Capitolul XXX.

MOSFCIA. ŞEICUL. DENHAM, CLAPPERTON, UDNEY, VOGEL. CAPITALA ŢINUTULUI LOGGUM. TOOLE.

LINIŞTE DEASUPRA REGIUNII KERNAK.

GUVERNATORUL ŞI CURTEA SA. ATACUL.

PORUMBEII INCENDIATORI.

A doua zi, la 11 mai, Victoria îşi reluă drumul aventuros.

Călătorii aveau încredere în balon, aşa cum au marinarii în corabia lor.

Uragane cumplite, călduri tropicale, ascensiuni periculoase, coborâri şi mai periculoase – din toate acestea ieşiseră cu bine. S-ar putea spune că Fergusson conducea balonul cu o singură mişcare; aşa că, deşi nu cunoştea punctul de sosire, nu se mai temea de rezultatul călătoriei. În locurile acestea, însă, prudenţa îi obliga să ia cele mai severe precauţiuni. Ceru, aşadar, prietenilor săi, să fie pregătiţi pentru orice întâmplare, în orice clipă. Vântul îi purta acum spre nord şi pe la orele nouă zăriră marele oraş Mosfeia, aşezat pe un deal, între doi munţi înalţi.

Mosfeia avea o poziţie strategică greu de cucerit. Puteai ajunge Ia el pe o singură cale: un drum îngust între o întindere mlăştinoasă şi o pădure.

În clipa apariţiei lor, un şeic, îmbrăcat în culori vii, însoţit de o escortă călare, precedat de iscoade şi trâmbiţaţi, care-l croiau drum înlăturând crengile din cale, îşi făcea intrarea în oraş.

Doctorul coborî, pentru a-i privi mai de aproape pe indigeni, dar când aceştia văzură balonul, se înspăimântară îngrozitor şi începură să fugă cât îi ţineau picioarele sau cât îi puteau duce caii.

Numai şeicul rămase nemişcat. Îşi luă arma, o încarcă şi aşteptă mândru.

Doctorul se apropie la o înălţime de vreo cincizeci de picioare şi-l salută în limba arabă, cu vocea sa plăcută.

La auzul acestor cuvinte venite din cer, şeicul descăleca, se prosternă în praful drumului şi doctorul nu-l mai putu scoate din adoraţia sa.

— Ar fi cu neputinţă ca aceşti oameni să nu ne ia drept fiinţe supranaturale, deoarece pe primii europeni veniţi printre ei i-au socotit o rasă supraomenească. Când şeicul va povesti întâlnirea, desigur că va împodobi întâmplarea cu toată puterea imaginaţiei. Gândiţi-vă ce vor face din noi într-o zi legendele…

— Ar fi foarte supărător, răspunse vânătorul. Din punct de vedere al civilizaţiei, ar fi mai bine să ne socotească simpli oameni. Asta le-ar da negrilor o cu totul altă părere despre europeni.

— De acord, dragul meu Dick, dar ce putem face? Oricât ai explica savanţilor acestui ţinut mecanismul unui aerostat, ei nu vor înţelege nimic şi vor admite întotdeauna intervenţia supranaturalului.

— Domnule, întrebă Joe, aţi vorbit despre primii europeni care au explorat ţinutul. Care sunt ei, vă rog?

— Dragul meu, ne aflăm pe drumul urmat de maiorul Denham; el a fost primit de sultanul din Mandara, chiar la Mosfeia. Părăsise Bornu-ul şi-l întovărăşise pe şeic, într-o expediţie contra felatahilor; a asistat la atacul oraşului, care rezista curajos gloanţelor arabe, numai cu săgeţile sale, reuşind să pună pe fugă trupele şeicului. Toate astea, însă, nu erau decât un pretext pentru omoruri, jafuri şi prădăciuni. Maiorul a fost jefuit cu desăvârşire, dezbrăcat de haine, şi nu s-ar fi întors niciodată la Kuka, oraşul capitală al regiunii Bornu, dacă, pentru a scăpa din mâna învingătorilor, nu s-ar fi ascuns sub burta unui cal ce fugea în galop nebun.

— Dar cine era maiorul Denham?

— Un curajos englez care, din anul 1822 până în 1824, a condus o expediţie în Bornu, întovărăşit de căpitanul Clapperton şi de doctorul Udney. Ei au plecat din Tripoli în luna martie, au ajuns la Murzuk, capitala Fezzanului şi, mergând pe drumul pe care l-a urmat mai târziu doctorul Barth pentru a se întoarce în Europa, au ajuns, la 16 februarie 1823, la Kuka, în apropierea Lacului Ciad. Denham a întreprins diferite explorări în Bornu, Mandara şi pe malurile orientale ale lacului. În acest timp, la 15 decembrie 1823, căpitanul Clapperton şi doctorul Udney intrară în Sudan şi ajunseră până la Sakaton, iar Udney muri de oboseală şi epuizare, în oraşul Murmur.

— Această parte a Africii, spuse Kennedy, a pricinuit, aşadar, pierderi printre oamenii de ştiinţă!

— Da, ţinutul este fatal. Mergem direct spre regiunea Barghimi, pe care Vogel a străbătut-o în 1856, pentru a pătrunde până la Wadd, unde a dispărut, fanarul acesta, în vârstă de douăzeci şi trei de ani, a fost trimis pentru a conlucra cu doctorul Barth; ei se întâlniră la 1 decembrie 1854. Apoi Vogel începu să exploreze ţinutul. Către sfârşitul anului 1856, el îşi făcea cunoscută, în ultimele sale scrisori, intenţia de a cerceta ţinutul Wadai, în care nici un european nu ajunsese încă. Se pare că a pătruns până la Wara, capitala ţinutului unde, după unii, a fost făcut prizonier, iar după alţii a fost omorât, pentru că ar fi încercat ascensiunea unui munte sfânt din regiunea aceea. Dar moartea exploratorilor nu trebuie acceptată aşa de uşor, deoarece aceasta presupune că nu mai e nevoie să fie căutaţi. Astfel, de câte ori nu a fost anunţată oficial moartea doctorului Barth, ceea ce, pe drept, l-a supărat foarte mult. Este deci posibil ca Vogel să fi fost făcut prizonier de sultanul din Wadai, care nădăjduise să obţină bani pentru răscumpărarea lui. Baronul de Neimans porni şi el spre Wadai, dar muri în drum, la Cairo, în 1855. Ştim acum că domnul de Heuglin se găseşte pe urmele lui Vogel cu o expediţie trimisă de la Leipzig. Aşa că vom afla curând despre soarta acestui călător tânăr şi îndrăzneţ1.

Mosfeia dispăruse de mult la orizont. Mandara îşi desfăşura în văzul călătorilor minunatele sale bogăţii: pădurile de salcâmi şi plante erbacee din câmpiile de indigo şi bumbac. Shari, care se vărsa la optzeci de mile mai departe în Lacul Ciad, curgea în rostogoliri aprige.

Doctorul arătă tovarăşilor săi, pe harta lui Barth, cursul apei:

— Vedeţi, spuse el, că lucrările acestui savant sunt foarte precise. Ne îndreptăm direct spre districtul Loggum şi poate chiar spre capitala Kernak. Acolo a murit, în vârstă de abia douăzeci şi doi de ani, sărmanul Toole. Era un tânăr englez din regimentul 80, care-şi găsi moartea după ce se întâlnise cu maiorul Denham. Acest ţinui imens poate fi foarte bine numit „cimitirul europenilor”.

Câteva bărci lungi de cincizeci de picioare coborau cursul fluviului Shari. Victoria, la o mie de picioare de pământ, atrăgea foarte puţin atenţia indigenilor. Vântul, care suflase cu oarecare putere până atunci, avea tendinţa să scadă.

— Vom fi oare din nou prinşi într-o zonă calmă? Întrebă doctorul.

— Nu-i nimic! Acum nu ne mai temem nici de lipsa de apă, nici de pustiu!

— Nu, dar ne temem de populaţii mai primejdioase decât pustiul şi lipsa de apă!

— Priviţi, spuse Joe, ceva care seamănă cu un oraş.

— Este Kernak. Ultimele adieri ale vântului ne poartă într-acolo şi, dacă ne interesează, putem să-i facem planul exact.

— Nu ne apropiem? Întrebă Kennedy.

— Nimic mai uşor, Dick! Ne aflăm deasupra oraşului! Daţi-mi voie să strâng puţin robinetul arzătorului; coborârea noastră nu va întârzia.

Peste o jumătate de oră, Victoria rămăsese nemişcată, la două sute de picioare deasupra solului.

— Iată-ne, spuse doctorul, mai aproape de Kernak, decât ar putea fi de Londra un om cocoţat în cupola Sf. Paul. Astfel putem privi în voie.

— Ce e cu zgomotul ăsta ca de ciocănaşe, care se aude din toate părţile?

Joe privi cu atenţie şi văzu că zgomotul era pricinuit de numeroşi ţesători, care-şi băteau în aer liber pânzele întinse pe trunchiuri de arbori.

Capitala districtului Loggum se vedea întreagă, ca şi cum ar fi fost desenată pe un plan; era un adevărat oraş, cu case aliniate şi cu străzi largi. În mijlocul unei pieţe mari se ţinea un târg de sclavi. Era o mare afluenţă de vase de transport, căci indigenele din Mandara, cu picioarele şi cu mâinile foarte mici, se bucurau de mare căutare şi se găseau aici de cumpărat foarte convenabil.

La apariţia Victoriei, se petrecu acelaşi lucru ca şi în alte părţi: întâi strigăte, apoi o mirare profundă.

Afacerile fură părăsite, lucrul fu întrerupt şi zgomotul încetă.

Călătorii rămăseseră într-o imobilitate perfectă, nepierzând nici un detaliu al acestui oraş populat; coborâră chiar la şaizeci de picioare deasupra lui.

Atunci ieşi din locuinţa sa guvernatorul ţinutului Loggum, cu un steag verde şi întovărăşit de muzicanţi care suflau din toate puterile în nişte instrumente, făcute din coarne de bivol, scoţând sunete aspre. Mulţimea se adună în jurul lui.

Doctorul Fergusson căută să se facă auzit, dar îi fu peste putinţă.

Aceşti oameni, care aveau fruntea înaltă, părul cârlionţat, nasul aproape acvilin, păreau un popor mândru şi inteligent, dar prezenţa Victoriei îi tulbura într-un chip ciudat. Se vedeau călăreţi alergând în toate direcţiile. Era limpede că trupele guvernatorului se adunau să lupte împotriva extraordinarei apariţii.

Joe flutură în zadar batiste de toate culorile; nu obţinu nici un rezultat.

În vremea aceasta, şeicul, înconjurat de curtea sa, ceru să se facă linişte şi rosti un discurs, pe care doctorul nu putu să-l înţeleagă, fiind vorba de o arabă amestecată, dar îşi dădu seama, după limba universală a gesturilor, că erau invitaţi să plece. Nici el nu dorea altceva, însă îi era imposibil s-o facă, din cauză că vântul încetase.

Imobilitatea balonului îl scoase din sărite pe şeic, iar curtenii săi începură să urle pentru a obliga monstrul s-o ia din loc. Curtenii păreau personaje foarte ciudate din pricina celor cinci-şase cămăşi de diferite culori, pe care le purtau. Aveau un pântec enorm, care părea nenatural. Doctorul le explică tovarăşilor săi, miraţi, că acest port era un mijloc de a-l linguşi pe sultan. Rotunjimea abdomenului arăta ambiţia oamenilor. Toţi aceşti oameni graşi gesticulau şi strigau; dar unul, care părea să fie prim-ministru, judecând după grăsimea sa, striga mai tare decât toţi. Mulţimea negrilor îşi amesteca urletele cu strigătele curtenilor, gesticulând ca maimuţele, ceea ce producea o mişcare uniformă a peste zece mii de braţe. Călătorii însă nu se intimidară. Atunci soldaţii, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, se aşezară în linie de bătaie. Victoria îşi dilată hidrogenul şi se înălţă liniştită dincolo de zona periculoasă. Şeicul îşi îndreptă arma spre balon, dar Kennedy, care îl urmărea, îi sfărâmă cu un glonţ arma din mână.

După această lovitură neaşteptată, urmă o zăpăceală generală; toţi o luară la fugă şi se ascunseră prin colibe, prin case şi oraşul rămase pustiu tot restul zilei. Veni noaptea; vântul nu se pornise.

Trebuiau să se resemneze să rămână nemişcaţi, la trei sute de picioare înălţime.

Nici un foc nu strălucea în noapte. Domnea o linişte de mormânt. Doctorul îşi încorda atenţia; liniştea asta putea ascunde o capcană. Şi Fergusson avea dreptate să vegheze. Spre mijlocul nopţii, oraşul apăru ca un rug; mii de raze luminoase se încrucişau ca nişte rachete, formând o ţesătură de linii de foc.

— Ce ciudat! Spuse doctorul…

— Dar ce-i asta? Glăsui Kennedy. S-ar spune că incendiul urcă şi se apropie de noi.

Într-adevăr, în hărmălaia strigătelor îngrozitoare şi a pocniturilor de armă, focul urca spre Victoria. Joe se pregăti să arunce o parte din lest. Fergusson îşi lămuri îndată fenomenul.

Mii de porumbei, ale căror cozi erau îmbibate cu materii combustibile aprinse, fuseseră aruncaţi împotriva Victoriei; înspăimântaţi, ei zburau formând în atmosferă zigzaguri de foc.

Kennedy îşi descarcă armele asupra lor, dar ce putea să facă împotriva unei armate atât de numeroase? Porumbeii înconjuraseră nacela şi balonul, ai cărui pereţi reflectau lumina, părând învăluiţi într-o reţea de foc. Doctorul zvârli fără nici o ezitare încă o bucată de cuarţ şi astfel ajunse în afara zonei unde zburau păsările primejdioase.

Timp de două ore porumbeii se mai văzură ici şi colo, în noapte; apoi, puţin câte puţin, numărul lor scăzu, luminile se stinseră.

— Acum putem să dormim liniştiţi, spuse doctorul.

— Locuitorii acestor ţinuturi au o imaginaţie bogată.

— Da, ei întrebuinţează în mod curent porumbeii, ca să incendieze colibele satelor, dar de data aceasta satul a zburat mai sus decât incendiatorii lui.

— Cu siguranţă că un balon n-are a se teme de duşmani, spuse Kennedy.

— Ba da, replică doctorul.

— Care sunt aceia?

— Imprudenţii pe care-i duce în nacelă. Aşa că, prieteni, să fim întotdeauna şi peste tot foarte atenţi.