Capitolul XXXII.

CAPITALEI REGIUNII BORNU. INSULELE BIDCIIOMAH.

VULTURII. ÎNGRIJORĂRILE DOCTORULUI. PREVEDERILE SALE. UN ATAC ÎN ATMOSFERĂ. ÎNVELIŞUL BALONULUI SE RUPE. CĂDEREA. DEVOTAMENTUL SUBLIM.

COASTA NORDICĂ A LACULUI.

De când ajunsese la Lacul Ciad, Victoria întâlnise un curent care se îndrepta mai mult spre est. Câţiva nori temperau căldura zilei. Se simţea, de altfel, puţină mişcare de aer deasupra întinderii de apă; dar către ora unu, balonul, trecând pieziş peste partea aceasta a lacului, înainta din nou deasupra pământului, pe o întindere de şapte-opt mile.

Deşi la început această direcţie îl cam nemulţumi, doctorul nu se mai plânse când zări oraşul Kuka, faimoasa capitală a regiunii Bornu. Putu s-o vadă câteva clipe, înconjurată de zidurile ei de argilă albă. Câteva moschei, destul de grosolan construite, se ridicau greoaie deasupra aglomerării de case arabe, asemănătoare unor zaruri, în curţile caselor şi în pieţele publice creşteau palmieri şi arbori de cauciuc, împodobiţi cu o boltă de frunziş lat de peste o sută de picioare. Joe observă că umbrelele acestea naturale, imense, erau în raport direct cu arşiţa razelor soarelui, astfel că ajunse la concluzii plăcute în legătură cu natura care se dovedise atât de prevăzătoare.

Kuka se compune, în realitate, din două oraşe distincte, despărţite printr-un „dendal”, un bulevard larg de trei sute de stânjeni, care de obicei e tixit de pietoni şi călăreţi. De o parte se ridică oraşul bogat, cu case înalte şi sănătoase; de cealaltă parte se înghesuie oraşul sărac, o îngrămădire tristă de colibe joase, conice, unde locuieşte populaţia nevoiaşă. Kennedy găsi că ar semăna cu un Edinburgh întins pe o câmpie, cu cele două oraşe ale sale complet deosebite.

Dar călătorii abia apucaseră să vadă toate acestea că, datorită instabilităţii care caracterizează curenţii de aer din acest ţinut, un vânt opus îi duse brusc înapoi pe o distanţă de aproape patruzeci de mile deasupra Lacului Ciad.

Li se oferi atunci un alt spectacol: puteau vedea numeroase insule ale lacului, locuite de biddiomahi, piraţi sângeroşi şi foarte temuţi, a căror vecinătate era tot aşa de primejdioasă ca aceea a tuaregilor din Sahara. Sălbaticii se pregăteau, curajoşi, să primească Victoria cu lovituri de săgeţi şi de pietre, dar aceasta, zburând ca un uriaş cărăbuş, se grăbi să depăşească insulele.

Joe, care între timp cercetase orizontul, îi spuse lui Kennedy:

— Pe legea mea, domnule Dick, dumneavoastră, care vă gândiţi mereu la vânătoare, priviţi colo ceva care vă va plăcea.

— Ce este, Joe?

— Şi de data asta nimeni nu se va opune focurilor de armă.

— Dar ce este?

— Vedeţi colo cârduri de păsări mari, care se îndreaptă spre noi?

— Păsări? Întrebă doctorul luându-şi luneta.

— Se văd! Răspunse Kennedy. Sunt aproape o duzină.

— Paisprezece, dacă nu vă supăraţi! Răspunse Joe.

— Să dea Dumnezeu să fíe de o specie vătămătoare pentru ca bunul nostru Samuel să nu mai aibă nimic de obiectat.

— Nu voi protesta, răspunse Fergusson, dar aş fi preferat ca păsările acestea să fie cât mai departe de noi.

— Vă temeţi de ele?! Exclamă Joe.

— Sunt vulturii mărilor, Joe, şi încă specia cea mai mare. Dacă ne atacă?

— Ne vom apăra, interveni Kennedy. Doar avem un arsenal întreg pentru a le primi cum se cuvine! Dar nu cred ca păsările astea să fie atât de primejdioase.

— Cine ştie? Răspunse doctorul.

După zece minute, cârdul se apropiase în bătaia puştilor; cele paisprezece păsări străpungeau aerul cu ţipetele lor răguşite şi înaintau spre aerostat, mai mult furioase decât speriate de prezenţa lui.

— Cum ţipă! Se miră Joe. Ce zgomot diavolesc! De bună seamă, nu le convine că le-am încălcat domeniul şi că ne-am permis să zburăm ca ele.

— Într-adevăr, au o înfăţişare destul de războinică, şi dacă ar fi înarmate cu o carabină Purdey Moore, m-aş teme de ele.

— Nu au nevoie de aşa ceva, răspunse Fergusson, care devenise serios îngrijorat.

Vulturii mărilor zburau cu o repeziciune fantastică, în cercuri mari, care însă se micşorau, apropiindu-se puţin câte puţin de Victoria.

Uneori îşi schimbau pe neaşteptate direcţia, într-un unghi îndrăzneţ de brusc, cu viteza unui bolid.

Doctorul, neliniştit, hotărî să se ridice, pentru a scăpa de vecinătatea periculoasă. Dilată hidrogenul balonului, care nu întârzie să se înalţe. Dar vulturii, nefiind dispuşi să-i părăsească, se ridicară şi ei.

— Au aerul că sunt supăraţi, spuse vânătorul încărcându-şi arma.

Într-adevăr, păsările se apropiau, şi câteva din ele, ajungând chiar până la cincizeci de picioare, păreau că înfruntă armele lui Kennedy.

— Abia mă mai pot stăpâni să nu trag în ele, spuse acesta.

— Nu, Dick, nu! Să nu le înfuriem fără motiv. Ar însemna să le provocăm.

— Dar aş scoate-o uşor la capăt! Uşor!

— Te înşeli, Dick!

— Avem pentru fiecare dintre ele câte un glonţ!

— Şi dacă se înalţă spre partea superioară a balonului, cum le mai nimereşti? Închipuie-ţi că te-ai afla în prezenţa unor lei, pe uscat, sau a unor rechini, în mijlocul oceanului. Pentru aeronauţi, situaţia este tot atât de periculoasă.

— Vorbeşti serios, Samuel?

— Foarte serios, Dick!

— Atunci să aşteptăm?

— Aşteaptă! Fii gata pentru atac, dar să nu tragi fără ordinul meu.

Păsările se apropiară la o distanţă foarte mică. Acum puteai să distingi perfect gâtul lor pleşuv, întins, iar în clipa când se sforţau, să ţipe, li se vedeau şi moţurile cartilaginoase, împodobite cu umflături violete, zbârlite din cauza furiei. Erau din specia cea mai mare. Corpul lor avea o lungime de peste trei picioare; partea de jos a aripilor albe strălucea în soare; s-ar fi spus că sunt rechini înaripaţi, cu care de altfel se asemănau foarte mult.

— Ne urmăresc! Spuse doctorul, văzând cum păsările se ridică odată cu balonul. Şi noi urcăm în zadar, căci ele pot zbura mai sus decât noi.

— Ei bine, ce e de făcut? Întrebă Kennedy. Doctorul nu răspunse.

— Ascultă, Samuel, reluă vânătorul, sunt paisprezece păsări. Trăgând cu toate armele noastre, avem şaptesprezece lovituri. N-am putea în felul ăsta să le împuşcăm sau măcar să le împrăştiem? Eu mă însărcinez cu o parte din ele!

— Nu mă îndoiesc de dibăcia ta, Dick. Le socotesc moarte pe acelea care vor ajunge în bătaia puştii tale, dar îţi repet că dacă atacă partea superioară a balonului, unde nu vei putea să le vezi, vor sparge învelişul care ne susţine – şi ne aflăm, după cum ştii, la o înălţime de trei mii de picioare.

În acel moment, una din păsări, mai îndrăzneaţă, se îndreptă ţintă spre Victoria, cu ciocul şi ghearele pregătite să sfâşie.

— Foc, foc! Strigă doctorul.

Abia strigase, şi pasărea, lovită de moarte, se prăbuşi rotindu-se în spaţiu. Kennedy îşi luase una din puştile cu două ţevi… Joe o puse la umăr pe cealaltă. Vulturii, speriaţi de detunătură, se depărtară pentru un moment, dar îndată se întoarseră la atac, mai furioşi.

Cu primul glonţ, Kennedy reteză capul celui mai apropiat.

Joe frânse aripa altuia.

— Mai sunt unsprezece! Spuse el.

Dar deodată, păsările, schimbând tactica, se ridicară, de parcă s-ar fi înţeles, deasupra Victoriei; Kennedy îl privi pe Fergusson.

Cu tot curajul şi nepăsarea sa, acesta păli; urmă un moment de linişte îngrozitoare. Apoi se auzi un pârâit, asemănător cu zgomotul pe care îl face o bucată de mătase sfâşiată, şi nacela îşi pierdu stabilitatea sub picioarele celor trei călători.

— Suntem pierduţi! Strigă Fergusson, privind barometrul, care se ridica repede. Apoi adăugă: Joe, lestul, jos…

În câteva clipe, orice urmă de cuarţ dispăru.

— Cădem totuşi! Goleşte rezervoarele de apă! Joe auzi? Ne prăbuşim în lac!

Joe se supuse. Doctorul se aplecă peste bord; Lacul Ciad părea că vine spre el ca un flux uriaş; toate detaliile terestre se măreau văzând cu ochii; nacela se afla la numai două sute de picioare deasupra apei.

— Proviziile, proviziile! Strigă doctorul.

Fu aruncată şi cutia care conţinea proviziile. Căderea deveni mai puţin rapidă, totuşi continuau să se prăbuşească.

— Aruncaţi! Aruncaţi! Strigă doctorul pentru ultima oară.

— Nu mai este nimic de aruncat! Spuse Kennedy.

— Ba da! Răspunse Joe. Şi dispăru peste bordul nacelei.

— Joe, Joe! Strigă doctorul, înspăimântat. Dar Joe nu-l mai putea auzi.

Victoria, uşurată, începu să urce şi ajunse curând la o mie de picioare în aer; vântul, pătrunzând cu furie în învelişul dezumflat, o împingea spre coastele nordice ale lacului.

— Pierdut! Spuse vânătorul cu un gest disperat.

— Pierdut, pentru a ne salva pe noi! Răspunse Fergusson. Şi curajoşii oameni simţiră izvorul cald al lacrimilor pe obraz. Se aplecară, căutând să distingă vreo urmă a sărmanului Joe, dar se depărtaseră prea mult de locul unde se aruncase el.

— Ce facem? Întrebă Kennedy.

— Vom coborî pe pământ, îndată ce ne va fi cu putinţă, şi apoi vom aştepta.

După un drum de şaizeci de mile, Victoria coborî pe o coastă pustie, la nordul lacului. Ancorele fură fixate de un arbore mai ridicat, şi vânătorul le înţepeni bine.

Veni noaptea, dar nici Fergusson, nici Kennedy nu putură dormi.