Capitolul XXXVII.

DRUMUL SPRE EST. JOE SE TREZEŞTE, ÎNCĂPĂŢÂNAREA LUI. SFÂRŞITUL PĂŢANIEI LUI JOE.

TAGELEL. ÎNGRIJORĂRILE IUI KENNEDY. DRUMUL SPRE NORD. O NOAPTE APROAPE DE AGHADES.

În timpul nopţii, vântul se potoli şi Victoria rămase liniştită în vârful unui sicomor. Doctoral şi Kennedy făcură de pază cu rândul şi Joe se bucură de un somn odihnitor, timp de douăzeci şi patru de ore.

— Lată leacul care-i trebuia, spuse Fergusson. Natura se însărcinează cu vindecarea lui.

Spre ziuă, vântul se înteţi din nou, dar era schimbător, bătea când spre nord, când spre sud. În cele din urmă, Victoria fu împinsă spre vest.

Doctorul, cu harta în mână, recunoscu ţinutul Damergu, un teren vălurit, fertil, cu coline făcute din trestie împletită cu crengi de asclepia1; în câmpiile cultivate, clăile de grâne erau aşezate pe câte o schelă, spre a le feri de invazia şoarecilor şi a termitelor.

Peste puţin timp, călătorii ajunseră deasupra oraşului Zinder, uşor de recunoscut după marea sa piaţă de execuţii. În mijlocul ei se ridică „arborele morţii”, la picioarele căruia veghează un călău; oricine trece pe sub umbra copacului e spânzurat îndată.

Consultându-şi busola, Kennedy spuse:

— Ne îndreptăm iarăşi spre nord.

— Ce importanţă are? Dacă ajungem la Tembuctu, nu avem de ce să ne plângem. Niciodată nu s-a întreprins o călătorie mai frumoasă şi în condiţii mai bune.

— Nici cu o sănătate mai bună! Răspunse Joe, arătându-şi faţa veselă printre perdelele cortului.

— Iată-l şi pe bunul nostru prieten, pe salvatorul nostru! Strigă vânătorul. Cum te simţi?

— Absolut normal, absolut normal, domnule Kennedy. Niciodată nu m-am simţit mai bine. Nimic n-ar putea înviora mai mult un om, decât o scurtă călătorie de plăcere, urmată de o baie în Lacul Ciad. Nu este aşa, domnule doctor?

— Prietene! Răspunse Fergusson, strângându-i mâna. Câte griji ne-ai pricinuit!

— Dar credeţi că eu am fost liniştit gândindu-mă la soarta dumneavoastră? Vă puteţi lăuda că mi-aţi pricinuit o frică grozavă.

— Nu ne vom înţelege niciodată, Joe, dacă iei lucrurile aşa!

— Văd că nici după ce a căzut din înălţimi nu s-a prea schimbat, adăugă Kennedy.

— Devotamentul tău a fost sublim, băiatule, şi ne-a salvat, căci altfel Victoria ar fi căzut în lac şi nimeni n-ar fi putut s-o scoată de acolo.

— Dacă devotamentul meu, cum vă place să numiţi căderea mea, v-a salvat pe dumneavoastră, oare nu m-a salvat şi pe mine?

Fiindcă iată-ne pe toţi trei împreună şi sănătoşi! Deci nu avem să ne reproşăm nimic în tot ce s-a întâmplat.

— Nu te poţi înţelege cu băiatul ăsta! Spuse vânătorul.

— Cel mai bun mijloc să ne înţelegem este să nu mai vorbim despre ce a fost, glăsui Joe. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat! Bun sau rău, nu se mai poate îndrepta.

— Încăpăţânatule! Spuse râzând doctorul. Cel puţin, vrei să ne povesteşti peripeţiile tale?

— Dacă ţineţi neapărat, vă voi povesti, dar mai întâi să pregătim gâscă asta, căci văd că domnul Dick nu şi-a pierdut timpul degeaba.

— Bine, Joe.

— În cazul acesta, vom vedea cum suportă stomacul europenilor un vânat din Africa.

Gâscă fu friptă la flacăra arzătorului şi devorată îndată. Joe înghiţi o bună parte din ea, ca unul care nu mâncase de câteva zile.

După ceai şi groguri, povesti prietenilor aventurile. Vorbea cu oarecare emoţie, înfăţişând întâmplările cu filosofia sa obişnuită.

Doctorul nu se putu opri de a nu-i strânge mâna de câteva ori, când văzu că vrednicul băiat fusese preocupat mai mult de salvarea lor decât de a sa. În ce privea scufundarea insulei Biddiomah, îi explică lui Joe că fenomenul se repetă foarte des pe Lacul Ciad.

Continuându-şi povestirea, Joe ajunse la clipa în care, prins în mocirlă, scosese un ultim strigăt de disperare.

— Mă credeam pierdut, urmă el, şi gândurile mele se îndreptau spre dumneavoastră. Am început să mă zbat, cum nici nu vă pot spune. Eram hotărât să nu mă las înghiţit. Iară luptă. Când, deodată, ce văd? La doi paşi de mine, un capăt de frânghie de curând tăiată. Am făcut un ultim efort şi, cu chiu cu vai, am izbutit să mă apuc de ea. Trăgând, am văzut că rezistă. Am tras din nou, cu nădejde şi, în sfârşit, iată-mă ajuns pe pământ tare. La capătul frânghiei zăresc o ancoră. Ah! Dacă n-aveţi nimic împotrivă, am să numesc ancora asta „ancora salvării”. Am recunoscut-o: o ancoră a Victoriei. Am înţeles că dumneavoastră aţi aterizai acolo. Am urmat direcţia frânghiei care-mi indica locul unde fusese balonul şi, după noi sforţări, am ieşit în sfârşit din mocirlă… După ce mi-am refăcut puterile, am umblat o parte din noapte fără teamă, îndepărtându-mă de lac. Am ajuns, în cele din urmă, la marginea unei păduri, parcă fără capăt. Acolo, într-o îngrăditură, păşteau fără grijă câţiva cai. Sunt momente în viaţă când oricine ştie să călărească, nu e aşa? Nu m-am gândit mult şi, sărind în spatele unui patruped, iată-mă gonind spre nord. Nu vă voi pomeni nici de oraşele pe care nu le-am văzut, nici de satele pe care le-am ocolit. Am străbătut câmpuri însămânţate, am sărit peste desişuri, peste garduri, am dat pinteni calului, l-am îmboldit, l-am îndemnat. În sfârşit, am ajuns la marginea câmpiilor cultivate. Bun. Deşertul! Îmi convine: voi vedea mai bine şi mai departe înaintea mea. Dădeam târcoale prin împrejurimi, în speranţa că voi găsi Victoria aşteptându-mă. Dar nimic! După trei ore de galop dau, ca un prost, peste o tabără de arabi. Ce vânătoare! Domnule Kennedy, un vânător nu ştie ce este aceea o vânătoare, dacă nu a fost vânat el însuşi. Şi chiar dacă ar vrea să ştie, nu-l sfătuiesc să încerce. Calul meu cădea de oboseală.

Arabii mă înconjuraseră; la un moment dat m-am prăbuşit, apoi am sărit pe calul unuia din ei – şi în clipa aceea v-am văzut. Restul îl ştiţi. Victoria alerga după mine şi m-aţi prins din zbor… Nu aveam dreptate să mă încred în dumneavoastră? Domnule Samuel, vedeţi cât de simplu a fost totul? Nimic mai normal pe lume. Sunt gata s-o iau de la capăt, dacă v-ar fi de folos; de altfel, după cum v-am mai spus, nici nu merită să mai vorbim despre ce-a fost.

— Bunul meu Joe, răspunse doctorul cu emoţie, nu ne-am înşelat bizuindu-ne pe inteligenţa şi îndemânarea ta!

— Ei, domnule, n-ai decât să te laşi dus de evenimente şi până la urmă o scoţi la capăt. Cel mai bine este să iei lucrurile aşa cum sunt.

În timpul istorisirii lui Joe, balonul străbătuse repede o mare parte a ţinutului. Kennedy le atrase atenţia asupra unui grup de colibe care părea că formează un oraş.

Doctorul consultă harta şi recunoscu târguşorul Tagelel din Damergu.

— Regăsim drumul urmat de Barth. Aici s-a despărţit el de cei doi tovarăşi ai săi, Richardson şi Overweg. Primul urma să ia drumul spre Zinder, iar al doilea spre Maradi. Vă amintiţi că, dintre aceşti trei călători, Barth este singurul care a revăzut Europa.

— Aşadar, spuse vânătorul, urmărind pe hartă direcţi;: Victoriei, mergem din nou direct spre nord?

— Direct, dragul meu Dick!

— Şi asta nu te îngrijorează?

— De ce?

— Pentru că drumul acesta ne duce drept spre Tripoli, pe deasupra unui deşert întins.

— Oh, dar nu vom ajunge atât de departe, prieteni; cel puţin aşa nădăjduiesc.

— Unde crezi că ne vom opri?

— Bine, Dick, dar nu eşti curios să vizitezi Tembuctu?

— Tembuctu?

— Vei fi al cincelea sau al şaselea european care a văzut acest oraş misterios.

— Să mergem spre Tembuctu!

— Atunci lasă să ajungem întâi între al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea grad latitudine, iar acolo o să căutăm un vânt favorabil, care să ne împingă spre vest.

— Bine! Răspunse vânătorul. Dar mai avem mult de mers spre nord?

— Cel puţin o sută cincizeci de mile!

— Culcaţi-vă, domnule, spuse Joe. Culcaţi-vă şi dumneavoastră, domnule doctor. Aveţi nevoie de odihnă, după câte am observat.

Vânătorul se întinse sub cort, dar Fergusson, care nu se lăsa doborât de oboseală, rămase la postul de observaţie.

Peste trei ore, Victoria trecea pe deasupra unui teren acoperit cu pietriş, cu şiruri de munte de granit, înalţi şi sterpi. Unele piscuri izolate ajungeau până la înălţimea de patru mii de picioare. Girafe, antilope şi struţi alergau cu o sprinteneală uimitoare prin pădurile de salcâmi, mimoze şi curmali. După uscăciunea deşertului, vegetaţia punea stăpânire peste tot întinsul. Era ţinutul tribului Kailuas, care, ca şi periculoşii lor vecini, tuaregii, umblau cu faţa acoperită cu o bucată de pânză.

La orele zece seara, după un drum minunat de două sute cincizeci de mile, Victoria se opri deasupra unui oraş important.

Lumina lunii îngăduia să se vadă o parte a localităţii, pe jumătate în ruine; ici-colo, sub o rază de lumină, se zăreau moschei.

Doctorul luă poziţia stelelor şi găsi că se aflau la latitudinea lui Aghades.

Acest oraş, odinioară un înfloritor centru comercial, începuse să decadă încă de pe vremea când fusese vizitat de Barth.

Profitând de faptul că nu puteau fi văzuţi în întuneric, aruncară ancora la vreo două sute de mile de oraş, într-un întins lan de mei.

Noaptea se scurse destul de liniştită. Pe la ora cinci se lumină de ziuă, şi, tot atunci, un vânt uşor împinse balonul spre vest şi puţin spre sud.

Fergusson se grăbi să folosească acest prilej. Victoria se ridică repede şi porni, parcă purtată pe un mănunchi de raze de soare.