Capitolul XXXI.

PLECAREA ÎN NOAPTE. CEI TREI.

PASIUNEA LUI KENNEDY. MĂSURI DE PREVEDERE.

DE-A LUNGUL FLUVIULUI SHARI. LACUL CIAD.

APA LACULUI. HIPOPOTAMUL.

UN GLONŢ PIERDUT.

Pe la trei dimineaţa, Joe, care era de pază, văzu cum oraşul începe să dispară dedesubtul lor. Victoria pornise. Doctorul şi Kennedy se treziră. Consultând busola, Fergusson constată cu satisfacţie că vântul îi purta spre nord-est!

— Avem noroc! Spuse el. Vom ajunge chiar astăzi la Lacul Ciad.

— Este vorba de o întindere mare de apă? Întrebă Kennedy.

— Considerabilă, dragul meu Dick! S-ar putea să aibă o sută douăzeci de mile în lungime şi tot atâta în lăţime.

— Faptul că vom trece peste o mare întindere de apă va aduce puţină variaţie în călătoria noastră.

— Dar n-avem de ce să ne plângem; călătoria e foarte variată şi, mai ales, se desfăşoară în condiţiile cele mai bune.

— Fără îndoială, Samuel. Afară de lipsurile îndurate în deşert, nu am întâmpinat nici un pericol serios.

— Adevărul este că „Victoria” noastră s-a comportat totdeauna minunat. Astăzi este 12 mai, iar noi am plecat la 18 aprilie; avem deci douăzeci şi cinci de zile de drum. Încă douăsprezece zile şi vom ajunge.

— Unde?

— Nu ştiu încă, dar ce importanţă are?

— Ai dreptate, Samuel, să lăsăm Providenţei grija de a ne conduce şi de a ne păstra sănătoşi, aşa cum suntem acum. Nici nu s-ar zice că am trecut peste cele mai infestate ţinuturi.

— Putem fi mulţumiţi de noi.

— Ura, pentru călătoriile aeriene! Strigă Joe. Iată-ne, după douăzeci şi cinci de zile, sănătoşi, bine hrăniţi, odihniţi… Poate prea odihniţi, căci picioarele au început să-mi amorţească şi nu m-aş supăra dacă aş putea să mi le dezmorţesc, mergând treizeci de mile pe jos.

— Îţi vei împlini dorinţa pe străzile Londrei, Joe. Dar, ca încheiere, am plecat trei, ca Denham, Clapperton şi Overweg, ca Barth, Richardson şi Vogel, şi, mai norocoşi decât înaintaşii noştri, suntem încă împreună toţi trei. Este foarte important să nu ne despărţim, în cazul când unul dintre noi s-ar afla pe pământ şi Victoria ar trebui să urce pentru a scăpa de un pericol neaşteptat, cine ştie dacă l-am mai vedea vreodată. Aşa că eu îi spun deschis lui Kennedy: nu-mi place să se depărteze pretinzând că vânează.

— Îmi vei îngădui, totuşi, prietene Samuel, să-mi satisfac fantezia asta. N-ar fi rău să ne refacem proviziile; dealtfel, înainte de plecarea noastră, m-ai lăsat să întrevăd o serie de vânători grozave şi până acum nu prea m-ain bucurat de ele, pe drumul urmat de Anderson şi Cumming.

— Dragul meu Dick, te înşeală memoria, sau modestia te face să uiţi isprăvile tale? Mi se pare că, fără să mai vorbim de micul vânat, ai pe conştiinţă o antilopă, un elefant şi doi lei.

— Bine, ce înseamnă asta pentru un vânător african, care vede trecând pe dinaintea puştii sale toate animalele pământului? Uite! Priveşte turma aceea de girafe!

— Astea girafe? Se miră Joe. Sunt numai cât un pumn!

— Pentru că ne aflăm la o mie de picioare deasupra lor. De aproape ai vedea că sunt de trei ori mai înalte decât tine.

— Şi ce zici de turma asta de gazele? Întrebă Kennedy. Şi de struţii ăştia care aleargă cu iuţeala vântului?

— Ăştia sunt struţi? Întrebă Joe. Sunt găini, ca toate găinile!

— Samuel, nu putem să ne apropiem?

— Putem să ne apropiem, Dick, dar nu să aterizăm. Atunci, la ce bun să ucizi nişte animale care nu-ţi vor folosi la nimic? Dacă ar fi vorba să omori un leu, un tigru, o hienă, ai înţelege; ar fi un animal sălbatic mai puţin! Dar să ucizi o antilopă, o gazelă, fără alt folos decât satisfacerea superficială a pasiunii tale de vânător? Nu face să-ţi dai atâta osteneală. În sfârşit, prietene, vom cobori la o sută de picioare de sol şi, dacă vei putea descoperi vreun animal sălbatic, ne vei face plăcere trimiţându-i un glonţ în inimă.

Victoria coborî puţin câte puţin, dar rămase la o înălţime la care să fie în afară de orice pericol. În acest ţinut sălbatic şi suprapopulat, trebuiau să se ferească de primejdiile neaşteptate.

Călătorii urmau acum cursul fluviului Shari. Malurile încântătoare ale apei dispăreau sub umbra copacilor de nuanţe diferite; liane şi plante agăţătoare şerpuiau în toate direcţiile, formând o îmbinare ciudată de culori. Crocodilii se tolăneau la soare sau se aruncau în apă, cu repeziciunea unor şopârle; se hârjoneau ieşind la mal pe numeroasele ostroave verzi, presărate de-a lungul fluviului.

Depăşiră astfel districtul Maffatay, răsfăţat în mijlocul unei naturi bogate şi pline de verdeaţă.

Pe la ora nouă dimineaţa, doctorul Fergusson şi prietenii săi ajunseră la malul meridional al Lacului Ciad, acea Mare Caspică a Africii, a cărei existenţă fusese socotită mult timp ca o poveste – marea interioară la care ajunseseră expediţiile lui Denham şi Barth.

Doctorul încercă să-şi fixeze configuraţia actuală a terenului, care era cu totul diferită de aceea din anul 1847.

Într-adevăr, nu este cu putinţă să întocmeşti o hartă exactă a acestui lac. El este înconjurat de mlaştini greu de străbătut, în care Barth fusese pe punctul să-şi piardă viaţa. De la un an la altul, mlaştinile, împânzite de trestii şi de papiruşi care ating o înălţime de cincisprezece picioare, sunt acoperite de năvala apelor şi măresc întinderea lacului. Deseori oraşele aşezate pe maluri sunt pe jumătate înecate, aşa cum s-a întâmplat cu Ngomu în 1856. Acum, pe locul unde se ridicau locuinţele din Bornu se scăldau hipopotamii şi aligatorii1.

Soarele îşi revărsa razele orbitoare peste faţa liniştită a lacului.

Doctorul vru să constate felul apei, despre care se crezuse multă vreme că ar fi sărată. Apropierea de suprafaţa ei nu prezenta nici un pericol, astfel că aerostatul cobori foarte jos. Nacela aluneca deasupra undelor ca o pasăre în zbor, la o înălţime de numai cinci picioare.

Joe scufundă o sticlă şi o scoase pe jumătate plină; gustară apa, dar găsiră că nu este prea bună de băut. Avea un uşor gust de natriu.

În timp ce doctorul nota rezultatul experienţei, o detunătură de armă răsună lângă el. Kennedy nu rezistase ispitei de a trage un foc asupra unui hipopotam oribil. Animalul, care respira liniştit, dispăru la zgomotul detunăturii, fără să arate că glonţul vânătorului i-ar fi făcut vreun rău.

— Ar fi fost mai bine să-l înjunghiaţi! Spuse Joe.

— Şi cum?

— Cu una din ancorele noastre. Ar fi fost o momeală bună pentru un asemenea animal.

— Hei, spuse Kennedy, Joe are într-adevăr o idee…

— Pe care vă rog să n-o puneţi în practică, răspunse doctorul. Animalul ne-ar trage după el, acolo unde nu avem ce căuta, mai ales acum când suntem lămuriţi asupra calităţii apei Lacului Ciad.

— Şi peştele ăsta se poate mânca, domnule Fergusson?

— Peştele tău, Joe, este un mamifer din genul pachidermelor! Se spune despre carnea lui că este minunată la gust şi constituie obiectul unui comerţ intens, făcut de triburile de pe malurile lacului.

— În cazul ăsta, îmi pare rău că focul de armă al domnului Dick nu a dat rezultate mai bune.

— Pe animalul acesta nu-l poţi omorî decât dacă-l loveşti în burtă sau între coaste; pesemne că glonţul lui Dick nu l-a vătămat câtuşi de puţin. Dar ne vom opri la extremitatea nordică a lacului, dacă locul mi se va părea prielnic. Acolo, Kennedy se va găsi în plină menajerie şi va fi despăgubit din plin.

— Aş vrea, spuse Joe, ca domnul Dick să vâneze hipopotami, ca să pot gusta carnea acestui animal. Că doar n-o să ne hrănim în centrul Africii cu sitari şi prepeliţe, ca în Anglia.