Capitolul XXXV.

PĂŢANIA IUI JOE. INSULA BIDDIONIAH.

ADORAŢIE. INSULELE ÎNGHIŢITE DE APE.

MALURILE LACULUI. ARBORELE ŞERPILOR.

CĂLĂTORIE PE JOS. SUFERINŢE, ŢÂNŢARI ŞI FURNICI. FOAMEA. TRECEREA VICTORIEI.

DISPARIŢIA VICTORIEI. DISPERARE. MLAŞTINA. UN ULTIM STRIGĂT.

Ce se întâmplase cu Joe în timpul zadarnicelor cercetări ale tovarăşilor săi?

După ce se aruncase în apă şi ieşise la suprafaţă, prima lui grijă fu să cerceteze cerul. Văzu Victoria la o mare înălţime deasupra lacului, urcându-se cu repeziciune şi micşorându-se din ce în ce, până ce dispăru spre nord, luată de un curent repede. Prietenii erau salvaţi.

„Este bine că m-am gândit să mă arunc în lac! Îşi spuse el.

Desigur că şi Kennedy ar fi făcut la fel, căci este normal ca un om să se sacrifice pentru a salva alţi doi”.

Ideea că făcuse o faptă bună liniştindu-l, Joe începu să se gândească la el. Se afla în mijlocul unui lac imens, înconjurat de triburi necunoscute, sălbatice. Un motiv mai mult să caute să scape din încurcătură cu propriile lui mijloace. De altfel, nu era speriat de situaţia în care se găsea.

Înainte de atacul păsărilor de pradă, care după părerea lui se purtaseră ca adevăraţi vulturi ai mărilor, văzuse la orizont o insulă.

Se hotărî să se îndrepte spre ea, folosindu-se de toate cunoştinţele sale de înotător, după ce mai întâi se descotorosi de îmbrăcămintea care-l stânjenea. Nu-l speria o cursă de înot de cinci, şase mile, aşa că tot timpul cât se află în apă nu se gândi decât să înainteze sigur şi cu putere.

După o oră şi jumătate, distanţa care-l despărţea de insulă se micşorase simţitor.

Pe măsură însă ce se apropia de pământ, începea să-l preocupe un gând, la început fugar, dar apoi din ce în ce mai stârnitor: ştia că malurile erau pline de aligatori uriaşi, a căror lăcomie o cunoştea.

Oricât s-ar fi străduit să găsească totul cât se poate de firesc, vrednicul băiat încerca o emoţie de neînvins. Se temea ca nu cumva carnea albă să fie hrana căutată de crocodili, aşa că înainta cu ochii la pândă, cu mare băgare de seamă. Când ajunse la aproape două sute de metri de malul umbrit de pomi verzi, simţi un miros pătrunzător de mosc.

„Uite, îşi spuse, teama mea era îndreptăţită! Caimanul trebuie să fie pe aproape.” Şi se afundă numaidecât în apă, dar nu destul de repede spre a scăpa de atingerea unui corp enorm, a cărui epidermă solzoasă îl zgârie. Se socoti pierdut şi începu să înoate cu viteza pe care o poate da numai disperarea; după un timp, reveni la suprafaţa apei, respiră şi dispăru din nou. Timp de un sfert de oră simţi o groază de nedescris, pe care nu o putea înfrânge, cu toată firea sa optimistă. I se părea că aude întruna, în spate, zgomotul fălcilor enorme, gata să-l înghită.

Se strecura uşor, între două curente de apă, când, deodată, se simţi apucat de braţ, apoi de mijloc. Bietul Joe abia avu vreme să se mai gândească o dată la Fergusson, apoi începu să se lupte cu deznădejde. Dar nu se simţea tras spre fundul lacului, aşa cum fac crocodilii pentru a-şi devora prada, ci spre suprafaţă. Doar apucase să respire şi să deschidă ochii, că se şi văzu între doi negri cu pielea ca abanosul. Africanii îl ţineau puternic şi scoteau strigăte ciudate.

„lată-i pe negri în locul caimanilor! Nu se putu opri de a exclama Joe. Pe legea mea, e mai bine aşa! Dar cum îndrăznesc ăştia să se scalde aici?”

Nu ştia că locuitorii insulelor Lacului Ciad, ca şi alţi negri, se scaldă fără teamă în apele pline de crocodili, cărora nu le dau nici o atenţie.

Crocodilii din lacul acesta se bucură de reputaţia, îndreptăţită de altfel, de a fi nişte reptile inofensive.

Dar oare Joe nu scăpase de un pericol pentru a da de altul?

Se lăsă în voia împrejurărilor, neputând face altfel, şi-i urmă pe negri, la mal, fără să arate că-i este frică.

„Desigur, îşi spuse el, oamenii ăştia au văzut Victoria zburând deasupra lacului ca un monstru al aerului, au fost martori la căderea mea şi se vor purta bine cu un om picat din cer”. Acestea erau gândurile lui când ajunse la ţărm, în mijlocul unei mulţimi care urla, o mulţime de toate vârstele, bărbaţi şi femei, toţi de aceeaşi culoare. Se găsea în mijlocul unui trib al biddiomahilor, cu pielea neagră, tuciurie. Nu avea de ce să se ruşineze de goliciunea lui, pentru că era „îmbrăcat” după ultima modă a ţinutului.

Dar înainte de a-şi da seama de situaţie, descoperi că este obiectul unei vii adoraţii, ceea ce îl mai linişti, deşi îi veni în minte povestea din Kazeh.

„Presimt că voi deveni un zeu, un fiu al Lunii. Prefer meseria asta alteia, când n-am de ales. Trebuie să câştig timp. Dacă Victoria se întoarce, voi profita de noua mea situaţie, pentru a oferi adoratorilor mei spectacolul unei înălţări miraculoase.”

Pe când Joe gândea astfel, mulţimea se aduna în juru-i. Negrii se prosternau, urlau, îl pipăiau şi deveneau din ce în ce mai familiari; din fericire avură şi ideea să-i ofere un prânz minunat, compus din lapte acru şi orez pisat, amestecat cu miere. Curajosul tânăr luă una din mesele cele mai copioase din viaţa sa şi dădu mulţimii o înaltă idee despre felul cum mănâncă zeii la ocazii mari.

Când se lăsă seara, vracii insulei îl luară respectuos de mână şi-l duseră la un soi de colibă împodobită cu talismane; înainte de a intra, Joe aruncă o privire îngrijorată spre o grămadă de oase ce se ridica în jurul acestui sanctuar.

După ce-l închiseră în colibă, avu timp destul să se gândească la situaţia sa.

În timpul serii şi o parte din noapte auzi cântece de sărbătoare, sunetele unor tobe, zgomot de fiare lovite, urlete de coruri, ce însoţeau dansurile cu care oamenii înconjurau coliba sfântă, agitându-se şi strâmbându-se necontenit.

Joe auzea acest asurzitor ansamblu prin pereţii de lut şi trestie ai colibei. Poate că în alte împrejurări ar fi ascultat cu plăcere ciudata ceremonie, dar acum în mintea lui se zbătea un gând foarte neplăcut. Examinând cu optimism situaţia, i se părea nătâng şi în acelaşi timp îngrijorător faptul că se rătăcise într-un ţinut sălbatic, în mijlocul unui astfel de trib. Puţini călători, dintre cei care îndrăzniseră să se aventureze în aceste locuri, îşi mai revăzuseră patria. Se putea încrede oare în adoraţia băştinaşilor? Se întreba dacă în acest ţinut adoraţia nu mergea până la jertfirea celui adorat.

În ciuda acestei perspective, după câteva ore de frământări, oboseala îi birui gândurile negre. Căzu într-un somn adânc, care s-ar fi prelungit desigur până dimineaţa, dacă n-ar fi fost trezit de o umezeală neaşteptată. Curând, umezeala se transformă în apă şi apa urcă până îi ajunse la jumătatea corpului.

„Ce-i asta? Se întrebă Joe. O inundaţie, o trombă, o nouă metodă de caznă a acestor negri? Pe legea mea, nu voi aştepta ca apa să-mi ajungă la gât!”

Nărui zidul cu o lovitură de umăr şi se găsi – unde?

— În mijlocul lacului! De insulă, nici urmă! Se scufundase în timpul nopţii! În locul ei se întindea imensitatea Lacului Ciad.

„Tristă ţară pentru locuitorii ei!” îşi spuse Joe reluând cu vigoare exerciţiile de înot.

Cutezătorul tânăr fusese salvat de unul din fenomenele obişnuite ale Lacului Ciad; numeroase insule, care păreau rezistente ca stânca, dispăruseră astfel. Deseori, populaţia de pe ţărmuri îi adăpostise pe nenorociţii salvaţi din asemenea cumplite catastrofe.

Dar Joe nu cunoştea particularitatea aceasta a lacului, fapt care nu-l opri să o folosească. Zări o barcă rătăcită şi se sui în ea.

Era un fel de trunchi de pom, scobit grosolan; din fericire, se găsea în ea şi o pereche de vâsle. Profitând de un curent rapid, se lăsă purtat în voia lui.

„Să ne orientăm, îşi spuse el. Steaua Polară, care ne face totdeauna serviciul de a ne arăta pretutindeni drumul spre nord, mă va ajuta şi pe mine.” Recunoscu mulţumit că era purtat de curent spre malul septentrional al Lacului Ciad.

La orele două, spre dimineaţă, acostă pe o ridicătură acoperită cu sălcii spinoase, care chiar pentru un filosof ca el părea foarte nepotrivită, dar dădu de un arbore crescut parcă într-adins acolo pentru a-i oferi un pat între crengile sale. Ca să fie mai în siguranţă, Joe se urcă în copac şi aşteptă, fără să doarmă prea mult, primele raze ale dimineţii.

Joe aruncă o privire asupra copacului care-l servise de adăpost în timpul nopţii; un spectacol neaşteptat îl umplu de groază: ramurile erau tixite de cameleoni şi şerpi încolăciţi, care acopereau întreg frunzişul. Ai fi spus că e vorba de un arbore de o specie nouă, care producea reptile.

Reptilele începeau să se târască, unduindu-se, încălzite de primele raze ale soarelui. Joe sări din mijlocul ghemului şuierător şi se aruncă la pământ, cu o puternică senzaţie de dezgust şi teamă.

„Iată o întâmplare care nu va fi crezută de nimeni”, îşi spuse el.

Nu ştia că, în ultimele lui scrisori, doctorul Vogel atrăsese atenţia asupra acestei ciudăţenii a malurilor Ciadului, unde reptilele sunt mai numeroase decât în orice altă ţară din lume.

După cele ce văzuse aici, Joe se hotărî să fie în viitor mai prevăzător şi, orientându-se după soare, porni la drum, îndreptându-se spre nord-est. Ocolea cu cea mai mare grijă colibele, bordeiele, într-un cuvânt, tot ce putea fi locuit de om.

De câte ori nu i se îndreptaseră în timpul acesta privirile spre cer!

Nădăjduia să zărească Victoria şi, cu toate că o căuta zadarnic, încrederea în prietenii săi rămase neclintită. Îi trebuia o mare tărie de caracter ca să-şi examineze situaţia cu atâta încredere. Foamea se adăuga oboselii. Hrana, compusă din rădăcini şi din măduva arbuştilor, la care se adăugau fructele palmierilor, nu putea să întremeze un om. Totuşi, fără să ţină seama de oboseală, Joe înainta treizeci de mile spre vest. Trupul îi era zgâriat în zeci de locuri de trestiile de pe malul lacului şi de miile de spini ai tufişurilor de acacia şi mimoze. Picioarele însângerate îi îngreuiau mersul.

Dar, în sfârşit, trecând peste suferinţele îndurate, odată cu venirea serii, se hotărî să petreacă noaptea pe malul Lacului Ciad.

Acolo trebui să îndure înţepăturile groaznice ale milioanelor de insecte: muşte, ţânţari şi furnici de o jumătate de şchioapă, care acopereau pământul în întregime.

După două ore, din puţina îmbrăcăminte care-l mai acoperea nu rămăsese nici o fâşie; insectele devoraseră totul. Fu o noapte îngrozitoare, o noapte în care nici măcar o oră de somn nu-i fu hărăzită călătorului obosit. În vremea aceasta, mistreţii, bivolii sălbatici, ajuvii (un fel de lamantini foarte periculoşi), înfuriaţi, dădeau târcoale prin tufişuri şi pe lângă malul lacului. Concertul acestor animale feroce răsuna în noapte. Joe nu îndrăznea să se mişte. Resemnarea şi răbdarea lui fură greu puse la încercare.

În sfârşit se făcu ziuă. Joe se ridică repede şi, imaginaţi-vă dezgustul pe care-l încercă, văzând cu ce animal scârbos îşi împărţise culcuşul: o broască râioasă! Da, o broască râioasă lungă de cinci şchioape, un animal monstruos, respingător, care-l privea cu ochi mari, rotunzi. Joe simţi că i se întoarce stomacul pe dos; apoi, revenindu-şi, alergă să se scalde în lac. Baia îi linişti puţin mâncărimea care-l chinuia.

După ce mestecă vreo câteva ierburi, îşi continuă drumul cu încăpăţânare şi stăruinţă. Nu mai ştia ce face şi, totuşi, simţea în el o putere care înfrângea deznădejdea; stomacul, mai puţin resemnat decât el, se plângea! Fu obligat să se încingă strâns cu o liană în jurul mijlocului. Din fericire, setea şi-o putea potoli Ia fiecare pas, şi, amintindu-şi de suferinţele din deşert, se mângâia oarecum gândindu-se că este mai uşor să suporţi chinurile foamei decât ale setei.

„Unde poate fi Victoria? Se întreba. Vântul suflă dinspre nord! Balonul se va întoarce deasupra lacului. Desigur că Samuel a făcut o nouă manevră ca să-i restabilească echilibrul, dar pentru asta a avut destul timp ieri, încât n-ar fi cu neputinţă ca astăzi…

Dar să mă port ca şi cum aş fi în situaţia de a nu-l mai revedea niciodată. De altfel, dacă aş putea ajunge la unul din marile oraşe din jurul lacului, m-aş găsi în situaţia călătorilor despre care ne-a povestit Fergusson. De ce oare n-aş scoate-o la capăt ca şi ei?

Câţiva s-au întors! Ce Dumnezeu?! Hai, curaj!”

Mergând şi vorbind astfel cu el însuşi, curajosul Joe dădu peste un grup de sălbatici în mijlocul pădurii. Se opri la timp, aşa că aceştia nu-l văzură. Negrii se îndeletniceau cu înveninarea săgeţilor cu suc de alior, ocupaţia de căpetenie a triburilor acestor ţinuturi, pe care o îndeplinesc cu un fel de ceremonial solemn.

Nemişcat, într-un desiş, ţinându-şi răsuflarea, Joe ridică ochii şi deodată zări printre crengi balonul. Era chiar Victoria, care se îndrepta spre Iac, la numai o sută de picioare deasupra lui.

Dar cum să se facă auzit? Cum să se arate? Nu era cu putinţă. Ochii i se umplură de lacrimi, însă lacrimi de bucurie, nu de disperare. Prietenii săi îl căutau; nu-l părăsiseră!

Trebuia să aştepte plecarea negrilor şi atunci să părăsească ascunzătoarea, ca să fugă pe malul Lacului Ciad. Dar Victoria se pierdu în înaltul cerului.

Joe se hotărî să aştepte. Desigur că aerostatul avea să treacă din nou! Şi într-adevăr, trecu iarăşi, dar mai spre est. Joe alergă, dând din mâini şi strigând – zadarnic! Un vânt violent târa balonul cu o putere de neînvins.

Pentru prima oară nădejdea şi energia îl părăsiră pe bietul băiat. Se socoti pierdut şi crezu că stăpânul său plecase fără să se mai întoarcă. Nu mai îndrăznea să se gândească. Aproape nebun de deznădejde, cu picioarele însângerate, cu trupul învineţit de lovituri, merse în neştire toată ziua şi o bună parte din noapte. Se târa când în mâini, când în genunchi, şi vedea apropiindu-se momentul în care, părăsit de puteri, avea să moară.

Înaintând astfel, ajunse în faţa unei mlaştini, sau, mai bine-zis, unde bănuia că e o mlaştină, deoarece întunericul nopţii nu-i îngăduia să-şi dea seama de locuri. Căzu pe neaşteptate într-un noroi cleios, care-l trăgea la fund. În ciuda sforţărilor depuse, în câteva minute noroiul îi ajunse până la mijloc.

„Mă aşteaptă deci moartea! Îşi spuse Joe. Şi ce moarte!”

Se zbătea cu furie, dar sforţările sale nu făceau decât să-l afunde şi mai mult în mormântul pe care nefericitul şi-l săpa singur. Nici măcar o bucată de lemn, nici o trestie de care să se poată agăţa!

Ochii i se închideau.

— Prieteni, ajutor, ajutor! Strigă, deznădăjduit.

Şi glasul disperat, izolat, înăbuşit, se pierdea în singurătatea nopţii.