Capitolul XXXVIII.

TRAVERSAREA RAPIDĂ. HOTĂRÂRI PRUDENTE.

CARAVANE. AVERSĂ NEÎNTRERUPTĂ. GAO.

NIGERUL. GOLBERRY, GEOFFROY, GRAY.

MUNGO-PARK. LAING. RENÉ CAILLIÉ. CLAPPERTON.

JOHN ŞI RICHARD LANDER.

Ziua de 17 mai fu liniştită, lipsită de orice incident. Începea să se vadă din nou deşertul. Un vânt moderat purta Victoria spre sud-vest. Balonul nu se abătea nici la dreapta, nici la stânga; umbra sa proiecta pe nisip o linie perfect dreaptă.

Doctorul refăcuse provizia de apă înainte de plecare; se temea că nu vor putea ateriza în aceste ţinuturi locuite de tuaregii aueliminieni. Platoul, aflat la o mie opt sute de picioare deasupra nivelului mării, cobora spre sud.

Seara, călătorii ajunseră la 16° latitudine şi 40°55' longitudine, după ce străbătuseră o sută optzeci de mile de cale aeriană monotonă, de la Aghades la Murzuk, pe deasupra drumului bătătorit de cămile.

În cursul acestei zile, Joe prepară ultimele bucăţi de vânat afumat pe care le păstraseră şi servi la masă o frigăruie de sitar foarte gustoasă.

Vântul era prielnic, astfel că doctorul hotărî să continue drumul în cursul nopţii, pe care luna, aproape plină, o umplea cu lumina ei argintie.

Victoria se ridică la o înălţime de cinci sute de picioare şi, în timpul acestei călătorii nocturne de aproape şaizeci de mile, îşi urmă calea, atât de liniştită, încât n-ar fi putut tulbura nici somnul unui copil.

Duminică dimineaţa, o nouă schimbare a vântului îi purtă spre nord-vest. Câţiva corbi zburau foarte sus, iar spre orizont se vedea un stol de vulturi, însă din fericire destul de departe.

Ivirea lor îi amintea lui Joe o întâlnire neplăcută, făcându-l să se gândească la buna idee a doctorului, de a lua în călătoria lor două baloane.

— Ce am fi făcut cu un singur înveliş? Spuse el. Acest al doilea este ceea ce e şalupa pentru o corabie; în caz de naufragiu, o poţi folosi oricând pentru a te salva.

— Ai dreptate, prietene, numai că şalupa mă îngrijorează întrucâtva, căci ea nu poate înlocui corabia.

— Ce vrei să spui? Întrebă Kennedy.

— Vreau să spun că noua Victoria nu valorează cât cea veche. Fie că ţesătura a fost greu încercată, fie că gutaperca s-a topit din cauza căldurii aparatului de dilatare, am constatat o oarecare pierdere de gaz; nu prea mare până acum, dar, în orice caz, vrednică să fie luată în seamă. Avem o tendinţă de coborâre şi, pentru a ne menţine, sunt nevoit să dilat mai mult hidrogen.

— La naiba! Spuse Kennedy. Nu văd care ar putea fi leacul.

— Nu există niciunul, dragul meu Dick, şi de aceea am face bine să ne grăbim, evitând chiar popasurile din timpul nopţii.

— Suntem încă departe de coastă? Întrebă Joe.

— Care coastă, băiatule? Ştim noi oare unde ne duce întâmplarea? Tot ce pot să-ţi spun este că Tembuctu se află la patru sute de mile spre vest.

— Şi cât timp ne va trebui să ajungem până acolo?

— Dacă vântul nu ne va îndepărta prea mult de direcţia noastră, nădăjduiesc să ajungem acolo marţi spre seară.

— Aşadar, spuse Joe arătând un şir lung de oameni şi de animale care şerpuiau prin deşert, vom ajunge mai repede decât caravana aceasta.

Fergusson şi Kennedy se aplecară şi văzură o mare îmbulzeală de oameni şi de animale; erau mai mult de o sută cincizeci de cămile, din acelea care pentru douăsprezece mii mutkali1 de aur merg de la Tembuctu la Tafilet, purtând în spate o greutate de cinci sute de livre. Toate cămilele aveau sub coadă un mic sac în care se adunau excrementele lor, singurul combustibil pe care se putea conta în deşert.

Aceste cămile ale tuaregilor sunt specia cea mai bună; ele se pot lipsi de apă de la trei la şapte zile, iar de mâncare, două zile; iuţeala lor este superioară celei a cailor şi se supun cu inteligenţă poruncilor khabirului călăuza caravanei. Sunt cunoscute în ţinut sub numele de „mehari”.

În vreme ce doctorul dădea aceste lămuriri, tovarăşii priveau mulţimea de bărbaţi, femei şi copii, care înaintau anevoie prin nisipul mişcător, ţinut în loc numai de câteva mărăcinişuri, de ierburi ofilite şi tufişuri sărăcăcioase.

Joe îl întrebă pe doctor cum de izbuteau arabii să se orienteze prin deşert şi să dea de cursurile de apă răspândite pe imensa lui întindere.

— Arabii, răspunse Fergusson, sunt înzestraţi cu un deosebit simţ de orientare; acolo unde un european se rătăceşte, ei merg cu cea mai mare siguranţă; o piatră, oricât de mică, un tufiş, un mănunchi de iarbă le ajunge pentru a-şi găsi drumul. Noaptea se orientează după steaua polară. Nu fac mai mult de două mile pe oră, iar în timpul căldurilor mari de la amiază se odihnesc. Aşa că îţi dai seama cât le trebuie ca să străbată Sahara, care e un deşert de peste nouă sute de mile.

Între timp, Victoria dispăru din faţa privirilor mirate ale arabilor, care, desigur, îi invidiau viteza.

Spre seară, balonul trecea la 2°20' longitudine, iar în timpul nopţii mai depăşi un grad.

Luni, vremea se schimbă cu desăvârşire; începu să cadă o ploaie torenţială, încât era nevoie de mari eforturi pentru a rezista potopului şi a face faţă creşterii în greutate pe care el o pricinuia balonului şi nacelei.

Neîntreruptul torent lămurea existenţa bălţilor care împânzeau ţinutul. Aici se ivi din nou vegetaţia de mimoze şi tamarini.

Era regiunea Sonray, cu sate ale căror case aveau acoperişuri asemănătoare unor căciuli, o regiune puţin muntoasă, cu câteva coline brăzdate de râpe, pline de apă, peste care treceau în zbor sitarii şi bibilicile. Ici-colo, un torent puternic tăia drumurile; indigenii îl traversau, agăţându-se de câte o liană întinsă între arbori. Pădurile se transformau în jungle, în care foiau aligatorii, hipopotamii şi rinocerii.

— În curând vom vedea Nigerul, spuse doctorul. În apropierea fluviilor mari, ţinutul se transformă. Fluviile acestea pot fi închipuite ca nişte drumuri mişcătoare care au adus cu ele mai întâi vegetaţia, iar mai târziu vor aduce civilizaţia. Nigerul a făcut să se ridice de-a lungul cursului lui, pe o distanţă de două mii cinci sute de mile, cele mai importante oraşe ale Africii.

— Asta-mi aminteşte de un mare admirator al Providenţei, care îi aducea laude pentru grija de a fi făcut ca marile oraşe să fie străbătute de fluvii.

La ora prânzului, Victoria trecea pe deasupra localităţii Gao, un târguşor compus din colibe sărăcăcioase, care, în trecut, fusese o mare capitală.

— Pe aci a trecut Barth Nigerul, când s-a înapoiat din Tembuctu, spuse doctorul. Acesta e vestitul fluviu al antichităţii, rivalul Nilului; superstiţia păgână îi atribuie o origine divină. Ca şi Nilul, a atras atenţia geografilor din toate timpurile; explorarea lui, ca şi aceea a Nilului, a cerut sacrificiul multor vieţi omeneşti.

Aici cursul Nigerului avea o mare lărgime; apele sale se rostogoleau învolburate spre sud, dar călătorii noştri, purtaţi de vânt, abia putură să-i vadă ciudatele şerpuiri.

— Să vă mai povestesc ceva despre fluviul acesta, de care ne-am şi îndepărtat, spuse Fergusson. Sub numele de Dhiuleba, Mayo, Egghirreu, Quorra şi altele, el străbate câteva ţări – şi în lungime ar putea rivaliza cu Nilul. Toate numirile acestea nu înseamnă altceva decât „fluviul” în limba ţinuturilor pe care le străbate.

— Doctorul Barth a urmat acest drum? Întrebă Kennedy.

— Nu, Dick. Părăsind Lacul Ciad, Barth a trecut prin oraşele principale din Bornu şi a tăiat calea Nigerului la Say, la 4° deasupra lui Gao, apoi a pătruns până în inima ţinuturilor neexplorate, pe care Nigerul le închide în cotul ce-l formează acolo. După opt luni de sforţări obositoare a ajuns la Tembuctu, drum pe care noi îl vom face în numai trei zile, dacă mai ţine vântul acesta puternic.

— S-au descoperit izvoarele Nigerului? Întrebă Joe.

— De multă vreme, răspunse doctorul. Dorinţa, de a cunoaşte Nigerul şi afluenţii săi a atras mulţi exploratori şi aş putea să vi-i numesc pe cei mai însemnaţi dintre ei: între 1749 şi 1758, Adamson a cercetat fluviul şi a vizitat Gorea; între 1785 şi 1788, Golberry şi Geoffroy au străbătut deserturile Senegambiei şi au ajuns în ţara maurilor, care îi asasinaseră pe Saugnier, Brisson, Adam, Riley, Cochelet şi pe aţâţi alţi nefericiţi. Urmează celebrul Mungo-Park, prietenul lui Walter Scott, scoţian ca şi el. Trimis de Societatea africană din Londra în anul 1795, a ajuns la Bambarra, a văzut Nigerul, a pătruns în interior cinci sute de mile; în tovărăşia unui negustor de sclavi a cercetat ţărmul Gambiei şi s-a întors în Anglia în 1797. A plecat din nou, la 30 ianuarie 1805, însoţit de cumnatul lui Anderson, de desenatorul Scott, şi de un grup de muncitori. Au ajuns la Gorea, unde s-au alăturat unui detaşament de treizeci şi cinci de soldaţi şi au revăzut Nigerul la 19 august. Din cauza oboselii, a lipsurilor, a ţinutului nesănătos, din patruzeci de europeni nu au mai rămas în viaţă decât unsprezece. La 16 noiembrie, soţia lui Mungo-Park a primit ultimele scrisori de la el, iar peste un an s-a aflat de la un negustor din ţinutul acela, care ajunsese la Bussa pe Niger, la 23 decembrie, că barca nenorocitului călător se răsturnase în cataractele fluviului iar el fusese măcelărit de indigeni.

— Groaznicul lui sfârşit nu i-a oprit din drum pe ceilalţi exploratori?

— Dimpotrivă, Dick, pentru că pe lângă misiunea de a cerceta fluviul o mai aveau şi pe aceea de a găsi însemnările exploratorului, în 1816, s-a organizat la Londra o expediţie, la care participat şi maiorul Gray. Expediţia a ajuns la Senegal, a pătruns pare-se până la Fouta-Djallon, a vizitat populaţia fulahă şi s-a întors în Anglia, fără alt rezultat. În 1822, maiorul Laing a explorat toată partea occidentală a Africii, învecinată cu posesiunile engleze, şi a ajuns cel dintâi la izvoarele Nigerului. După documentele sale, izvorul acestui fluviu imens nu este mai lat de două picioare.

— Se poate sări uşor peste el, spuse Joe.

— Ei, ei, uşor! Răspunse doctorul. Numai că, dacă ţii seamăde tradiţie, nu-i chiar aşa. Cel ce încearcă să sară peste acest izvor este înghiţit numaidecât de ape; cel ce vrea să ia apă din el se simte îndepărtat de-o mână invizibilă.

— Îmi daţi voie să nu cred nimic din toate astea? Întrebă Joe.

— Sigur. După cinci ani, maiorul Laing a pornit să străbată Sahara şi a ajuns până la Tembuctu, unde, la câteva mile mai sus, a murit sugrumat de către Ulad Shiman, care voia să-l oblige să treacă la credinţa musulmană.

— Încă o victimă! Spuse vânătorul.

— Atunci, un tânăr curajos a întreprins explorarea cu mijloacele sale proprii, foarte reduse, şi a izbutit să ducă la capăt cea mai îndrăzneaţă călătorie a timpurilor noastre: vorbesc despre francezul René Caillié. După felurite încercări făcute în 1819 şi în 1824, a plecat din nou, la 19 aprilie 1827, din Rio-Nunez; la 3 august, a ajuns la Tim, sfârşit de oboseală, bolnav şi atât de slăbit, încât nu şi-a putut continua călătoria decât după şase luni, în ianuarie 1828, când s-a alăturat unei caravane. Îmbrăcat cu un costum oriental, a ajuns la Niger la 10 martie, a pătruns până în oraşul Jenné, de unde s-a îmbarcat pe un mic vas şi a coborât pe fluviu până la Tembuctu, unde a ajuns la 30 aprilie. Un alt francez, Imbert, în 1670, şi un englez, Robert Adams, în 1810, au văzut şi ei acest oraş ciudat, dar Renne Caillié a fost primul european care a adus date exacte. La

4 mai, el a părăsit oraşul; la 9 mai, a recunoscut locul unde fusese asasinat maiorul Laing; la 19, a ajuns la El-Arauan şi a părăsit acest oraş comercial, pentru a străbate, înfruntând mii de primejdii, ţinuturile întinse dintre Sudan şi regiunile Africii septentrionale. În sfârşit, a intrat în Tanger şi, la 28 septembrie, s-a îmbarcat pentru Toulon. Astfel a traversat Africa de la est spre nord, în nouăsprezece luni, cu toate cele o sută optzeci de zile de boală.

— Un călător foarte îndrăzneţ! Spuse vânătorul. Şi ce s-a mai întâmplat pe urmă cu el?

— Din cauza sforţărilor făcute, a murit la treizeci şi nouă de ani. Un englez a făcut şi el aceeaşi încercare, fără să izbutească. E vorba de căpitanul Capperton, tovarăşul lui Denham. În 1829, el a pătruns în Africa pe coasta de vest în golful Benin, pe urmele lui Mungo-Park şi ale lui Laing, şi a regăsit în Bussa documentele privitoare la moartea lui Mungo-Park. A ajuns la Sackatou, unde a căzut prizonier, şi şi-a dat sfârşitul în braţele credinciosului său ajutor, Richard Lander.

— Dar ce s-a întâmplat cu Lander? Întrebă Joe, foarte curios.

— A izbutit să ajungă până la coastă şi să se înapoieze la Londra, aducând hârtiile căpitanului şi darea de seamă exactă asupra călătoriei lui. Şi-a oferit apoi serviciile sale guvernului, pentru a completa cercetările asupra Nigerului. L-a luat cu el pe fratele său, John, al doilea copil al unor oameni modeşti din Cornouailles şi amândoi, de la 1829 la 1831, au coborât cursul fluviului de la Bussa până la vărsare, descriind drumul, oraş cu oraş, milă cu milă.

— Aşadar, cei doi fraţi au avut o soartă mai bună decât ceilalţi? Întrebă Kennedy.

— Da, cel puţin în cursul acestei explorări; fiindcă, în 1833, Richard a întreprins a treia călătorie pe Niger şi a pierit, lovit de un glonţ rătăcit, aproape de vărsarea fluviului. Vedeţi, deci, prieteni, că ţinutul pe care-l străbatem noi a fost martorul faptelor unor nobili călători, care n-au avut ca răsplată decât moartea.