Capitolul XXIX.

SEMNE DE VEGETAŢIE. IDEEA FANTEZISTĂ A UNUI AUTOR FRANCEZ. ŢARA MINUNATĂ. ŢINUTUL ADAMOVA. EXPLORĂRILE LUI SPEKE ŞI BURTON ŞI LEGĂTURA LOR CU CELE ALE LUI BARTH. MUNŢII ATLANTICA. FLUVIUL BENUE. ORAŞUL YOLA. MASIVUL BAGELE. MUNTELE MENDIF.

Spre ora nouă şi un sfert dimineaţa, se iviră câteva semne de vegetaţie, ierburi care pluteau deasupra mării de nisip, vestindu-le, ca şi lui Cristofor Columb, apropierea pământului fertil; mlădiţe tinere scoteau din loc în loc capul, printre pietricelele care, pe măsură ce aerostatul înainta, se măreau devenind stâncile acestui ocean. Coline mai pronunţate începeau să se onduleze la orizont.

Profilul lor, învăluit în ceaţă, se contura vag şi monotonia dispărea.

Doctorul salută cu bucurie schimbările acestea. Fu gata să strige, ca un marinar care e de veghe pe catarg, „pământ! Pământ!”

O oră mai târziu, sub ochii lor se desfăşura continentul, cu un aspect mai puţin sălbatic, mai puţin plat, mai puţin gol. Câţiva arbori se profilau pe cerul cenuşiu.

— Suntem într-un ţinut populat? Întrebă vânătorul.

— Populat este un fel de a spune, domnule Dick. Nu se văd încă locuitori.

— După felul în care înaintăm, nu vom mai aştepta mult, spuse Fergusson.

— Oare suntem tot în ţara negrilor, domnule Fergusson?

— Da, Joe, şi aşteptăm să ajungem în ţara arabilor.

— Arabi, domnule, arabi adevăraţi, cu cămile?

— Nu, fără cămile. Asemenea animale sunt rare, ca să nu spun necunoscute, în aceste ţinuturi. Ar trebui să mergem câteva grade mai spre nord, pentru a le întâlni.

— Păcat!

— Şi pentru ce, Joe?

— Pentru că, dacă vântul ne-ar fi defavorabil, cămilele ne-ar putea folosi.

— Cum?

— Mi-a venit o idee. Le-am putea înhăma la nacelă, lăsându-le să ne remorcheze împotriva vântului. Ce credeţi?

— Sărmanul meu Joe, ideea asta a avut-o altul înaintea ta. Ba a fost folosită de un autor francez, foarte spiritual1, e drept, într-un roman. Călătorii sunt purtaţi într-un balon, tras de cămile; soseşte un leu care devorează cămilele, înghite funia care le lega de nacelă, o trage în locul lor şi aşa mai departe. Vezi că totul aparţine fanteziei şi n-are nimic comun cu felul nostru de locomoţie.

Joe, puţin umilit la gândul că de ideea sa se folosise altcineva mai înainte, se întreba ce animal, la rândul lui, ar fi putut devora leul. Nu găsi însă şi începu să cerceteze din nou ţinutul.

Sub privirile lor se întindea un lac de mărime mijlocie, cu un amfiteatru de coline, care nu puteau fi socotite munţi, se vedeau văi şerpuitoare, numeroase şi fertile, şi pomii cei mai variaţi, ale căror ramuri se împleteau într-o încâlceală de nedescris. Elaiul1 predomina, purtându-şi frunzele lungi de cincisprezece picioare pe crengile acoperite de spini ascuţiţi; bombaxul2 încărca vântul în trecere cu puful fin al seminţelor sale; parfumurile pătrunzătoare ale pendanusului3, acest „kenda” al arabilor, îmbălsămau aerul până la înălţimea la care zbura Victoria; papayerul4, cu frunzele palmate, sterculierul5 care dă nuca de Sudan, baobabul şi bananul completau flora bogată a acestor regiuni intertropicale.

— Ce ţinut minunat! Spuse doctorul.

— Iată şi animale! Trebuie să fie pe aproape şi oameni, spuse Joe.

— Ah, ce elefanţi minunaţi! Exclamă Kennedy. Oare n-ar fi posibil să rămânem un pic să vânăm pe aici?

— Cum să ne oprim cu un curent aşa de violent, dragul meu Dick? Nu, gustă puţin din chinurile lui Tantal. Te vei despăgubi mai târziu.

Cu ceea ce se vedea jos, puteai pe drept cuvânt să aţâţi imaginaţia unui vânător. Lui Dick îi bătea inima să se spargă şi degetele i se crispau pe patul armei.

Fauna acestei ţări echivala cu flora ei. Boul sălbatic se tăvălea în ierburile înalte, sub care dispărea cu totul. Elefanţi cenuşii, negri sau galbeni, cu adevărat uriaşi, treceau ca o trombă prin mijlocul pădurii, rupând, mistuind, pustiind, lăsând ca semn al trecerii lor pădurea devastată. Pe versantul împădurit al colinelor se prelungeau cascade şi cursuri de apă, îndreptate spre nord. Acolo, hipopotamii se scăldau cu zgomot; lamantinii6, lungi de douăsprezece picioare, cu corpul în formă de peşte, se expuneau la soare pe marginea apei, îndreptând spre cer mamelele lor rotunde, umflate cu lapte. Era o menajerie rară într-o seră minunată, unde mii de păsări sclipeau în mii de culori printre plante arborescente.

După această bogăţie a naturii, doctorul recunoscu minunatul ţinut Adamova.

— Mergem pe urmele descoperirilor moderne; am reluat calea întreruptă de călători, prieteni! Vom putea lega lucrările căpitanilor Burton şi Speke cu explorările doctorului Barth. I-am părăsit pe englezi pentru a regăsi un hamburghez, şi în curând vom ajunge la punctul cel mai îndepărtat, descoperit de acest îndrăzneţ savant.

— Mi se pare, spuse Kennedy, că, judecând după drumul pe care l-am parcurs, între regiunile explorate de cei doi savanţi se găseşte un ţinut întins.

— Se poate calcula uşor; ia harta şi vezi care este longitudinea punctului meridional al lacului Ukereue, atins de Speke.

— Se găseşte la aproape treizeci şi şapte de grade.

— Şi oraşul Yola, pe care-l vom depăşi astă-seară şi la care a ajuns Barth, unde e situat?

— La aproape 12° longitudine.

— Deci o diferenţă de douăzeci şi cinci de grade. Ştiind că fiecare grad corespunde unei distanţe de şaizeci de mile, ajungem la o socoteală totală de o mie cinci sute de mile.

— O plimbare frumoasă pentru oamenii care ar merge pe jos! Spuse Joe.

— Ar fi totuşi cu putinţă. Livingstone şi Moffat pătrund mereu în interior. Nyassa, pe care au descoperit-o, nu este atât de departe de lacul Tanganica, descoperit şi de Burton. Aceste ţinuturi imense vor fi desigur explorate înainte de sfârşitul secolului. Îmi pare rău, însă, adăugă doctorul consultându-şi busola, că vântul ne poartă atât spre vest. Aş fi dorit să mergem spre nord.

După un parcurs de douăsprezece ore, Victoria se găsea la hotarele Nigritiei1. Primii locuitori ai acestui pământ, arabii Chuas, îşi păşteau turmele nomade. Vârfurile semeţe ale munţilor Atlantica, pe care nu călcase încă picior de european şi a căror altitudine este apreciată la o mie trei sute de stânjeni, se vedeau la orizont.

Povârnişul lor occidental îndreaptă toate apele din această parte a Africii spre ocean; sunt „Munjii Lunii” ai acestei regiuni.

În sfârşit, înaintea ochilor călătorilor apăru un fluviu adevărat şi doctorul recunoscu, după imensele furnicare din vecinătate, că este Benue, unul din cei mai mari afluenţi ai Nigerului, acela pe care indigenii l-au supranumit „Izvorul apelor”.

— Fluviul acesta, le spuse doctorul însoţitorilor săi, va ajunge într-o zi să fie calea naturală de comunicaţie cu interiorul Nigritiei. Unul dintre curajoşii noştri căpitani a pătruns în susul apei, pe vaporul La Pleiade, până la localitatea Yola. Vedeţi dar că suntem într-o regiune explorată.

Numeroşi sclavi munceau câmpul cultivând sorgul, un fel de mei care formează baza lor alimentară. Indigenii priveau uimiţi zborul Victoriei, care trecea ca un meteor.

Seara, călătorii se opriră la patruzeci de mile de Yoia. În faţa lor se profilau cele două piscuri ascuţite ale muntelui Mendif.

Doctorul aruncă ancorele, care se agăţară de vârful unui copac mai înalt. Dar un vânt foarte puternic bălăbănea atât de violent aerostatul, încât uneori îl culca orizontal, ceea ce făcea ca poziţia nacelei să fie foarte periculoasă.

Fergusson nu închise ochii toată noaptea. De mai multe ori se gândi să taie cablul de legătură şi să fugă din faţa vijeliei. În sfârşit, furtuna se linişti şi oscilaţiile aerostatului încetară să mai fie îngrijorătoare.

A doua zi, vântul era mai domol, dar îi îndepărtă pe călătorii noştri de oraşul Yola, care, reconstruit de fulani, trezise curiozitatea lui Fergusson. Totuşi trebui să se resemneze, îndreptându-se spre nord şi chiar puţin spre est.

Kennedy propuse să se facă un popas în această regiune cu vânat îmbelşugat. Joe pretindea că era nevoie de carne proaspătă, însă obiceiurile sălbatice ale locuitorilor, atitudinea lor duşmănoasă şi cele câteva focuri de armă trase asupra lor îl determinară pe doctor să continue călătoria. Treceau pe deasupra unui ţinut unde se desfăşurau masacre şi incendii, unde luptele nu mai încetau, ţinut în care sultanii îşi stăpânesc regatele prin cele mai groaznice măceluri. Sumedenie de sate cu populaţie numeroasă şi colibe lungăreţe se întindeau între locuri de păşune, cu iarbă înaltă, presărată cu floricele violete. Colibele, asemănătoare unor stupi uriaşi, erau apărate de garduri înalte, cu creste ascuţite.

Cu toate eforturile doctorului, balonul înainta spre nord-est, spre muntele Mendif, care dispăruse în mijlocul norilor. Piscurile înalte ale acestor munţi separă bazinul Nigerului de bazinul Lacului Ciad.

Curând apăru în zare muntele Bagele, cu cele douăzeci şi opt de sate de pe coastele sale, adunate ca puişorii în jurul cloştii. Un spectacol minunat pentru cei care aveau putinţa să domine şi să cuprindă cu vederea toată priveliştea. Prin văgăuni se întindeau câmpuri de orez şi de alune de pământ.

La ora trei, Victoria se găsea în faţa muntelui Mendif. Nu-l puteau ocoli, aşa că trebuiau să treacă pe deasupra lui. Doctorul dădu balonului o nouă forţă de ascensiune de aproape o mie şase sute de livre, cu ajutorul unei temperaturi mărite la 180°1. Balonul se ridică la peste opt mii de picioare. Era cea mai mare înălţime atinsă în timpul acestei călătorii şi temperatura scăzu într-atât, încât doctorul şi tovarăşii săi trebuiră să se folosească de pături.

Fergusson grăbi coborârea, deoarece anvelopa aerostatului se umflase la maximum. Avu totuşi timp să constate originea vulcanică a muntelui, ale cărui cratere stinse nu mai erau decât nişte prăpăstii adânci. Grămezi mari de excremente de păsări dădeau coastelor muntelui Mendif aparenţa unor stânci calcaroase. Era acolo îngrăşământ, care ar fi ajuns pentru tot pământul Statelor Unite.

La ora cinci. Victoria, apărată de vânturile de sud, înainta încet de-a lungul coastelor muntelui şi se opri într-o poiană mare, departe de orice aşezare omenească. Îndată ce pământul fu atins, se luară toate măsurile ca balonul să fie bine fixat şi Kennedy, cu puşca în mână, se îndreptă spre câmpia înclinată. Curând se întoarse cu o jumătate de duzină de raţe sălbatice şi cu un soi de sitari, pe care Joc îi prepară cu cea mai mare pricepere.

Masa fu plăcută, iar noaptea o petrecură într-o odihnă desăvârşită.