Capitolul XXV.

PUŢINĂ FILOSOFIE. UN NOR LA ORIZONT.

ÎN MIJLOCUL CETII. BALONUL NEAŞTEPTAT.

SEMNALELE. O PRIVIRE EXACTĂ ASUPRA VICTORIEI.

PALMIERI. URMELE UNEI CARAVANE.

UN PUŢ ÎN MIJLOCUL DEŞERTULUI.

A doua zi, aceeaşi seninătate a cerului, aceeaşi imobilitate a aerului.

Victoria se ridică până la o înălţime de cinci sute de picioare, dar foarte puţin se mişcă spre vest.

— Suntem în plin deşert! Spuse doctorul. Priviţi ce imensitate de nisip. Ce spectacol ciudat! Ce ciudată creaţie a naturii! De ce colo o vegetaţie abundentă, iar aici această uscăciune, la aceeaşi latitudine, sub aceleaşi raze ale soarelui?

— Întrebarea, dragul meu Samuel, mă îngrijorează puţin, răspunse Kennedy; cauza mă preocupă în mai mică măsură decât faptul. Situaţia, aşa cum se prezintă, iată ce are însemnătate acum.

— Trebuie să filosofăm puţin, dragul meu Dick. Ce ne poate strica?

— Să filosofăm, aş vrea şi eu; avem timp, fiindcă abia ne mişcăm. Vântului îi este teamă să sufle: doarme.

— Asta nu va dura mult, spuse Joe. Mi se pare că zăresc câţiva nori spre vest.

— Joe are dreptate, răspunse doctorul.

— Bine! Făcu Kennedy. Deci credeţi că ne vom bucura de norul ăsta, că ne va aduce o ploaie bună şi un vânt bun, care să ne răcorească feţele?

— Vom vedea, Dick, vom vedea.

— Azi e vineri şi mie nu-mi plac vinerile.

— Ei bine, sper că presupunerile tale vor fi răsturnate chiar azi.

— O doresc şi eu! Uf, făcu el, ştergându-şi faţa, căldura este un lucru bun, mai ales iarna, dar vara nu trebuie să abuzăm de ea! Crezi că arşiţa soarelui i-ar putea face vreun rău balonului nostru? Îl întrebă Kennedy pe doctor.

— Nu, căptuşeala de gutapercă a taftalei suportă temperaturi şi mai ridicate. Aceea la care am supus-o în interior, cu ajutorul serpentinei, a fost câteodată de 158°1 şi se pare că învelişul nu a suferit.

— Un nor! Un nor adevărat! Strigă în acel moment Joe, a cărui vedere pătrunzătoare se lua la întrecere cu toate lunetele.

Într-adevăr, nori deşi, acum vizibili, se ridicau încet deasupra orizontului. Păreau adânci, alcătuiţi dintr-o îngrămădire de nori mici, care păstrau invariabil forma lor iniţială, de unde doctorul trase concluzia că în masa lor nu sufla nici un curent de aer.

Această masă compactă de nori apăruse către ora opt dimineaţa şi abia la unsprezece acoperi soarele, făcându-l să dispară cu totul îndărătul perdelei lor groase; în aceeaşi clipă, partea lor inferioară se ridică deasupra orizontului, care străluci în plină lumină.

— Este un nor izolat, spuse doctorul. Nu trebuie să ne bizuim prea mult pe el. Priveşte, Dick, are aceeaşi formă ca azi-dimineaţă.

— Într-adevăr, Samuel, nu ne aduce nici ploaie, nici vânt, cel puţin nouă.

— E de aşteptat, căci se menţine la o mare înălţime.

— Dar, Samuel, ce-ar fi dacă am căuta să ajungem noi la acest nor, care nu vrea să se spargă deasupra noastră?

— Îmi închipui că asta nu ne va folosi prea mult, spuse doctoad. Va fi o risipă de gaz şi, în consecinţă, şi una considerabilă de apă. Dar, în situaţia noastră, nu trebuie să neglijăm nimic; vom urca.

Doctorul mări flacăra arzătorului; în spiralele serpentinei se dezvoltă o căldură violentă şi curând, sub acţiunea hidrogenului dilatat, balonul se ridică. La aproape o mie cinci sute de picioare de pământ întâlniră masa opacă a norului, şi, menţinându-se la această înălţime, balonul intră într-o ceaţă deasă, fără să dea peste cea mai mică adiere de vânt; ceaţa părea lipsită de umiditate, încât obiectele care intrau în contact cu ea rămâneau aproape uscate.

Norii izbutiră să dea aerostatului o mică mişcare de înaintare abia simţită, şi nimic mai mult. Doctorul constatase cu tristeţe rezultatul mediocru obţinut prin manevra sa, când, deodată, îl auzi pe Joe strigând cu o vie surpriză:

— Ei, asta-i acum!

— Ce este, Joe?

— Domnule doctor, domnule Kennedy, uitaţi-vă ce ciudat!

— Ce este?

— Nu suntem singuri aici! Să ştiţi că ni s-a furat invenţia.

— A înnebunit? Întrebă Kennedy. Joe înmărmurise de uimire.

„Oare soarele să fi zăpăcit capul acestui sărman băiat?” se întreba doctorul.

— Ai putea să-mi spui… dădu să-l întrebe.

— Dar priviţi, domnule! Spuse Joe, arătând un punct în spaţiu.

— Da, da! Strigă şi Kennedy la rândul său. E de necrezut! Samuel, Samuel, priveşte!

— Văd, răspunse liniştit doctorul.

— Un alt balon, alţi călători ca şi noi.

Într-adevăr, la vreo două sute de picioare, un aerostat cu nacela şi călătorii săi plutea în aer, urmând exact acelaşi drum ca Victoria.

— Ei bine, spuse doctorul, nu ne rămâne decât să le facem semn. Ridică pavilionul, Kennedy!

Se părea că pasagerii celuilalt aerostat avuseseră acelaşi gând, odată cu ei, căci acelaşi drapel repetă acelaşi salut cu aceleaşi gesturi.

— Ce înseamnă asta? Întrebă vânătorul.

— Parc-ar fi maimuţe, spuse Joe; îşi bat joc de noi.

— Ceea ce înseamnă, răspunse Fergusson, râzând, că eşti tu însuţi, dragul meu Dick, acela care face semnalul; ceea ce înseamnă că suntem noi înşine, în cea de a doua nacelă. Balonul acela nu este altceva decât Victoria noastră.

— Cu tot respectul pe care vi-l port, spuse Joe, nu mă puteţi face să cred niciodată aşa ceva!

— Urcă-te pe marginea nacelei, Joe. Mişcă braţele şi vei vedea.

Joe ascultă şi-şi văzu mişcările reproduse exact şi în aceeaşi clipă.

— Nu este decât efectul unui miraj, spuse doctorul, nimic altceva; un simplu fenomen optic. El se datoreşte rarefierii inegale a straturilor de aer; asta e totul.

— Este minunat! Repetă Joe, căruia nu-l mai ajungea timpul să înmulţească experienţa, prin mişcarea braţelor sale.

— Ce spectacol ciudat! Reluă Kennedy. E o plăcere s-o vezi pe mândra noastră Victoria. Ştiţi că are un aspect frumos şi o ţinută maiestuoasă?

— Dumneavoastră aţi explicat bine chestiunea, în felul dumneavoastră, răspunse Joe, dar rămâne, totuşi, un fenomen ciudat.

Curând însă, imaginea se şterse cu încetul, norii se ridicară la o mai mare înălţime şi părăsiră Victoria care nu încercă să-i mai urmeze. După o oră dispărură în înaltul cerului.

Vântul părea să slăbească şi mai mult. Doctorul, disperat, se apropie de pământ.

Pe la orele patru, Joc semnală un mic relief pe imensul platou de nisip şi putu curând să afirme că la o distanţă nu prea mare se înălţau doi palmieri.

— Palmieri! Tăcu Fergusson. Atunci există precis aici o fântână, un puţ!

Şi luă o lunetă, pentru a se asigura că Joe nu se înşelase.

— În sfârşit! Apă! Apă! Exclamă el. Suntem salvaţi, căci, oricât de puţin înaintăm, înaintăm totuşi, şi până la urmă vom ajunge.

— Ei bine, domnule, spuse Joe, dacă până atunci am bea din apa pe care o avem? Aerul este într-adevăr înăbuşitor.

— Să bem, băiatule!

Niciunul dintre ei nu se lăsă rugat. Se consumă aproape un litru de apă, ceea ce reduse provizia la numai trei litri şi jumătate.

— Ah, cum te întăreşte! Spuse Joe. Cât e de bună apa! Niciodată berea de Perkins nu mi-a făcut atâta plăcere.

— Astea sunt „avantajele” lipsurilor, răspunse doctorul.

— Oricum, slabe avantaje, observă vânătorul.

La ora şase, Victoria plana deasupra palmierilor. Erau arbori subţiri, plăpânzi, secaţi de sevă, două spectre de arbori, fără frunze, mai mult uscaţi decât verzi. Fergusson îi privi înspăimântat.

La rădăcina lor se distingeau pietrele pe jumătate roase ale unui puţ. Dar aceste pietre, sfărâmate pulbere de fierbinţeala soarelui, păreau că nu formează altceva decât nişte grămezi de praf uniform. Nici urmă de umiditate. Lui Samuel i se strânse inima şi era gata să le împărtăşească tovarăşilor săi teama care-l cuprinsese, când exclamaţiile acestora îi atraseră atenţia.

Cât vedeai cu ochii, spre vest, se întindea un lung şir de oseminte albite, iar fântâna era înconjurată de schelete fărâmate. O caravană ajunsese până aici, marcându-şi trecerea cu acest morman de oseminte. Cei mai slabi căzuseră unul câte unul în nisip; cei mai tari, ajunşi până la acest izvor mult dorit, îşi găsiseră o moarte oribilă chiar la marginea lui.

Călătorii se priviră pălind.

— Să nu coborâm, spuse Kennedy, să fugim de acest spectacol îngrozitor! Nu vom găsi acolo nici o picătură de apă.

— Nu, Dick, trebuie să încercăm. Mai bine să petrecem noaptea aici, decât altundeva. Vom cerceta puţul până la fund. Odată a fost aici un izvor, poate a mai rămas ceva din el.

Victoria ateriza. Joe şi Kennedy puseră în nacelă o greutate de nisip egală cu a lor şi coborâră. Alergară apoi spre puţ şi pătrunseră înăuntru pe o scară aproape distrusă. Izvorul părea să fi secat de mulţi ani. Săpară într-un nisip sec şi fărâmicios, cel mai arid nisip. Nu era nici urmă de umezeală.

Doctorul îi văzu venind la suprafaţă, transpiraţi, frânţi, acoperiţi cu un praf fin, abătuţi, descurajaţi, disperaţi.

Înţelese zădărnicia cercetărilor lor, fapt la care de altfel se aşteptase, şi nu spuse nimic. Îşi dădea seama că, din acel moment, va trebui să aibă curaj şi energie pentru trei. Joe ducea resturile unui burduf zbârcit, pe care îl aruncă mânios în mijlocul osemintelor împrăştiate pe pământ.

În timpul cinei, călătorii nu scoaseră nici un cuvânt: mâncau în silă.

Şi totuşi nu suferiseră încă de chinurile setei. Deznădejdea lor privea mai mult viitorul.