Capitolul XXVII.

CĂLDURI ÎNGROZITOARE. HALUCINAŢII.

ULTIMELE PICĂTURI DE APĂ. NOAPTEA DISPERĂRII.

ÎNCERCARE DE SINUCIDERE, SIMUNUL.

OAZA. LEUL ŞI LEOAICA.

A doua zi, prima grijă a doctorului fu să consulte barometrul.

Coloana de mercur nu indica o depresiune demnă de luat în seamă.

„Nimic! Îşi spuse el. Nimic!”

Ieşi din nacelă, pentru a examina condiţiile atmosferice; aceeaşi căldură, aceeaşi puritate a aerului, aceeaşi nemişcare.

— Trebuie oare să disperăm? Strigă el.

Joe, absorbit, tăcea, simţindu-se foarte rău, în prada unei grozave agitaţii. Suferea groaznic de sete. Buzele şi limba, umflate, abia puteau să articuleze un sunet. Se mai găseau câteva picături de apă; fiecare ştia, fiecare se gândea şi se simţea atras de ele, dar niciunul nu îndrăznea să facă un pas.

Aceşti trei tovarăşi, aceşti trei prieteni, se priveau cu ochi rătăciţi, cu o lăcomie animalică, vădită mai ales la Kennedy. Puternica sa constituţie fizică fusese mai repede doborâtă de aceste lipsuri grele. Tot timpul zilei fu stăpânit de delir, mergea înainte şi înapoi scoţând strigăte sălbatice, muşcându-şi pumnii, gata să-şi deschidă vinele, pentru a-şi bea sângele.

— A! Strigă el. Ţară a setei, mai bine te-ai numi „ţara deznădejdii!”

Apoi căzu într-o stare de adâncă prostraţie; nu i se mai auzea decât respiraţia şuierându-i printre buzele însetate.

Spre seară, Joe fu cuprins, la rândul său, de un fel de nebunie. Acest întins deşert de nisip i se părea un lac imens cu apă clară şi limpede; se aruncă de nenumărate ori pe pământul înfierbântat, cu intenţia să bea, şi se ridica cu gura plină de nisip.

— Blestem, apă sărată! Urla cu mânie.

Atunci, în timp ce Kennedy şi Fergusson stăteau întinşi, fu apucat de dorinţa de neînvins de a bea cele câteva picături de apă, lăsate ca rezervă. Dorinţa era mai tare ca el. Înainta spre nacelă târându-se în genunchi şi sorbea din ochi sticla în care lichidul părea că se mişcă. O privi cu pupilele nespus de mari, o apucă şi o duse la buze. În clipa aceea auzi un glas cu un accent sfâşietor:

— Vreau să beau! Vreau să beau!

Era Kennedy, care se târâse până la el. Nenorocitul îţi făcea milă; el cerea apă în genunchi, plângând.

Joe îi întinse sticla şi Kennedy sorbi toată apa, până la ultima picătură.

— Mulţumesc! Spuse apoi.

Dar Joe nu-l mai auzi; căzuse şi el în nisip.

Niciunul nu ştia ce se mai întâmplase în noaptea aceea îngrozitoare. Marţi dimineaţa, nenorociţii îşi simţiră mâinile şi picioarele slăbind din ce în ce mai mult sub revărsările de foc ale soarelui.

Când Joe încercă să se ridice, îi fu peste putinţă. Aruncă o privire în jurul lui. În nacelă, doctorul, copleşit, cu braţele încrucişate pe piept, privea cu ochii ficşi un punct imaginar în spaţiu.

Kennedy era înspăimântător; îşi bălăbănea capul când spre dreapta, când spre stânga, ca un animal sălbatic în cuşcă. Deodată, privirile vânătorului căzură pe carabina sa, al cărei pat depăşea marginile nacelei.

— Ah! Strigă ridicându-se cu un efort supraomenesc, aruncându-se asupra armei şi îndreptându-şi înnebunit ţeava spre gură.

— Domnule, domnule! Strigă Joe, repezindu-se să-l oprească.

— Lasă-mă, lasă-mă! Pleacă! Se scutură scoţianul horcăind, începură să se lupte cu înverşunare.

— Pleacă, sau te omor! Strigă Kennedy.

Dar Joe se agăţase de el cu putere. Se zbătură aşa aproape un minut, fără ca doctorul să-i ia în seamă. Deodată, în timpul încăierării, carabina se descarcă. La zgomotul detunăturii, doctorul se ridică, drept, ca un spectru, şi privi în jurul lui…

Apoi, brusc, privirea lui se însufleţi, întinse mâna spre orizont şi, cu o voce care nu mai avea nimic omenesc, strigă:

— Acolo, acolo, jos!

Era atâta energie în gestul său, încât Joe şi Kennedy se despărţiră şi-şi îndreptară privirea spre locul arătat.

Câmpia se frământa ca o mare furioasă în timp de furtună.

Valuri de nisip se revărsau unele peste altele în mijlocul unui praf gros: o trâmbă1 imensă venea dinspre sud-est, învârtindu-se cu mare repeziciune; soarele dispăruse îndărătul unui nor opac, a cărui nemăsurată umbră se prelungea până la aerostat; praful fin se revărsa cu uşurinţa unor molecule lichide. Şi acest flux, înaintând, câştiga mereu teren. Ochii doctorului Fergusson străluciră de energie şi nădejde.

— Simunul! Strigă el.

— Simunul! Repetă Joe, tară să înţeleagă prea mult.

— Cu atât mai bine! Strigă cu furie disperată Kennedy. Cu atât mai bine, vom muri!

— Cu atât mai bine! Răspunse doctorul. Dar, dimpotrivă, vom trăi!

Şi începu să arunce cu repeziciune nisipul care îngreuna nacela.

Tovarăşii săi înţeleseră în sfârşit şi i se alăturară.

— Şi acum, Joe, spuse doctorul, aruncă afară cincizeci de livre din minereul tău!

Joe nu ezită. Totuşi nu s-ar putea spune că nu-l încercă nici o părere de rău. Îndată, balonul se ridică.

— Era şi timpul! Strigă doctorul.

Simunul venea într-adevăr cu repeziciunea fulgerului. Încă puţin şi Victoria ar fi fost sfărâmată, făcută bucăţi, distrusă. Tromba imensă fu cât pe-aci să lovească balonul, care scăpă sub o ploaie de nisip.

— Mai aruncă lest! Îi strigă doctorul lui Joe.

— Poftim! Răspunse acesta, aruncând o bucată enormă de cuarţ.

Aerostatul urcă repede deasupra trombei de nisip şi, prins de imensa deplasare a aerului, fu dus cu o viteză incalculabilă peste această mare în fierbere.

Samuel şi Joe nu vorbeau; priveau şi sperau, învioraţi de vârtejul vântului.

La ora trei, vârtejul încetă. Jos, nisipul forma un mare număr de dune. Cerul îşi reluă seninătatea de la început.

Victoria rămase nemişcată, planând deasupra unei oaze, o insulă de pomi verzi, ca o pată în mijlocul acestui ocean de nisip.

— Apă! Este apă acolo! Strigă doctorul.

Îndată, deschizând supapa superioară, dădu drumul hidrogenului şi coborî pe sol, la două sute de paşi de oază. În patru ore, călătorii depăşiseră o distanţă de două sute optzeci de mile.

Nacela fu imediat echilibrată şi Kennedy, urmat de Joe, coborî pe pământ.

— Luaţi-vă puştile! Strigă doctorul. Luaţi-vă puştile şi fiţi prudenţi!

Dick îşi luă carabina sa, iar Joe o puşcă, înaintară repede spre copaci şi pătrunseră în această verdeaţă proaspătă, care le promitea izvoare bogate de apă. Nu luau seama la urmele de animale, întipărite de curând ici şi colo, pe pământul umed.

Deodată, la vreo douăzeci de paşi de ei, se auzi un răget.

— E răgetul unui leu! Spuse Joe.

— Cu atât mai bine! Răspunse enervat vânătorul. Ne vom lupta! Te simţi puternic atunci când trebuie să lupţi.

— Fiţi prevăzător, domnule Dick, viaţa tuturor depinde de viaţa unuia singur.

Dar Kennedy nu-l ascultă; înainta cu ochii aprinşi, cu arma pregătită, teribil în îndrăzneala lui.

Sub un palmier, un leu enorm, cu coama neagră, stătea în poziţie de atac. Abia îl zări pe vânător, că se şi năpusti în salturi asupra lui, dar nici nu-şi sfârşise primul salt, când un glonţ îl ţinti drept în inimă, făcându-l să cadă mort.

— Ura! Ura! Strigă Joe.

Kennedy se repezi spre puţ, alunecă pe scările umede şi se întinse în faţa unui izvor cu apă limpede, în care îşi muie cu lăcomie buzele; Joe făcu la fel, şi îndată nu se mai auzi decât plescăitul lor.

— Ia seama, domnule Dick, spuse Joe, după un timp, abia respirând, să nu abuzăm.

Dar Dick, fără să răspundă, continua să bea, scufundându-şi capul şi braţele în această apă binefăcătoare, îmbătându-se cu ea.

— Şi domnul Fergusson? Întrebă Joe.

Acest singur cuvânt îl readuse la realitate pe Kennedy. Umplu o sticlă pe care o luase cu el şi se îndreptă spre scările puţului.

Dar rămase înmărmurit.

Un enorm corp opac închidea deschiderea. Joe, care îl urma pe Dick, trebui să se dea şi el îndărăt.

— Suntem închişi!

— E imposibil! Ce înseamnă asta?

Dick nu apucase să termine vorba, când un răget îngrozitor îl făcu să înţeleagă cu ce duşman avea de-a face.

— Un alt leu! Strigă Joe.

— Nu, o leoaică? Ah, animal blestemat? Aşteaptă! Spuse vânătorul, încărcându-şi repede carabina.

În clipa următoare trase, dar animalul dispăruse.

— Înainte! Strigă el.

— Nu, domnule Dick, nu l-aţi omorât dintr-o singură lovitură; se poate să fie prin apropiere; poate ne aşteaptă, şi primul dintre noi care va apărea va fi pierdut!

— Dar ce să facem? Trebuie să ieşim! Samuel ne aşteaptă!

— Să atragem animalul în cursă. Luaţi puşca mea şi daţi-mi carabina dumneavoastră.

— Care ţi-e planul?

— Veţi vedea.

Joe îşi scoase haina de pânză, o puse în vârful armei şi o arătă ca pe o momeală deasupra deschizăturii. Animalul, furios, se aruncă asupră-i; Kennedy, care aştepta la ieşire, îi sfărâmă capul cu un glonţ.

Urlând, leoaica se rostogoli pe scări, peste Joe. Acesta credea că labele uriaşe ale animalului l-au şi înhăţat, când răsună o a doua detunătură, şi Fergusson apăru la intrare, cu puşca fumegândă în mână.

Joe se ridică repede, trecu peste trupul animalului şi-i întinse doctorului sticla plină cu apă.

S-o ducă la buze şi s-o golească pe jumătate fu pentru Fergusson treabă de-o clipită. Cei trei călători mulţumiră din suflet Providenţei care îi salvase ca prin minune.