Capitolul XXXIV.

URAGANUL. PLECAREA FORŢATĂ. PIERDEREA UNEI ANCORE. GÂNDURI TRISTE. O HOTĂRÂRE LUATĂ.

TROMBA. CARAVANA ÎNGHIŢITĂ. VÂNT POTRIVNIC ŞI PRIELNIC. ÎNTOARCEREA SPRE SUD. KENNEDY IA POSTUL SĂU.

La trei dimineaţa, vântul deveni aprig, suflând atât de puternic, încât Victoria nu mai putea să rămână pe pământ, căci ar fi fost în primejdie; trestiile loveau învelişul balonului, gata să-l rupă.

— Trebuie să plecăm, Dick, spuse doctorul. Nu putem rămâne aici în situaţia aceasta.

— Samuel, dar Joe?

— Nu-l părăsesc, desigur. Chiar dacă uraganul ne-ar duce la o sută de mile spre nord, tot am reveni. Aşa, însă, punem în primejdie siguranţa tuturor.

— Să plecăm fără el? Strigă scoţianul îndurerat.

— Crezi că mie nu-mi sângerează inima ca şi ţie? Glăsui Fergusson.

— Sunt la ordinele tale! Să plecăm! Încuviinţă vânătorul. Dar plecarea era foarte greu de înfăptuit. Ancora, înfundată adânc, rezista sforţărilor lor; balonul, trăgând în direcţia contrară, nu făcea altceva decât s-o înfunde mai mult. Kennedy nu izbuti s-o smulgă şi, de altfel, în poziţia în care se găseau, manevra devenea primejdioasă, riscând ca Victoria să se înalţe mai înainte ca ei să se fi putut urca în nacelă.

Dându-şi seama de pericol, doctorul îi spuse scoţianului să se urce în nacelă şi se resemna să taie frânghia ancorei. Victoria făcu o săritură de trei sute de picioare în aer şi porni direct spre nord.

Fergusson nu putea face altceva decât să se supună vijeliei şi, încrucişându-şi braţele, se lăsă cuprins de gânduri triste.

După câteva clipe de linişte deplină, se întoarse spre Kennedy, care era cufundat de asemenea în tăcere.

— Poate n-ar fi trebuit, spuse el cu un oftat adânc, să întreprindem o astfel de călătorie! Şi-l scutură un suspin de durere.

— Abia acum câteva zile ne felicitam de reuşita călătoriei noastre, de faptul că am scăpat din toate primejdiile întâlnite şi toţi trei ne strângeam mâinile, răspunse vânătorul.

— Bietul Joe! Ce lire blândă! Ce suflet bun şi cinstit! Ameţit pentru moment de bogăţie, s-a sacrificat apoi bucuros. Ce departe e acum de noi! Şi vântul acesta care ne duce cu o viteză de neînvins!

— Dar, Samuel, admiţând că a găsit adăpost la triburile de pe malul lacului, nu ar putea face ca şi călătorii care le-au vizitat înaintea noastră, ca Denham, ca Barth? Aceştia şi-au revăzut patria.

— Bietul meu Dick! Joe nu cunoaşte un cuvânt din limba indigenilor. Este singur şi n-are nimic la el. Călătorii despre care vorbeşti nu plecau niciodată decât însoţiţi de escorte înarmate, pregătiţi pentru aceste expediţii, trimiţând şefilor de triburi numeroase daruri. Şi totuşi, nici ei nu au putut evita suferinţe şi tributuri dintre cele mai groaznice. Ce-o să facă nenorocitul nostru tovarăş? Este îngrozitor când te gândeşti. Niciodată n-am simţit o durere mai mare.

— Dar vom reveni, Samuel!

— Vom reveni, Dick, chiar dacă ar trebui să parcurgem drumul pe jos, până la Lacul Ciad, chiar dacă ar trebui să ne punem în legătură cu sultanul din Bornu. Arabii nu au păstrat o amintire proastă despre primii europeni.

— Te voi urma, Samuel, răspunse cu energie vânătorul, poţi să te încrezi în mine. Mai curând vom renunţa la reuşita călătoriei noastre… Joe s-a jertfit pentru noi; noi vom face la fel dacă va fi nevoie.

Hotărârea aceasta le mai dădu puţin curaj. Se simţeau îmbărbătaţi de acelaşi gând. Fergusson făcu totul pentru a găsi un curent care să-i apropie de Ciad, dar coborârea devenea imposibilă, atât din cauza terenului lipsii de orice vegetaţie, cât şi din cauza violenţei uraganului.

Victoria străbătu în acest fel ţinutul tibbuşilor1. Trecură dincolo de Belad şi Djerid, un deşert plin de mărăcini, la frontiera Sudanului. Pătrunseră apoi în pustiul nisipos, brăzdat de urmele caravanelor. Ultima linie de vegetaţie se confunda cu cerul spre sud, la orizont, nu departe de oaza principală din această parte a Africii, unde cele cincizeci de puţuri sunt umbrite de pomi falnici. Le fu cu neputinţă să se oprească.

Corturi de pânză vărgată, cămile care îşi ţineau capetele ca de viperă culcate în nisip mai înviorau din loc în loc pustietatea.

Victoria trecea pe deasupra lor ca o stea luminoasă. Străbătu astfel, în trei ore, o distanţă de şaizeci de mile, fără ca Fergusson să-l poată domoli viteza.

— Nu putem să ne oprim, nu putem să coborâm. Nici un arbore, nici o ridicătură de pământ! Vom trece oare peste toată Sahara? Într-adevăr, parcă totul este împotriva noastră!

Vorbea astfel, cuprins de furia disperării, când văzu deodată, spre nord, cum nisipurile deşertului se ridicau şi se roteau în vârtejuri groase de praf, sub impulsul unor curenţi potrivnici.

O caravană risipită, răscolită, dispărea sub avalanşa de nisip; cămilele, învălmăşite unele peste altele, scoteau strigăte jalnice; din negura înăbuşitoare se înălţau ţipete şi urlete.

Uneori ieşea la iveală câte un veşmânt vărgat, în culori vii.

Mugetele furtunii dominau scena aceasta pustiitoare. Curând, nisipul se adună în mase compacte, astfel că acolo unde era înainte o câmpie netedă se ridică o colină încă în mişcare, mormânt imens al unei caravane înghiţite.

Doctorul şi Kennedy asistau, palizi şi speriaţi, la îngrozitorul spectacol. Nu puteau stăpâni balonul, care nu mai asculta de dilataţia gazului şi se învârtea în mijlocul curenţilor potrivnici. Prinsă în vârtej, Victoria se rotea cu o repeziciune vertiginoasă. Nacela oscila puternic, instrumentele agăţate sub cort se loveau unele de altele, gata să se spargă, ţevile serpentinei se îndoiau, gata să plesnească, iar rezervoarele de apă se ciocneau cu un zgomot asurzitor.

La doi paşi unul de altul, călătorii nu se auzeau. Agăţaţi de funii cu mâinile crispate, încercau să ţină piept furiei uraganului.

Kennedy, cu părul răvăşit, privea fără să vorbească. Doctorul îşi recăpătase îndrăzneala care-l caracteriza în momentele de primejdie şi nu-şi trăda emoţiile violente nici chiar atunci când, după o ultimă învârtire, Victoria se opri deodată, într-o linişte neaşteptată. Vântul dinspre nord ieşise învingător şi o împingea în direcţia contrară, cu o repeziciune tot atât de mare ca şi la venire, pe drumul parcurs în timpul dimineţii.

— Unde mergem? Strigă Kennedy.

— Unde ne va duce Providenţa, dragul meu Dick. Am greşit când m-am îndoit de ea. Cred că ne întoarcem spre locurile pe care nu speram să le mai revedem vreodată.

Pământul, care fusese atât de plat şi de lipsit de orice altă formă de relief când goneau înainte, era acum răscolit ca valurile mării pe vreme de furtună; deşertul se acoperise din distanţă în distanţă cu şiruri de ridicături, de curând formate; vântul sufla cu violenţă, iar Victoria zbura prin spaţiu.

Direcţia urmată de călători nu era tot aceea din cursul dimineţii, astfel că, pe la ora nouă, în loc să regăsească malurile Lacului Ciad, văzură deşertul întinzându-se încă sub privirile lor.

Kennedy îi atrase atenţia doctorului.

— Nu are nici o însemnătate, răspunse acesta. Pentru noi, are importanţă numai revenirea spre sud. Vom întâlni oraşele Bornu, Wuddie sau Kuka şi atunci nu voi ezita să mă opresc!

— Dacă tu eşti mulţumit, sunt şi eu, spuse vânătorul, dar nu mi-ar fi pe plac să traversăm deşertul ca aceşti nenorociţi arabi. Ce-am văzut a fost oribil.

— Aceasta se întâmplă deseori, Dick. Traversarea deşertului este mai periculoasă decât aceea a oceanului: deşertul prezintă toate primejdiile mării, chiar şi pe aceea de a fi înghiţit de valuri, valuri de nisip, bineînţeles: nu mai pun la socoteală oboseala şi lipsurile cele mai grele.

— Mi se pare, spuse Kennedy, că vântul tinde să se liniştească; nisipul spulberat este mai puţin compact, ondulaţiile terenului se fac mai line, orizontul se luminează.

— Cu atât mai bine; trebuie să-l cercetăm atent cu luneta, ca să nu ne scape nimic neobservat.

— Mă însărcinez eu, Samuel, ca la ivirea primului copac să-ţi dau de veste.

Şi Kennedy se aşeză în partea din faţă a nacelei, cu luneta în mână.