Capitolul XXXVI.

NORI LA ORIZONT. O ARMATĂ DE ARABI.

URMĂRIREA. EL ESTE? CĂDEREA DE PE CAL.

UN GLONŢ TRIMIS DE KENNEDY. MANEVRĂ.

RĂPIREA ÎN ZBOR. JOE ESTE SALVAT.

Din clipa în care-şi reluase postul de observaţie, în partea din faţă a nacelei, Kennedy nu încetă să cerceteze orizontul. După puţin timp, se întoarse spre doctor şi spuse:

— Priveşte colo jos, o ceată de oameni sau animale, în mers, dacă nu mă înşel. Nu se poate vedea bine! În orice caz stârneşte un adevărat nor de praf.

— N-o fi vreun vânt potrivnic, o trombă de aer care să ne împingă spre nord? Întrebă Samuel.

Şi se ridică în picioare, pentru a cerceta orizontul.

— Nu cred, Samuel, răspunse Kennedy. Este o turmă de gazele sau de bivoli sălbatici!

— Poate, Dick, dar se găseşte la nouă sau zece mile de noi şi n-o pot vedea bine nici cu luneta.

— În orice caz, nu-l vom pierde din vedere. Acolo se întâmplă ceva neobişnuit, ceva ce mă intrigă; s-ar spune că este o manevră de cavalerie. Şi uite, priveşte, nu mă înşel, sunt într-adevăr călăreţi!

Doctorul privi cu atenţie.

— Cred că ai dreptate, spuse el. Este un detaşament de arabi sau tibbuşi. Aleargă în aceeaşi direcţie cu noi, având însă o viteză mai mică; îi vom ajunge uşor. Într-o jumătate de oră vom putea să-i vedem şi să hotărâm ce-i de tăcut.

Kennedy îşi luă din nou luneta şi privi cu atenţie. Grupul călăreţilor devenea din ce în ce mai vizibil; o parte din ei se îndepărtau.

— Fără îndoială, reluă Kennedy, este o manevră sau o vânătoare. S-ar spune că oamenii aceştia urmăresc ceva. Tare aş vrea să ştiu ce anume!

— Răbdare, Dick. După puţin timp îi vom ajunge şi-i vom întrece chiar, dacă vom goni mereu la fel de repede. Noi înaintăm cu o viteză de douăzeci de mile pe oră şi nu e cal care să poată susţine o asemenea întrecere.

Kennedy continua să privească în jos cu atenţie; după câteva minute spuse:

— Sunt arabi care aleargă din toate puterile. Îi văd perfect. Sunt vreo cincizeci. Îi recunosc după burnusurile1 care se umflă în bătaia vântului. Fac un exerciţiu de cavalerie; conducătorul lor se află la o sută de paşi înainte şi ceilalţi se grăbesc pe urmele lui.

— Oricine ar fi, nu sunt de temut, Dick, dar, dacă va fi nevoie, mă voi ridica mai sus.

— Aşteaptă! Aşteaptă puţin, Samuel! Glăsui Kennedy. Şi după un timp, adăugă: Ciudat! Se întâmplă ceva de care nu pot să-mi dau seama exact. După mişcările lor şi după alcătuirea neregulată a formaţiei, arabii au aerul că urmăresc ceva; parcă n-ar face un exerciţiu de cavalerie.

— Eşti sigur, Dick?

— Sigur. Nu mă înşel. Este o vânătoare, dar vânează un om? În frunte nu-i conducătorul lor, ci un fugar.

— Un fugar? Întrebă Samuel, emoţionat.

— Da!

— Să nu-l pierdem din vedere şi să aşteptăm.

Câştigară repede trei sau patru mile asupra călăreţilor, care alergau cu o repeziciune uimitoare.

— Samuel! Samuel! Strigă Kennedy cu glasul tremurător.

— Ce e, Dick?

— Am o halucinaţie? Este oare posibil?

— Ce vrei să spui?

— Aşteaptă.

Şi vânătorul, ştergând repede sticla lunetei continuă să privească.

— Ei, ce e? Întrebă doctorul.

— Samuel, este el!

— El! Strigă acesta din urmă.

„El”, spunea totul; nu era nevoie să se pronunţe nici un nume.

— E călare, la o distanţă de abia o sută de paşi de duşmanii lui.

— E într-adevăr Joe! Făcu doctorul pălind.

— Nu poate să ne vadă din cauza goanei! Adăugă Kennedy.

— Ne va vedea, răspunse Fergusson micşorând flacăra arzătorului.

În cinci minute vom fi la cincizeci de picioare de soi, în cincisprezece minute vom fi deasupra iui.

— Trebuie să-l prevenim cu un foc de armă.

— Nu! Joe nu se poate întoarce; e înconjurat!

— Ce să facem atunci?

— Să aşteptăm, să aşteptăm!

— Dar arabii?

— Îi vom ajunge şi îi vom întrece; nu suntem decât la două mile de ei. Numai să reziste calul lui Joe.

— Ah! Exclamă Kennedy.

— Ce este?

Kennedy scoase un strigăt de deznădejde, fiindcă îl văzuse pe Joe aruncat jos. Calul său, pe cât se părea la capătul puterilor, se prăvălise istovit la pământ.

— Ne-a văzut! Strigă doctorul. Când s-a ridicat ne-a făcut semn.

— Dar arabii îl vor ajunge din urmă! Ce mai aşteaptă? Ah, curajosul băiat! Ura! Strigă vânătorul, care nu se mai putea stăpâni.

Joe se ridicase îndată şi, în clipa în care unul din călăreţii cei mai apropiaţi se năpusti asupră-i, el se feri cu o săritură de panteră, se aruncă pe cal şi îşi continuă fuga.

Un strigăt puternic se ridică în aer.

Arabii, preocupaţi să-l urmărească, nu vedeau Victoria care plutea la cincizeci de paşi în urma lor şi numai la treizeci de picioare deasupra pământului. Între ei şi fugar era o distanţă de numai douăzeci de lungimi de cal. Unul se apropia din ce în ce mai mult de Joe şi se pregătea să-l străpungă cu lancea, când Kennedy duse arma la ochi şi, fără nici o şovăială, ţinti şi-l doborî la pământ cu un singur glonţ. La auzul detunăturii, Joe nici nu întoarse capul.

Câţiva arabi, văzând Victoria, îşi întrerupseră cursa şi se prăbuşiră cu faţa la pământ; ceilalţi îşi continuară urmărirea.

— Dar ce face Joe? Strigă Kennedy. Nu se opreşte.

— Procedează foarte bine aşa, Dick. L-am înţeles: se menţine în direcţia aerostatului şi se bizuie pe priceperea noastră. Straşnic băiat! Îl vom răpi de sub nasul arabilor. Suntem la numai două sute de paşi de el!

— Ce trebuie să facem? Întrebă Kennedy.

— Lasă puşca deoparte!

— S-a făcut! Glăsui vânătorul, lăsând arma jos.

— Poţi să ţii în braţe o sută cincizeci de livre de lest?

— Şi mai mult chiar.

— Nu, atât va fi suficient.

Doctorul îngrămădi sacii de nisip în braţele lui Kennedy.

— Aşază-te în partea cealaltă a nacelei şi fii gata să arunci lestul cu o singură mişcare. Dar să nu-i dai drumul fără ordinul meu.

— Nici o grijă!

— Altminteri nu vom izbuti să-l salvăm pe Joe.

— Încrede-te în mine.

Victoria se afla deasupra grupului de călăreţi, care goneau în galop pe urmele lui Joe. Doctorul ţinea scara desfăcută, în partea din faţă a nacelei, gata s-o arunce la momentul potrivit. Joe păstra o distanţă de aproape cincizeci de picioare între el şi urmăritori, pe care, în sfârşit, Victoria îi depăşi.

— Atenţie! Îl preveni Samuel pe Kennedy.

— Sunt gata!

— Fereşte-te, Joe! Strigă doctorul, cu vocea sa puternică, aruncând scara ale cărei prime trepte ridicară jos o dâră de praf.

La strigătul doctorului, Joe întoarse capul, fără să oprească goana calului. În clipa când scara ajunse lângă el, se întinse şi-o prinse în mâini.

— Dă-i drumul! Îi strigă doctorul lui Kennedy.

— S-a făcut!

Scăpată de o greutate mai mare decât a lui Joe, Victoria se ridică repede la o sută cincizeci de picioare.

Joe se agăţase zdravăn de scara care se legăna în aer şi acum urca treptele cu agilitatea unui acrobat. Îndată ajunse la tovarăşii săi, care-l îmbrăţişară.

Arabii scoaseră un strigăt de uimire şi furie. Fugarul le fusese răpit din zbor şi Victoria se îndepărta cu repeziciune.

— Domnule Fergusson, domnule Dick! Îngăimă Joe. Apoi, sfârşit de oboseală şi de emoţie, leşină, în timp ce Kennedy striga, aproape în delir:

— Salvat! Salvat!

— Cred şi eu! Spuse Fergusson, care-şi recăpătase calmul lui de nezdruncinat.

Joe era aproape gol; braţele-i însângerate şi trupul acoperit de vânătăi erau dovada suferinţelor îndurate. Doctorul îi pansa rănile şi-l culcă sub cort. Bravul băiat îşi reveni curând în simţiri şi ceru un pahar cu rachiu. Doctorul nu-l refuză, ţinând seama că se afla în faţa unui om care trebuia tratat în mod excepţional. După ce bău, Joe strânse mâinile prietenilor săi şi se declară gata să-şi povestească peripeţiile.

Dar nu i se îngădui să vorbească. Peste puţin timp căzu într-un somn adânc, de care avea multă nevoie.

Victoria se îndreptă pieziş spre vest. Sub influenţa unui vânt puternic, trecu din nou deasupra marginii deşertului plin de mărăcini, şi, după ce străbătu o distanţă de aproape două sute de mile de la locul de unde fusese răpit Joe, către seară, depăşi al zecelea grad de longitudine.