Capitolul XXVI.

O SUTĂ TREISPREZECE GRADE. PĂRERILE DOCTORULUI.

CERCETĂRI DISPERATE. ARZĂTORUL SE STINGE. O SUTĂ DOUĂZECI ŞI DOUĂ DE GRADE: CONTEMPLAREA DEŞERTULUI. O PLIMBARE PRIN NOAPTE.

SINGURĂTATE. NEREUŞITĂ. PROIECTELE LUI JOE.

RĂGAZ DE-O ZI.

Drumul parcurs de Victoria, în cursul zilei precedente, nu depăşise zece mile şi pentru ca ca să se menţină în aer se consumase, şaizeci şi două de picioare cubi de gaz.

Sâmbătă dimineaţa, doctorul dădu semnalul de plecare.

— Arzătorul nu mai poate funcţiona decât şase ore, spuse el. Dacă în şase ore nu vom descoperi o sursă de apă sau o fântână, nu ştiu ce se va întâmpla cu noi.

— Astăzi adie un vânt slab, spuse Joe, dar se poate întări, nadăugă el, văzând tristeţea vădită a lui Fergusson.

Zadarnice speranţe! Era o atmosferă calmă, una din acele atmosfere care în mările tropicale ţin corăbiile în loc. Căldura devenea insuportabilă şi termometrul arăta, la umbră, sub cort, 113°1.

Joe şi Kennedy, întinşi unul lângă altul, căutau să uite această situaţie, dacă nu în somn, cel puţin în toropeală. Omul care nu poate să se sustragă gândurilor printr-o muncă sau o ocupaţie materială este de plâns. Aci însă nu era nimic de încercat; trebuia să suporţi situaţia, fără s-o poţi îmbunătăţi.

Chinurile setei începură să se facă simţite; rachiul, departe de a potoli nevoia imperioasă de a bea, din contra, o mărea şi-şi merita pe drept cuvânt numele de „laptele tigrilor”, nume dat de băştinaşii Africii. Mai rămăseseră încă doi litri de apă, şi aceea caldă. Niciunul nu-şi mai lua ochii de la picăturile acestea preţioase, dar nimeni nu îndrăznea să-şi moaie buzele. Doi litri de apă în mijlocul unui deşert!

Doctorul Fergusson, cufundat în gândurile sale, se întreba dacă a procedat chibzuit. N-ar fi fost mai bine să-şi fi păstrat apa pe care o consumaseră zadarnic pentru a se menţine în atmosferă?

Străbătuse o oarecare distanţă, fără îndoială, dar era oare mai avansat? Ce importanţă ar fi avut faptul că s-ar fi găsit cu şaizeci de mile în urmă, din moment ce se aflau la aceeaşi latitudine şi tot fără să fi găsit apă de băut?

Speranţa îl împinsese pc Samuel înainte şi, totuşi, aceste două galoane de apă ar fi putut să ajungă pentru nouă zile de popas în deşert. Câte schimbări nu s-ar fi putut produce în nouă zile!

Poate, de asemenea, păstrând apa, ar fi putut să se ridice aruncând din balast, chiar dacă ar fi pierdut gaz la coborâre. Dar gazul balonului era sângele său, viaţa sa.

Se lăsă astfel pradă miilor de gânduri, stând cu capul în mâini, ore întregi. Trebuie să facem un ultim efort, îşi spuse, spre ora zece dimineaţa. Trebuie să încercăm pentru ultima oară să descoperim un curent atmosferic care să ne ducă înainte. Trebuie să riscăm ultimele noastre resurse.

Şi în timp ce tovarăşii săi dormitau, încălzi hidrogenul aerostatului până la o temperatură înaltă. Acesta, din cauza dilataţiei gazului, se umflă şi urcă drept pe razele perpendiculare ale soarelui.

Doctorul căută un curent favorabil de la cinci sute de picioare până la cinci mile, dar zadarnic, fiindcă punctul de plecare rămânea cu îndărătnicie dedesubtul lui. O linişte absolută părea că domneşte până la ultimile limite ale aerului respirabil. În sfârşit, se termină şi apa de alimentaţie, arzătorul se stinse din cauza lipsei gazului, pila Bunsen încetă să mai funcţioneze şi Victoria cobori încet pe nisip, chiar în locul unde nacela îşi lăsase urmele mai înainte.

Era amiază. Doctorul îşi determină poziţia: se găseau la

19°35' longitudine şi la 6°51' latitudine, la o distanţă de aproape cinci sute mile de Lacul Ciad, la mai bine de patru sute mile de coasta occidentală a Africii.

La coborâre, Dick şi Joe se treziră din toropeala lor apăsătoare.

— Ne oprim? Întrebă scoţianul.

— Trebuie, răspunse Samuel cu un ton grav.

Tovarăşii săi îl înţeleseră. Ca urmare a depresiunii sale constante, solul se găsea la nivelul mării; balonul se menţinea într-un echilibru desăvârşit şi într-o nemişcare absolută.

Greutatea călătorilor fu înlocuită cu o încărcătură corespunzătoare de nisip şi ei coborâră. Fiecare era preocupat de propriile-i gânduri, de aceea timp de câteva ore nu-şi vorbiră. Joe pregăti masa, compusă din biscuiţi şi pemmican1, din care mâncară foarte puţin. O înghiţitură de apă fierbinte completă această masă tristă.

În timpul nopţii nu veghe niciunul, dar nici nu dormiră.

Căldura era înăbuşitoare. A doua zi nu mai rămăsese decât o jumătate de litru de apă; doctorul o puse deoparte, hotărându-se să nu se atingă de ea decât la cea mai mare nevoie.

— Mă sufoc! Strigă Joe. Nici nu mă miră, urmă el, după ce consultase termometrul. Căldura creşte! Sunt 140°2.

— Nisipul arde ca şi cum ar ieşi dintr-un cuptor, spuse vânătorul. Nici un nor pe cerul de foc! Să înnebuneşti!

— Să nu disperăm, spuse doctorul. La această latitudine, după călduri mari, urmează inevitabil furtuni. Deşi cerul este de o seninătate apăsătoare, s-ar putea produce schimbări în mai puţin de o oră.

— Dar, în sfârşit, e vreun indiciu? Reluă Kennedy.

— Ei bine, mi se pare că barometrul are o uşoară tendinţă de coborâre, spuse doctorul.

— Cerul să te audă, Samuel, căci iată-ne pironiţi la pământ ca nişte păsări cu aripile sfărâmate.

— Cu singura deosebire că aripile noastre sunt neatinse şi sper că ne vom putea servi încă de ele, dragul meu Dick.

— Ah, vântul, vântul! Strigă Joe, de ne-ar duce până la o apă sau până la un puţ! Nu ne-ar lipsi nimic: proviziile noastre sunt suficiente şi am putea aştepta o lună, fără să suferim. Dar setea este lucrul cel mai crunt.

Setea, ca şi contemplarea continuă a deşertului îi descurajase pe călătorii noştri. Nu se vedea nici o ridicătură de pământ, nici o grămadă de nisip, nici o pietricică pentru a-ţi odihni ochiul. Această întindere nesfârşită producea o senzaţie de nelinişte, numită „răul deşertului”. Nepăsarea cerului de un albastru şters şi galbenul nisipului nesfârşit te înspăimântau. În atmosfera incendiată, căldura părea vibrantă ca deasupra unei plite incandescente. Te cuprindea disperarea în faţa acestui calm neclintit şi nu se năştea în tine nici o nădejde care să te facă să crezi că situaţia s-ar putea schimba, căci imensitatea era ca o eternitate. Astfel, nenorociţi, lipsiţi de apă la această temperatură toridă, începură să manifeste simptome de halucinaţie; ochii li se măriră şi privirea li se tulbură.

La căderea nopţii, doctorul se hotărî să combată această stare îngrijorătoare, printr-un mers rapid. Dorea să meargă câteva ore, nu pentru a face cercetări, ci pentru a se mişca.

— Haideţi, credeţi-mă pe mine, va fi mult mai bine, le spuse tovarăşilor săi.

— Imposbil! N-aş putea face nici un pas, răspunse Kennedy.

— Eu prefer să dorm, făcu Joe.

— Somnul şi odihna însă vă vor fi fatale, prieteni. Împotriviţi-vă acestei toropeli; haide, veniţi!

Doctorul nu putu obţine nimic de la ei şi plecă singur prin noaptea înstelată. Păşi întâi anevoie, ca un om slăbit şi dezobişnuit de mers; dar îşi dădu curând seama că acest exerciţiu îi va prinde bine. Înaintase câteva mile spre vest şi începuse să se învioreze, când, deodată, îl cuprinse ameţeala; i se păru că se afla deasupra unei prăpăstii, îşi simţi genunchii îndoindu-se sub el. Singurătatea îl înspăimânta; se simţea pierdut în mijlocul întinderii nemărginite.

Victoria dispăruse cu totul în întuneric. Doctorul fu covârşit de spaimă… El, neînfricatul, îndrăzneţul călător! Voi să se întoarcă din drum, dar picioarele nu-l ascultau. Strigă, dar nici un ecou nu-i răspunse: vocea lui cădea în spaţiu ca o piatră într-o prăpastie fără fund. Slăbit, se culcă pe nisip, singur în mijlocul tăcerii deşertului.

La miezul nopţii îşi reveni în simţiri, în braţele credinciosulu Joe. Acesta, îngrijorat de lunga lui absenţă, luându-se după urmele lăsate limpede în nisip, îl găsise leşinat.

— Ce s-a întâmplat? Îl întrebă.

— Nimic, bunul meu Joe, un moment de slăbiciune, atâta tot!

— Nimic, într-adevăr, dar ridicaţi-vă, sprijiniţi-vă de mine şi să ne întoarcem la Victoria.

Şi astfel, ajutat de Joe, doctorul străbătu drumul înapoi.

— A fost imprudent să vă aventuraţi astfel! Puteaţi să fiţi prădat, spuse Joe râzând. Dar acum să vorbim serios.

— Vorbeşte, te ascult.

— Trebuie neapărat să luăm o hotărâre. Situaţia noastră nu mai poate dura aşa decât cel mult câteva zile, şi dacă nu vom avea vânt suntem pierduţi.

Doctorul nu răspunse.

— Ei bine, trebuie ca unul dintre noi să se sacrifice pentru ceilalţi şi acela voi fi eu, spuse Joe.

— Ce vrei să spui? Ce plan ai?

— Un plan foarte simplu: să-mi iau provizii şi să merg înainte, până când voi ajunge undeva. În timpul acesta, dacă veţi avea vânt prielnic, veţi pleca fără să mă aşteptaţi. În ceea ce mă priveşte pe mine, dacă ajung la vreun sat, mă voi descurca prin câteva cuvinte arabe pe care mi le veţi nota şi, sau vă voi aduce ajutoare, sau îmi voi lăsa pielea acolo. Ce părere aveţi de propunerea mea?

— E un plan nesăbuit, dar demn de sufletul tău bun, Joe. Din păcate e cu neputinţă de înfăptuit; nu ne vei părăsi.

— În sfârşit, trebuie încercat ceva; asta nu vă poate încurca, pentru că vă repet, nu mă veţi aştepta. Şi aş putea reuşi.

— Nu, Joe, nu! Nu ne vom despărţi! Ar fi o durere în plus pe lângă celelalte. A fost scris să se întâmple aşa şi poate că e scris ca mai târziu să fie altfel. Să aşteptăm deci cu resemnare.

— Fie, dar vă previn că vă mai dau încă o singură zi; nu voi aştepta mai mult. Astăzi este duminică, sau mai bine-zis luni, căci s-a făcut ora unu spre dimineaţă; dacă marţi nu plecăm, eu îmi voi încerca norocul. Este un plan hotărât, în mod irevocabil.

Doctorul nu răspunse. Peste puţin ajunse la nacelă şi se aşeză lângă Kennedy. Acesta era cufundat într-o linişte absolută, dar nu dormea.