de îndelungat, într-o atmosferă de plumb. Doctorul ar fi putut să scape de această căldură intensă ridicându-se în zonele superioare, însă ar fi trebuit să consume o cantitate mai mare de apă, ceea ce nu era îngăduit.

Aşa că se mulţumi să-şi menţină aerostatul la o mie de picioare deasupra solului. Un curent slab îl împingea spre vest.

Dejunul se alcătui din puţină carne uscată. La amiază, Victoria făcuse abia câteva mile.

— Nu putem înainta mai repede, spuse doctorul. Nu poruncim, ci ne supunem!

— Ah, dragul meu Samuel, spuse vânătorul iată o ocazie în care un propulsor n-ar fi de dispreţuit.

— Fără îndoială, Dick, admiţând însă că n-ar consuma apă pentru a se pune în mişcare, căci altfel am fi în aceeaşi situaţie. Până astăzi, de altfel, nu s-a inventat nimic folositor în direcţia asta. Baloanele sunt încă în stadiul în care se aflau corăbiile înainte de descoperirea maşinii cu vapori. Au trebuit şase mii de ani, ca oamenii să-şi imagineze palele1 roţilor hidraulice şi ale elicelor. Mai avem deci de aşteptat!

— Ce căldură blestemată! Spuse Joe, ştergându-şi fruntea de pe care curgeau şiroaie de sudoare.

— Dacă am avea apă, căldura asta ne-ar fi folositoare, căci ar dilata hidrogenul din aerostat şi astfel serpentina ar necesita o flacără mai slabă. Ah, blestematul acela, din cauza căruia am pierdut preţioasa cutie cu apă!

— Nu regreţi ce-ai făcut, Samuel?

— Nu, Dick, pentru că am scăpat pe un nenorocit de la o moarte oribilă. Dar cele o sută de livre de apă pe care le-am aruncat ne-ar fi fost acum de folos, ne-ar fi asigurat încă douăsprezece, treisprezece zile de drum, adică tocmai cât ar fi durat traversarea deşertului.

— Cel puţin am făcut jumătate de călătorie? Întrebă Joe.

— Ca distanţă, da, ca durată, nu. Se pare că vântul tinde să înceteze cu totul.

— Lăsaţi, domnule, spuse Joe, nu trebuie să ne plângem, am scos-o bine la capăt până acum şi, orice s-ar întâmpla, nu-mi pierd speranţa. Vom găsi apă, v-o spun eu!

Între timp, pământul devenea din ce în ce mai sterp.

Povârnişurile munţilor auriferi pieriseră în depărtare; se vedeau doar ultimele urme ale unei vegetaţii sărace. Ierburile rare înlocuiau copacii frumoşi din vest. Câteva fâşii de iarbă, de un verde alterat, luptau împotriva năvălirii nisipului. Stâncile mari, prăvălite din crestele unor înălţimi îndepărtate, fărâmate în cădere, se împrăştiau în bucăţi ascuţite, care se prefăceau într-un nisip zgrunţuros şi apoi într-o pulbere fină.

— Lată Africa, aşa cum ţi-o închipuiai, Joe; am avut dreptate să-ţi spun: ai răbdare!

— Ei bine, domnule, răspunse Joe, iată ceva, cel puţin firesc: căldura şi nisipul. Ar fi absurd să cauţi altceva într-un asemenea ţinut. Vedeţi, adăugă el râzând, eu n-am avut încredere în pădurile şi câmpiile voastre era un nonsens – nu merita să vii de aşa de departe, ca să regăseşti câmpia Angliei. Iată, pentru prima oară mă cred în Africa şi nu sunt supărat să o gust puţin.

Spre seară, doctorul constată că aerostatul nu înaintase în tot timpul zilei acesteia arzătoare decât douăzeci de mile. Un întuneric cald învălui Victoria, de îndată ce soarele dispăru îndărătul orizontului, asemănător unei linii drepte.

A doua zi era joi, 1 mai. Zilele se succedau cu o monotonie exasperantă, fiecare dimineaţă era la fel cu dimineaţa precedentă; în miezul zilei, razele soarelui ardeau cu aceeaşi intensitate, şi noaptea acumula în întunericul ei o căldură pe care ziua ce venea o trecea nopţii următoare. Vântul, abia simţit, se asemăna mai mult cu răsuflarea unui muribund decât cu o adiere şi puteai presimţi clipa în care avea să se stingă de tot.

Cu toată situaţia tristă în care se găseau, doctorul îşi păstra calmul şi sângele rece, demne de un caracter tare. Cu luneta la ochi, cerceta toate punctele orizontului. Vedea rărindu-se mereu ultimele coline şi dispărând orice urmă de vegetaţie; înaintea sa se întindea toată imensitatea deşertului.

Cu toate că nu lăsa să se vadă nimic, responsabilitatea care apăsa asupra lui îl preocupa mult. Pe aceşti doi oameni, Dick şi Joe, amândoi prietenii lui, îi antrenase aşa de departe, numai prin puterea prieteniei şi a datoriei. Făcuse oare bine? Nu însemna că încerci să străbaţi drumuri pe care nu ţi-era îngăduit să mergi? Nu încerca el oare să depăşească limitele posibilului în această călătorie? Oare cunoaşterea acestui continent ingrat nu era rezervată secolelor viitoare?

Şi după cum se întâmplă în orele de descurajare, toate aceste gânduri se înmulţiră în mintea sa printr-o irezistibilă asociaţie de idei; logica şi raţionamentul îşi pierdură întâietatea. După ce-şi dădu seama de ceea ce n-ar fi trebuit să facă, acum se întreba ce-i rămânea de întreprins. Oare ar fi fost cu neputinţă să se întoarcă?

Nu existau oare curenţi de aer superiori care să-i poată duce către ţinuturi mai puţin sterpe? De regiunile străbătute era sigur; nu cunoştea însă ţinutul pe care trebuia să-l traverseze de acum înainte.

Conştiinţa îl îndemnă să se explice sincer cu cei doi tovarăşi ai săi.

De aceea le arătă exact care era situaţia, le arătă ce se îndeplinise şi ce rămăsese de făcut; la nevoie se puteau întoarce, sau cel puţin puteau încerca să se întoarcă. Acum, care era părerea lor?

— Eu nu am altă părere decât aceea a stăpânului meu, răspunse Joe. Ce va suporta el, voi suporta şi eu. Îl voi urma oriunde se va duce!

— Şi tu, Kennedy?

— Eu, dragul meu Samuel, nu sunt omul care să se lase cuprins de deznădejde. Nimeni nu cunoaşte mai bine decât mine primejdiile acestei întreprinderi, dar nu am voit să le văd din moment ce tu le înfruntai. Sunt astfel al tău, trup şi suflet. Părerea mea este că, în situaţia actuală, trebuie să perseverăm, să mergem până la capăt. Pericolele, de altfel, mi se par tot atât de mari şi pe drumul de întoarcere. Aşadar, înainte! Poţi să te bizui pe noi.

— Vă mulţumesc, prieteni vrednici! Răspunse doctorul, emoţionat. Mă aşteptam la întregul vostru devotament, dar aveam nevoie şi de aceste cuvinte de încurajare. Încă o dată, vă mulţu-mesc!

Şi toţi trei îşi strânseră mâinile, călduros.

— Ascultaţi-mă, reluă Fergusson. După însemnările mele, suntem la aproape trei sute de mile de Golful Guineii, aşadar deşertul nu se poate întinde la nesfârşit, pentru că această coastă este locuită şi regiunea a fost cercetată până la o anumită distanţă, în interior. Dacă va trebui, ne vom îndrepta spre coastă şi este imposibil să nu întâlnim o oază sau un puţ, de unde să ne putem împrospăta provizia noastră de apă. Dar ne lipseşte vântul şi fără el rămânem aproape nemişcaţi în aer.

— Să aşteptăm cu resemnare, spuse vânătorul.

Pe rând, fiecare cercetă zarea, dar în zadar; în tot timpul acestei zile, care nu se mai isprăvea, nu apăru nimic care să le dea vreo speranţă.

La apusul soarelui, ale cărui raze orizontale se prelungeau în linii de foc peste şesul imens, dispărură şi ultimele ondulaţii ale terenului. Era deşertul. Ca şi în ziua precedentă, călătorii, fără să depăşească o distanţă mai mare de cincisprezece mile, consumaseră treizeci şi cinci de picioare cubi de gaz pentru alimentarea arzătorului, şi din cei opt litri de apă sacrificaseră doi, ca să-şi potolească setea chinuitoare.

Noaptea trecu în linişte, în prea mare linişte. Doctorul nu dormi deloc.