Capitolul XX.Câmpiile argentiniene

După primele emoţii ale revederii, Paganel, Wilson, Austin, Mulrady, toţi cei care rămăseseră în urmă, în afară, poate, de maiorul Mac Nabbs, au observat un lucru: acela că se topeau de sete. Din fericire, Guamini curgea la o mică distanţă. Porniră toţi la drum şi la ora şapte dimineaţa ajunseră aproape la ocol. Văzând împrejurimile acoperite cu cadavre de lupi, le-a fost lesne să înţeleagă grozăvia atacului. Răcoriţi îndestul, călăreţii au început să mănânce cu o poftă nebună. Muşchii de struţ au fost declaraţi excelenţi, iar tatu-ul, fript în carapacea sa, o mâncare delicioasă.

— Dacă am mânca cumpătat, spuse Paganel, ar fi o ingratitudine către Providenţă. Sa mâncăm după voia stomacului.

El a mâncat chiar prea mult, dar nu o duse rău, mulţumită apei limpezi a râului Guamini.

La zece dimineaţa, Glenarvan, nevoind să reînnoiască greşelile lui Hannibal la Capua{27}, dădu semnalul plecării. Burdufurile de apă fură umplute. Caii, bine învioraţi, mergeau în voie. Aproape tot timpul au mers în galop. Locurile mai umede, deveneau şi mai fertile, dar erau necontenit aride. Nimic deosebit nu s-a produs în timpul zilelor de 2 şi 3 noiembrie, iar seara călătorii, deprinşi deja cu oboseala lungilor călătorii, au poposit la marginea pampasului, la frontiera provinciei Buenos-Aires. Părăsiseră golful Talcahuano la 14 octombrie; în douăzeci de zile au străbătut deci 450 de mile{28}, adică aproape două treimi din drum.

A doua zi, au trecut linia ce desparte câmpiile argentiniene de regiunea pampasului. Thalcave nădăjduia să dea acolo peste casicii în ale căror mâini nu se îndoia că-l va găsi pe Harry Grant şi pe cei doi tovarăşi ai săi.

Din cele paisprezece provincii care alcătuiesc Republica Argentina, aceea a Buenos-Aires-ului este, totodată, cea mai mare şi cea mai populată. Frontiera ei se mărgineşte cu teritoriile indiene din sud, între gradul 64 şi 65. Ţinutul este uimitor de fertil. O climă sănătoasă domneşte pe câmpia acoperită cu cereale şi cu plante arborescente leguminoase, care prezintă un şes aproape plan până la picioarele sierrelor Tandil şi Tapalquem.

De când au părăsit râul Guamini, călătorii constatau, nu fără o mare satisfacţie, o ameliorare însemnată a temperaturii. Media ei nu trecea de 17°, mulţumită vânturilor violente şi reci ale Patagoniei, care agită necontenit straturile atmosferice. Animale şi oameni nu aveau nici un motiv să se plângă; după ce suferiseră atât, de pustiu şi căldură, înaintau cu încredere. Dar orice ar fi zis Thalcave, ţinuturile păreau să fie în întregime nelocuite, sau, pentru a întrebuinţa un cuvânt mai adevărat, „părăsite”.

Adesea, linia de est merse de-a lungul sau tăie mici lagune, făcute când din ape dulci, când din ape sălcii. Pe malurile lor şi la adăpostul tufişurilor, săreau bourei uşori şi cântau ciocârlii vesele, în tovărăşia „tangas”-ilor, rivalele colibrilor strălucitori. Aceste păsări frumoase băteau vesele din aripi, fără a lua seama la graurii militari care făceau paradă pe maluri cu epoleţii şi piepturile lor roşii. Pe tufişurile spinoase se clătina, ca într-un hamac cuibul mobil al „annubis”ilor şi pe malurile lagunelor flamingo măreţi, mergând în pâlcuri regulate, desfăşurau în vânt aripile de culoarea focului. Se zăreau cuiburile lor grupate cu miile, în formă de conuri cu vârful retezat. Păsările flamingo nu se prea deranjau la apropierea călătorilor, ceea ce nu-i conveni savantului Paganel.

— De mult timp, spuse el maiorului, sunt curios să văd o pasăre flamingo zburând.

— Bine! răspunse maiorul.

— Cu această ocazie, profit de prezenţa ei.

— Profită, Paganel.

— Vino cu mine, maiorule. Vino şi tu, Robert. Am nevoie de martori.

Şi Paganel, lăsându-şi tovarăşii să meargă înainte, se îndreptă urmat de Robert Grant şi de maior spre grupul fenicopterelor. Ajuns la o distanţă potrivită, el trase o împuşcătură fără glonţ, căci n-ar fi vărsat inutil sângele unei păsări, şi toate păsările flamingo zburară de acord comun, pe când Paganel le observa cu atenţie prin ochelarii săi.

— Ei bine, zise el maiorului când cârdul dispăruse, le-ai văzut zburând?

— Da, desigur, răspunse Mac Nabbs.

— Zburând, ai găsit că semănau cu nişte săgeţi împănate?

— Nu, câtuşi de puţin.

— Deloc, adăugă Robert.

— Eram sigur de aceasta! reluă savantul cu un aer de satisfacţie. Aceasta n-a împiedicat pe cel mai trufaş dintre oameni, pe ilustrul meu compatriot Chateaubriand, de a fi făcut această comparaţie inexactă între păsările flamingo şi săgeţi! Ah, Robert! Comparaţia, vezi bine, este cea mai periculoasă figură a retoricii, pe care o cunosc. Fereşte-te de comparaţie toată viaţa şi n-o întrebuinţa decât când e nevoie.

— Eşti, dar, mulţumit de experienţa dumitale? zise maiorul.

— Încântat.

— Şi eu tot aşa. Dar să ne grăbim caii, căci ilustrul dumitale Chateaubriand ne-a lăsat în urmă cu o milă.

Când îşi ajunse tovarăşii, Paganel găsi pe Glenarvan vorbind de zor cu indianul, pe care nu părea că-l înţelege. Thalcave se oprise, adesea, pentru a observa întinderea, şi de fiecare dată faţa lui exprimase o mirare destul de vie. Glenarvan, nevăzând lângă el pe interpretul său obişnuit, încercă în zadar să ceară lămuriri indianului. Cum zări pe savant, îi strigă:

— Grăbeşte-te, prietene. Thalcave şi eu nu vom izbuti niciodată să ne înţelegem!

Paganel se întreţinu câteva minute cu patagonezul şi întorcându-se către Glenarvan, zise:

— Thalcave se miră de un lucru care este cu adevărat ciudat.

— Care?

— Acela de a nu întâlni prin aceste locuri nici indieni, nici măcar urme de indieni. Locurile sunt de obicei însemnate de bandele lor, fie că mână vitele furate din estancias, fie că se duc până la Anzi să-şi vândă covoarele de zorillo şi biciuştile de piele împletită.

— Şi cum îşi explică Thalcave aceasta?

— N-ar putea-o spune. Se miră, iată totul.

— Dar ce indieni credea el să găsească în această parte a pampasului?

— Tocmai pe aceia care au avut nişte prizonieri străini în mâinile lor, pe indigenii comandaţi de Calfucura, Catriel sau Yanketruz.

— Cine sunt aceştia?

— Şefi de bande care erau atotputernici acum vreo treizeci de ani, înainte de a fi fost aruncaţi dincolo de sierre. De atunci s-au supus, atât cât se poate supune un om liber, şi cutreieră şesul pampasului ca şi provincia Buenos-Aires-ului. Mă mir, deci, împreună cu Thalcave, că nu întâlnim urmele lor în ţinuturile unde practică tâlhăria.

— Dar atunci, întrebă Glenarvan, ce hotărâre trebuie să luăm?

— Voi şti îndată, răspunse Paganel.

Şi după câteva momente de discuţie cu Thalcave, spuse:

— Iată părerea lui, care îmi pare foarte înţeleaptă: trebuie să ne continuăm drumul spre est până la Fortul Independenţei – acesta e în drumul nostru – şi acolo, dacă nu avem ştiri despre căpitanul Grant, vom şti cel puţin ce-au devenit indienii câmpiei argentiniene.

— Acest Fort al Independenţei e departe? întrebă Glenarvan.

— Nu, e aşezat în sierra Tandil, la vreo şaizeci de mile.

— Şi când vom ajunge?

— Poimâine seară.

Glenarvan era destul de încurcat de această întâmplare. Să nu găsească nici un indian în pampas, era ceva la care s-ar fi aşteptat mai puţin decât la orice. De obicei sunt pe aici foarte mulţi. Trebuie, deci, ca o împrejurare cu totul deosebită să-i fi îndepărtat. Dar în cazul când Harry Grant era prizonierul unora dintre aceste triburi, fusese el târât spre nord sau spre sud? Trebuia să se păstreze cu orice preţ urma căpitanului. Cel mai bun lucru de făcut era să se urmeze părerea lui Thalcave şi să ajungă în satul Tandil. Acolo, cel puţin, vor avea cu cine să vorbească.

Către ora patru seara, o colină a fost semnalată la orizont. Era sierra Tapalquem, la picioarele căreia călătorii au poposit noaptea.

Trecerea acestei sierre se făcu a doua zi cu cea mai mare uşurinţă. Urmau ondulaţiile nisipoase ale unui ţinut cu pante uşoare. O asemenea sierră nu putea fi luată în serios de nişte oameni care au trecut Anzii Cordilieri, şi caii îşi încetiniră foarte puţin mersul. La amiază treceau de fortul părăsit Tapalquem, prima verigă a lanţului de forturi întinse pe marginea de sud, împotriva indigenilor jefuitori. Dar nu întâlniră nici umbră de indieni, spre mirarea tot mai mare a lui Thalcave. Totuşi către mijlocul zilei, trei călăreţi cu cai buni şi înarmaţi, au fost zăriţi pe câmp; dar nu se lăsară să fie ajunşi şi fugiră cu o iuţeală nebună. Glenarvan era furios.

— Gauchos, spuse patagonezul dând indigenilor acestora denumirea care stârnise discuţie între maior şi Paganel.

— Ah! Gauchos, răspunse Mac Nabbs. Ei bine, Paganel, vântul de nord nu suflă astăzi. Ce crezi despre aceştia?

— Cred că au aerul unor bandiţi faimoşi, răspunse Paganel.

— Şi de acolo până la a fi, cât mai e, dragul meu savant?

— Nu e decât un pas, dragul meu maior!

Mărturisirea lui Paganel a fost urmată de un râs general, care nu-l supără, ba chiar a făcut cu acest prilej o observaţie foarte curioasă.

— Am citit undeva, zise el, că la arabi gura are o expresie de o rară ferocitate, pe când expresia omenească se găseşte în priviri. Ei bine, la sălbaticul american, aceasta e pe invers. Aceşti oameni au o privire deosebit de răutăcioasă. Un fizionomist de profesie n-ar fi vorbit mai bine pentru a caracteriza rasa indiană.

După sfatul lui Thalcave, mergeau în grup compact; oricât de pustii ar fi fost locurile, trebuiau să se ferească de surprize, dar precauţia a fost inutilă şi în aceeaşi seară au poposit într-o tolderia întinsă, părăsită, unde casicul Catriel îşi aduna de obicei bandele.

Cercetând terenul, patagonezul observă că tolderia nu fusese ocupată de multă vreme.

A doua zi, Glenarvan şi tovarăşii lui se regăseau în câmpie; primele estancias{29}, care învecinează sierra Tandil, se puteau vedea în zare; dar Thalcave se hotărî să nu se oprească acolo, ci să meargă drept spre Fortul Independenţei, unde voia să ia, mai cu seamă, informaţii asupra situaţiei ciudate a acestor ţinuturi părăsite.

Arborii aşa de rari din regiunea Anzilor Cordilieri au reapărut atunci, cea mai mare parte fiind plantaţi după venirea europenilor pe teritoriul american. Erau acolo piersici, plopi, sălcii, salcâmi, care creşteau singuri, repede şi bine. Ei înconjurau de obicei „corales”, ocoluri întinse de vite, căptuşite cu pari. Acolo păşteau şi se îngrăşau cu miile: boi, oi, vaci şi cai, însemnaţi cu fierul încins, cu ştampila stăpânului, pe când câinii mari şi mulţi vegheau prin apropiere. Solul, puţin sărat, care se întinde la picioarele munţilor, e foarte bun pentru turme, căci are un nutreţ excelent. Este ales deci de stabilimentele estancias-urilor, care sunt conduse de un intendent şi de un supraveghetor, având sub ordine patru păstori pentru o mie de capele de vite mari.

Aceşti oameni duc viaţa păstorilor din Biblie; turmele lor sunt tot aşa de numeroase, poate şi mai numeroase decât cele care umpleau câmpurile Mesopotamiei; dar aici familia îi lipseşte păstorului şi marii „estancieros” ai pampasului sunt negustori de rând, iar nu patriarhi ai timpurilor biblice.

Aceasta o explică Paganel foarte bine tovarăşilor săi şi în această privinţă el continuă discuţie antropologică plină de interes asupra comparaţiei raselor. Izbuti să intereseze chiar pe maior. Paganel avu, de asemenea, ocazia să le atragă atenţia şi asupra unui efect curios de miraj, obişnuit pe aici: estanciasurile din depărtare semănau cu nişte insule mari; plopii şi sălciile de pe margini păreau reflectate într-o apă limpede care fugea înaintea paşilor călătorilor. Dar iluzia era aşa de perfectă, încât ochiul nu se putea obişnui cu ea.

În timpul acestei zile de 6 noiembrie, întâlniră mai multe estanciasuri precum şi una sau două saladeros. Acolo sunt aduse vitele după îngrăşare, în mijlocul păşunilor, pentru a fi tăiate. Saladeros, aşa cum indică numele său, este locul în care se sărează cărnurile. Aceste operaţii încep la sfârşitul primăverii. „Măcelarii” se duc să caute atunci animalele la ocoluri; ei le prind cu lasso-ul pe care îl mânuiesc cu dibăcie şi le aduc la saladeros, acolo sunt tăiate cu sutele şi jupuitei. Dar, adesea, taurii nu se lasă prinşi fără împotrivire. Măcelarul se transformă atunci în toreador şi această meserie periculoasă o face cu îndemânare şi, trebuie spus, cu o cruzime neobişnuită. Într-un cuvânt, abatorul prezintă un spectacol urât. Nimic nui mai respingător decât împrejurimile unui asemenea Ioc numit saladeros; din aceste ţarcuri oribile, pornesc strigăte feroce de măcelari, aerul îmbâcsit de mirosuri ucigătoare, lătrături sinistre de câini, urlete prelungite de animale înjunghiate, în vreme ce urubu aurii, vulturi mari ai câmpiei argentiniene, veniţi cu miile de la douăzeci de leghe depărtare, îşi dispută rămăşiţele calde, încă, ale vieţuitoarelor ucise. Dar în acest moment saladeros-urile erau mute, tăcute şi pustii.

Thalcave grăbea mersul; el vroia să ajungă în aceeaşi seară la Fortul Independenţei; caii, sub îndemnul stăpânilor şi urmând exemplul lui Thauka, goneau printre înaltele ierburi ale solului.

Întâlniră mai multe ferme cu deschizături, apărate de şanţuri adânci; clădirea principală era prevăzută cu o terasă de pe care locuitorii, înarmaţi milităreşte, pot trage asupra jefuitorilor din câmpie. Glenarvan ar fi găsit acolo, poate, informaţiile pe care le căuta, dar era mult mai sigur să ajungă la satul Tandil. Nu se opriră. Au trecut prin vad râul Los Huesos şi la câteva mile Chapaleofu. Îndată, sierra Tandil oferea picioarelor cailor povârnişul înverzit al primelor pante şi, după o oră, oraşul a apărut în fundul unei strâmtori înguste, dominată de zidurile crenelate ale Fortului Independenţei.