Capitolul XXVIII.

O SEARĂ MINUNATĂ. BUCĂTĂRIA LUI JOE.

DISERTAŢIE ASUPRA CĂRNII CRUDE. POVESTEA LUI JAMES BRUCE. VISURILE LUI JOE. BIVUAC.

BAROMETRUL COBOARĂ. BAROMETRUL URCĂ.

PREPARATIVELE DE PLECARE. URAGANUL.

Seara fu plăcută şi ei o petrecură după o masă reconfortantă, la umbra proaspătă a mimozelor. Se consumă ceai şi grog din plin.

Kennedy străbătuse micul domeniu în toate direcţiile, scotocise toate tufişurile, fără să găsească însă vreo vietate. Ei erau singurele fiinţe ale acestui paradis terestru. Se întinseră sub pături şi noaptea trecu liniştită, făcându-i să uite prin tot ce trecuseră.

A doua zi, 7 mai, soarele strălucea din plin, dar razele sale nu puteau pătrunde prin perdeaua de verdeaţă. Doctorul hotărî să aştepte, în acest loc, un vânt prielnic, deoarece avea provizii destule.

Joe transportase bucătăria lui portativă şi-şi demonstra talentele culinare, consumând apă din plin, fără nici o grijă.

— Ce curioasă succesiune de necazuri şi bucurii! Exclamă Kennedy. Belşugul ăsta după lipsa de dinainte! Ah! Fusesem cât pe-aci să înnebunesc!

— Dragul meu Dick, vorbi doctorul, fără Joe n-ai mai fi acum aici, discutând despre toate acestea.

— Bun prieten! Spuse Dick, întinzându-i mâna lui Joe.

— Nu aveţi pentru ce să-mi mulţumiţi, răspunse acesta; fiecare la rândul lui, domnule Dick. Nădăjduiesc, totuşi, că nu vom mai avea ocazia să-mi plătiţi cu aceeaşi monedă.

— Cât de slabă e constituţia omului! Reluă Fergusson. Să ne lăsăm înfrânţi numai de atâta!

— Pentru puţină apă, aţi vrut să spuneţi? Se pare că elementul ăsta e foarte necesar vieţii.

— Fără îndoială, Joe, oamenii rezistă mai mult timp fără mâncare decât fără apă.

— Cred; de altfel, la nevoie, mănânci ce se găseşte, chiar şi pe semenul tău, deşi asta e o mâncare care îţi rămâne mult timp în gât!

— Cu toate astea sălbaticii nu-şi fac probleme, spuse Kennedy.

— Da, dar sunt sălbatici şi-s obişnuiţi să mănânce carne crudă; iată un obicei de care mi-e silă.

— E într-adevăr dezgustător, vorbi doctorul, şi nimeni n-a crezut povestirile primilor călători în Africa. Aceştia spuneau că numeroase triburi se hrăneau cu carne crudă, dar nimeni nu credea. Referitor la asta, James Bruce a trecut printr-o întâmplare ciudată.

— Povestiţi-o, domnule, avem tot timpul să vă ascultăm, spuse Joe întinzându-se alene pe iarba proaspătă.

— Cu plăcere. James Bruce e un scoţian din comitatul Stirlinc, care, între anii 1768-1772, a străbătut toată Abisinia până la lacul Tyana căutând izvoarele Nilului. Apoi s-a întors în Anglia, unde a publicat o carte despre călătoriile sale, dar abia în 1790. Volumul a fost primit cu multă neîncredere. Obiceiurile abisinienilor erau aşa de diferite de obiceiurile engleze, că nimeni nu voia să creadă. Printre altele, James Bruce spunea că popoarele Africii orientale mâncau carne crudă. Acest amănunt a ridicat întreaga lume împotriva sa. Putea să spună orice, nimeni nu s-a dus să-l controleze!

Dar Bruce era un om foarte curajos şi foarte irascibil. Aceste îndoieli asupra celor povestite de el îl iritau la culme. Într-o zi, într-un salon din Edinburgh, în prezenţa, sa, un scoţian a făcut iar gluma pe socoteala cărnii crude şi a declarat răspicat că aşa ceva nu e nici posibil şi nici adevărat. Bruce n-a spus nimic, a ieşit din salon şi s-a întors după câteva clipe cu un biftec crud, dat cu sare, cu piper, după moda africană. „Domnule, a spus el scoţianului, îndoindu-vă de un fapt pe care l-am afirmat mi-aţi adus o injurie gravă. Crezând că nu e posibil, v-aţi înşelat. Pentru a o dovedi tuturor, veţi mânca imediat acest biftec crud, sau îmi veţi da socoteală de cuvintele rostite”. Scoţianului i-a fost frică şi s-a executat cu o strâmbătură. Atunci, cu cel mai desăvârşit sânge rece, James Bruce a adăugat: „Admiţând chiar că faptul nu e adevărat, cel puţin nu veţi mai susţine că nu e posbil!”

— Bună ripostă! Exclamă Joe. Dacă scoţianul a făcut cumva o indigestie, a meritat-o din plin! Şi dacă la întoarcere se va îndoi cineva de călătoria noastră…

— Ce-ai să faci?

— Am să-i pun pe cei ce se îndoiesc să mănânce bucăţi din Victoria, fără sare şi fără piper!

Petrecură astfel ziua în glume plăcute. Odată cu puterea, le revenea şi speranţa, odată cu speranţa, şi îndrăzneala. Amintirea trecutului se ştergea cu repeziciune în faţa, viitorului.

Joe n-ar fi dorit să mai părăsească niciodată acest adăpost încântător; era o împărăţie a visurilor, şi el se simţea ca acasă.

Doctorul trebui să calculeze poziţia exactă a locului şi o trecu în carnetul lui de călătorie, cu mare scrupulozitate: 15°43' longitudine şi 8°32' latitudine. Kennedy nu regreta decât un singur lucru: faptul că nu putea vâna în această pădure în miniatură. După părerea lui, situaţia era lipsită de ineditul pe care l-ar fi putut da prezenţa animalelor sălbatice.

— Totuşi, dragul meu Dick, reluă doctorul, uiţi repede. Dar leul şi leoaica?

— Eh! Făcu el, cu dispreţul pe care-l are adevăratul vânător pentru animalul doborât. Dar, în definitiv, prezenţa lor în această oază ne face să presupunem că nu suntem prea departe de regiuni mai fertile.

— Slabă dovadă, Dick! Aceste animale, împinse de foame şi de sete, parcurg deseori distanţe considerabile. În cursul nopţii viitoare, am face bine să aprindem focuri şi să veghem cu multă atenţie.

— Foc la temperatura asta? Dar, în sfârşit, dacă trebuie, o voi face! Aş simţi însă o adevărată durere să dăm foc la pădurea asta care ne-a folosit atât de mult.

— Vom fi foarte atenţi să nu o incendiem, pentru ca şi alţii să poată găsi aici, la nevoie, un refugiu în mijlocul deşertului nisipos, răspunse doctorul.

— Vom vedea, domnule, dar credeţi că oaza asta este cunoscută?

— Desigur, Joe, este un loc de popas pentru caravanele care trec prin centrul Africii şi viaţa lor s-ar putea să nu-ţi placă.

— Ce, sunt şi pe aici Nyam-Nyam-ii aceia îngrozitori?

— Bineînţeles; de altfel, ăsta-i numele tuturor triburilor din aceste ţinuturi şi, în aceeaşi climă, aceleaşi rase trebuie să aibă aceleaşi obiceiuri.

— Ce să-i faci! La urma urmei, e firesc. Dacă sălbaticii ar avea gusturile unor gentlemeni, care ar mai fi diferenţa? Iată că există şi oameni care nu s-ar lăsa rugaţi ca să înfulece biftecul scoţianului, ba chiar cu scoţian cu tot!

Joe se duse să pregătească focurile de noapte, făcându-le cât mai mici. Din fericire, precauţiunile fură inutile şi fiecare din ei, pe rând, se bucură de un somn liniştit.

A doua zi, timpul nu se schimbase: se menţinea, cu încăpăţânare, frumos. Balonul rămase nemişcat, fără ca vreo oscilaţie, cât de mică, să trădeze prezenţa vântului. Doctorul începu să fie din nou îngrijorat. În cazul când călătoria s-ar fi prelungit astfel, proviziile n-ar mai fi fost suficiente. După ce erau aproape să moară din lipsă de apă, vor muri oare de foame? Îşi recapătă însă încrederea, când văzu mercurul coborând simţitor în barometru: erau semnele vădite ale unei apropiate schimbări în atmosferă.

Se hotărî să facă preparativele de plecare, pentru a folosi prima ocazie. Trebui apoi să restabilească echilibrul aerostatului, şi Joe fu nevoit să sacrifice o considerabilă parte din preţiosul său minereu. La început se cam codi, dar când doctorul îi demonstra că nu putea ridica o greutate atât de mare şi îl puse să aleagă între aur şi apă, Joe aruncă în nisip o mare cantitate din bolovanii preţioşi, fără să mai stea pe gânduri.

— Cei ce vor veni după noi, spuse el, vor fi miraţi că găsesc o comoară într-un asemenea loc.

— Dar dacă le va găsi vreun savant?

— Nu te mai îndoi, dragul meu Dick. Va fi foarte surprins şi-şi va publica surpriza în nenumărate ziare. Într-o bună zi, vom auzi vorbindu-se de un depozit de cuarţ aurifer în mijlocul nisipurilor Africii.

— Şi asta din pricina lui Joe!

Tot restul zilei, doctorul aşteptă zadarnic să se producă o schimbare în atmosferă.

Căldura fu atât de mare, încât ar fi fost insuportabilă tară umbra oazei. Termometrul arăta, la soare, 149°1.

O adevărată ploaie de foc străpungea aerul. Fu cea mai înaltă temperatură observată până atunci.

Joe pregăti, ca şi în ajun, bivuacul pentru noapte. În timpul veghei doctorului şi a lui Kennedy, nu se întâmplă nimic nou. Dar spre ora trei dimineaţa, în timpul veghei lui Joe, temperatura scăzu brusc, cerul se acoperi cu nori şi întunericul deveni mai adânc.

— Repede, sculaţi-vă! Strigă Joe, trezindu-şi cei doi tovarăşi. Repede! Începe vântul!

— În sfârşit, spuse doctorul privind cerul, vine furtuna! Spre Victoria, spre Victoria!

Era şi timpul să ajungă la ea. Victoria, aplecându-se sub puterea uraganului, târa după sine nacela, care grapa nisipul în urma ei.

Dacă, din întâmplare, o parte din balast ar fi căzut la pământ, balonul ar fi plecat fără ca ei să mai aibă speranţa de a-l regăsi vreodată.

Dar Joe cel iute de picior alergă din toate puterile şi opri nacela, în timp ce aerostatul se întinse pe nisip, riscând să se sfâşie.

Doctorul îşi reluă locul, aprinse arzătorul şi aruncă surplusul de greutate.

Privind pentru ultima oară arborii oazei, care se îndoiau sub furtună, călătorii, folosind vântul dinspre vest, dispărură în noapte, la o înălţime de două sute de picioare deasupra pământului.

Din momentul plecării, călătorii înaintară cu mare repeziciune. Se grăbeau să părăsească deşertul care le primejduise viaţa.