Capitolul XIX.Lupii roşii

Noaptea veni. O noapte cu lună nouă, în care astrul nopţilor avea să rămână tăinuit locuitorilor pământului. Singure stelele luminau şesul. La orizont, constelaţiile zodiacale se stingeau într-o întunecime profundă. Apele râului Guamini curgeau fără a murmura, ca un strat de ulei ce alunecă pe un plan de marmură. Păsări, patrupede şi reptile se odihneau, iar tăcerea stăpânea imensul ţinut al pampasului.

Glenarvan, Robert şi Thalcave, lungiţi pe pătura deasă de lucerna, dormeau adânc. Caii covârşiţi de oboseală se culcaseră pe pământ; numai Thauka, adevărat cal de rasă, dormita în picioare, gata să-şi ia zborul la cel mai mic semn al stăpânului. O linişte completă domnea în interiorul ocolului şi cărbunii se stingeau puţin câte puţin aruncând ultimele scânteieri în tăcuta obscuritate.

Totuşi, cam pe la ora zece, indianul se deşteptă. Ochii săi deveniră ficşi sub sprâncenele aplecate. Îşi încordă auzul. Căuta, desigur, să surprindă vreun sunet îndepărtat. Neliniştea se zugrăvi îndată pe faţa lui. Simţise apropierea indienilor rătăcitori sau venirea jaguarilor, a tigrilor de apă şi a altor primejdioase vietăţi? Această ultimă ipoteză, fără îndoială, îi păru mai apropiată, căci aruncă o privire fugară asupra materiilor combustibile îngrămădite în ţarc, şi neliniştea lui crescu. Întradevăr, tot acest aşternut uscat de alfafari trebuia să se consume repede, şi nu putea opri mult timp îndrăzneţele animale.

Thalcave aşteptă, culcat pe jumătate, cu capul în mâini, cu coatele sprijinite pe genunchi, nemişcat, în ţinuta unui om pe care o îngrijorare subită îl smulge din somn.

Trecu o oră. Oricine altul în afară de Thalcave, asigurat de tăcerea de afară, s-ar fi întins din nou pe pat. De unde un străin n-ar fi bănuit nimic, simţurile indianului şi instinctul natural presimţeau o primejdie apropiată.

Thauka necheză surd. Patagonezul se ridică deodată.

— Thauka a simţit vreun duşman, spuse el.

Privi cu atenţie în juru-i, zări umbre mişcându-se fără zgomot printre tufele de curra-mammel. Ici şi colo străluceau puncte luminoase, care se încrucişau în toate felurile, se stingeau şi se aprindeau rând pe rând. Părea un dans de felinare fantastice pe oglinda unui lac imens. Vreun străin ar fi luat fără îndoială aceste scântei zburătoare drept licurici care strălucesc noaptea în pampas. Dar Thalcave nu se înşelă. Înţelese cu ce duşmani avea de-a face; încărcă arma şi se aşeză la pândă lângă primii stâlpi ai ocolului.

Nu aşteptă mult. Un strigăt ciudat, un amestec de lătrături şi de urlete răsună în apropiere. Carabina detună în noapte. Glenarvan şi Robert, deşteptaţi pe neaşteptate, se ridicară.

— Ce este? întrebă tânărul Grant, – Indienii? zise Glenarvan.

— Nu, răspunse Thalcave, nişte aguaras. Robert îl privi pe Glenarvan.

— Aguaras? spuse el.

— Da, răspunse Glenarvan, lupii roşii ai pampasului.

Amândoi luară armele şi veniră lângă indian. Acesta le arătă câmpia, de unde se ridica un concert formidabil de urlete. Robert făcu involuntar un pas înapoi.

— Ţi-e frică de lupi? întrebă Glenarvan.

— Nu, milord, răspunse hotărât Robert. Lângă dumneavoastră, dealtfel, de nimic nu mi-e frică.

— Cu atât mai bine. Aceşti aguaras nu sunt tocmai primejdioşi. Dacă n-ar fi numărul lor, nu m-ar preocupa deloc.

— N-are importanţă! răspunse Robert. Suntem bine înarmaţi, n-au decât să vină.

— Vor fi bine primiţi!

Vorbind astfel, Glenarvan voia să liniştească copilul; dar el nu se gândea fără o teamă tainică la puhoiul de lupi dezlănţuiţi în noapte. Poate că erau cu sutele, astfel că cei trei oameni, oricât de bine ar fi fost înarmaţi, nu puteau să lupte cu succes contra unui aşa de mare număr de animale.

Când patagonezul pronunţă cuvântul „aguaras”, Glenarvan recunoscu îndată numele dat lupului roşu de indienii pampasului. Acest carnivor, „canis jubatus” cum îl numesc naturaliştii, are statura unui dulău şi capul unei vulpi; părul îi este roşu-închis şi pe spate îi flutură o coamă mare, neagră. Acest animal e sprinten şi puternic; locuieşte de obicei prin locurile mlăştinoase şi urmăreşte înot animalele de apă; noaptea iese din vizuina lui, unde doarme în timpul zilei; este de temut mai ales în „estancias”-urile în care se cresc turmele, căci de îndată ce îl împinge foamea atacă vitele şi face mari ravagii. Izolat, aguaras nu e de temut; dar e cu totul altfel când ai de-a face cu un număr mai mare de astfel de lupi. Mult mai lesne e să ai de-a face cu vreun cuguar sau jaguar pe care poţi să-l ataci în faţă.

Dar, după urletele care răsunau în apropiere, după mulţimea umbrelor care săreau în câmpie, Glenarvan nu se putea înşela de numărul lupilor roşii adunaţi pe malul râului Guamini; animalele simţiseră prada sigură, carne de cal sau carne omenească. Situaţia era foarte gravă.

Cercul animalelor se strânse puţin câte puţin. Caii treziţi dădură semne de groază. Singur, Thauka lovea din picior, căutând să-şi rupă frâul şi gata să se repeadă în afară.

Glenarvan şi Robert se aşezară să apere intrarea ramadei. Carabinele lor încărcate erau gata să tragă în primul şir de lupi, când Thalcave îi opri.

— Ce vrea Thalcave? spuse Robert.

— Ne opreşte să tragem! răspunse Glenarvan.

— De ce?

— Poate că nu crede momentul potrivit!

Nu era acesta motivul care-l făcea pe indian să se poarte aşa, ci unul mult mai grav. Glenarvan înţelese când Thalcave, ridicându-şi cartuşiera şi întorcând-o, arătă că era aproape goală.

— Ei şi? zise Robert.

— Trebuie să facem economie. Vânătoarea noastră de azi ne-a costat scump, şi ne lipsesc gloanţele. Nu ne rămâne de tras nici douăzeci de focuri.

Copilul nu răspunse nimic.

— Nu ţi-e frică, Robert?

— Nu, milord.

— Bine, copilul meu.

În acest moment răsună o nouă detunătură. Thalcave doborâse la pământ un duşman îndrăzneţ; lupii, care înaintau în rânduri strânse, dădură înapoi şi se îngrămădiră la o sută de paşi de ocol. Îndată Glenarvan, la un semn al indianului, adună aşternutul, îl îngrămădi la intrarea ramadei şi aruncă asupra acestuia un cărbune aprins. Îndată, o perdea de flăcări se ridică pe fondul negru al cerului. Câmpia fu viu luminată de foc. Glenarvan putu atunci să vadă mulţimea de animale contra cărora trebuiau să reziste. Niciodată nu s-au văzut laolaltă atâţia lupi. Bariera de foc îi opri în loc. Totuşi, câţiva înaintară până la jăratic, împinşi de rândurile mai îndepărtate, dar îşi arseră labele. Din timp în timp, oamenii descărcară o nouă lovitură de puşcă pentru a opri hoarda. După o oră, vreo cincisprezece cadavre acopereau câmpia.

Asediaţii se găseau atunci într-o situaţie relativ mai puţin periculoasa; atâta vreme cât bariera de foc se va înălţa la intrarea ramadei, atâta vreme cât vor dura muniţiile, invadarea nu era de temut. Dar ce vor face după aceea?

Glenarvan îl privi pe Robert şi îşi simţi inima bătându-i cu putere. Nu se gândea la propria persoană, ci la bietul copil care arăta un curaj admirabil. Robert era palid, dar mâna lui nu părăsea arma. Aştepta cu hotărâre asaltul lupilor îndârjiţi.

Glenarvan luă o hotărâre:

— Peste o oră, spuse el, nu vom mai avea nici praf de puşcă, nici gloanţe, nici foc. Ei bine, nu trebuie să aşteptăm acest moment pentru a ne gândi ce facem.

Se întoarse spre Thalcave şi cu ajutorul celor câteva cuvinte spaniole pe care le cunoştea, vorbi cu indianul. Au reuşit să se înţeleagă, cu greutate. Din fericire Glenarvan cunoştea obiceiurile lupului roşu. Altminteri n-ar fi putut să interpreteze gesturile şi vorbele patagonezului. După un sfert de oră, Glenarvan putu să transmită lui Robert răspunsul lui Thalcave. Glenarvan întrebase pe indian asupra situaţiei lor aproape disperată.

— Şi ce-a răspuns? întrebă Robert Grant.

— A zis că, orice s-ar întâmpla, trebuie să ne împotrivim până în zori. Aguaras nu ies decât noaptea, iar dimineaţa intră în vizuina lui. Acesta e lupul întunericului, animal laş, căruia îi este frică de lumină; o bufniţă cu patru labe!

— Să ne apărăm atunci până la ziuă!

— Da, cu lovituri de puşcă şi când nu o vom mai putea face, cu lovituri de cuţit.

Thalcave dădu exemplu şi, când un lup se apropie de jăratic, mâna înarmată a patagonezului îi dădu lovitura de graţie.

Toate mijloacele de apărare se isprăviseră. Către orele două noaptea, Thalcave aruncă în jăratic ultimul braţ de ierburi; nu mai aveau de tras decât cinci lovituri.

Glenarvan roti împrejurul său o privire deznădăjduită. Se gândi la copilul care era acolo, la tovarăşii săi, la toţi acei pe care-i iubea. Robert nu zicea nimic. Poate că primejdia nu i se părea aşa de ameninţătoare. Glenarvan nu-şi putu stăpâni emoţia; strânse copilul la piept şi-l sărută, pe când din ochi lacrimile îi curgeau fără voie.

Robert îl privi surâzând şi zise:

— Nu mi-e frică!

— Nu, copilul meu, nu, răspunse Glenarvan, şi ai dreptate. Peste două ore se va lumina, şi vom fi salvaţi! Bravo Thalcave, bravo bunul meu patagonez! strigă el în momentul în care indianul ucidea cu patul puştii două bestii care se încercaseră să treacă bariera de foc.

Dar în acest moment, lumina pe sfârşite a focului îi arătă banda de aguaras care mergeau în rânduri strânse la asaltul ocolului. Deznodământul dramei se apropia; focul murea puţin câte puţin; câmpia, luminată până-atunci, reintra în umbră şi tot din umbră reapăreau ochii fosforescenţi ai lupilor roşii. Numai câteva minute şi hoarda se va năpusti în ocol.

Thalcave îşi descărcă pentru ultima oară carabina, aruncă încă un duşman la pământ, şi încrucişă braţele. Capul i se înclină pe piept. Păru că se gândeşte. Căuta vreun mijloc de-a respinge atacul tiarelor? Glenarvan nu îndrăznea să-l întrebe.

În acest moment, în rândurile lupilor, se produse o schimbare. Se părea că se îndepărtează, şi urletele lor atât de asurzitoare până atunci, încetară deodată. O tăcere posomorâtă se întinse pe câmpie.

— Se duc! spuse Robert.

— Poate, răspunse Glenarvan, ascuţindu-şi auzul. Dar Thalcave, ghicindu-le gândul, clătină capul. Ştia bine că animalele n-ar părăsi o pradă sigură, atâta timp cât ziua nu le-ar fi silit să se întoarcă în vizuini.

Planul lupilor se schimbase. Nu mai încercau să forţeze intrarea ramadei, dar noile lor manevre creau un pericol mai mare. Lupii roşii renunţând să pătrundă prin această intrare pe care o apărau cu îndărătnicie fierul şi focul, ocoliră ramada căutând s-o atace prin partea de dinapoi.

Îndată se auziră ghearele lor încrustând în lemnul pe jumătate putrezit. Între stâlpii clătinaţi treceau labe viguroase, guri sângerânde. Caii îngroziţi, rupându-şi căpestrele, fugeau prin ocol, apucaţi de o groază nebună.

Glenarvan apucă în braţele sale pe copil, pentru a-l apăra până la urmă. Era să fugă deznădăjduit în afară, când privirile i se îndreptară către indian.

Thalcave, după ce se învârtise ca un leu în ocol, se apropiase brusc de calul său care tremura de nerăbdare, şi începu să-l înşeueze cu grijă, neuitând nici o curea, nici o limbă. Nu mai părea că se îngrozeşte de urletele care atunci se înteţeau. Glenarvan îl privea cu groază.

— Ne părăseşte, strigă el, văzându-l pe Thalcave care-şi strângea hăţurile.

— El! Niciodată! zise Robert.

Şi, întradevăr, indianul voia să încerce, nu să-şi părăsească prietenii, ci să-i salveze cu preţul vieţii sale.

Calul era gata; îşi rodea zăbala; necheza; ochii lui de jăratic aruncau fulgere: îşi înţelesese stăpânul.

Glenarvan, în momentul în care indianul apuca coama calului, îi prinse braţul cu un gest disperat.

— Pleci? spuse el, arătându-i câmpia liberă atunci.

— Da, zise indianul care înţelese gestul tovarăşului său.

Apoi adăugă câteva cuvinte spaniole care însemnau:

— Thauka. Cal bun. Iute. Va târî lupii în urma ei!

— Ah! Thalcave! strigă Glenarvan.

— Repede! Repede! răspunse indianul, pe când Glenarvan îi spunea lui Robert cu o voce zdrobită de emoţie:

— Robert! Copilul meu! Îl auzi? Vrea să se jertfească pentru noi. Vrea să se repeadă în pampas şi să îndepărteze furia lupilor atrăgând-o asupra lui!

— Prietene Thalcave! răspunse Robert aruncânduse la picioarele patagonezului, prietene Thalcave, nu ne părăsi!

— Nu! spuse Glenarvan, nu ne părăsi!

Şi întorcându-se către indian spuse, arătând caii speriaţi şi strânşi la stâlpi:

— Să plecăm împreună.

— Nu, spuse indianul, care nu se înşelă asupra înţelesului acestor cuvinte. Animale rele, speriate. Thauka. Cal bun.

— Ei bine, fie! spuse Glenarvan. Robert, Thalcave nu te va părăsi. El îmi face cunoscut ceea ce am să fac! Eu trebuie să plec! El trebuie să rămână lângă tine! Apoi apucând frâul spuse:

— Eu voi pleca!

— Nu, răspunse liniştit patagonezul.

— Eu îţi spun, strigă Glenarvan, smulgându-i frâul din mână, eu voi fi acela! Scapă copilul! Ţi-l încredinţez!

Glenarvan, în exaltarea lui, amesteca acum cuvintele englezeşti cu cele spaniole. Dar ce importanţă mai avea limba! În aşa situaţii teribile, gestul spune totul şi oamenii se înţeleg repede.

Totuşi, Thalcave rezista. Discuţia se prelungea şi primejdia creştea cu fiecare clipă. Stâlpii începeau să fie pătrunşi de ghearele lupilor.

Nici Glenarvan, nici Thalcave nu păreau că voiesc să cedeze. Indianul îl dusese pe Glenarvan către intrarea ocolului şi el îi arătă câmpia eliberată de lupi; în limba lui animată, îl făcea să înţeleagă că nu trebuia să piardă o clipă, căci, dacă manevra n-ar reuşi, primejdia va fi mai mare pentru cei care rămân şi că el singur o cunoaşte destul pe Thauka.

Glenarvan, orbit, se încăpăţâna şi voia să se jertfească, dar deodată fu respins violent. Thauka necheză; se ridică pe picioarele de dinapoi şi deodată, furioasă, trecu bariera de foc. O voce de copil exclamă:

— Dumnezeu să mă salveze, milord!

Glenarvan şi Thalcave abia au avut timp să-l zărească pe Robert agăţat de coama lui Thauka, dispărând în noapte.

— Robert! Nenorocitule! strigă Glenarvan.

Dar cuvintele lui nu fură auzite nici de indian. Un urlet înspăimântător izbucni. Lupii roşii, repeziţi pe urmele calului, fugeau spre est cu o iuţeală fantastică.

Thalcave şi Glenarvan se repeziră afară. Câmpia îşi reluase liniştea şi abia dacă puteau să întrevadă o linie mişcătoare ondulând departe în umbră.

Glenarvan căzu la pământ, copleşit, disperat, împreunându-şi mâinile. Privi pe Thalcave. Indianul surâdea cu calmul lui obişnuit.

— Thauka. Cal bun! Copil viteaz! Va scăpa! repeta el aprobând cu un semn din cap.

— Şi dacă o să cadă?

— Nu va cădea!

Cu tot îndemnul lui Thalcave, bietul lord petrecu noaptea în frământări grozave. Voia să fugă pe urmele lui Robert, dar indianul îl opri, făcându-l să înţeleagă că în nici un caz caii lor nu vor putea ajunge pe Thauka şi că acesta lăsase în urmă fiarele. Trebuiau să aştepte ziua pentru a se arunca pe urmele lui Robert.

La patru dimineaţa, zorii zilei începură să mijească. Negurile, condensate la orizont, se coborâră îndată cu lumini palide. Un roşu deschis, limpede, se întindea pe câmpie şi ierburile mari începură să se agite la primele adieri ale zilei. Momentul plecării venise.

— Înainte! spuse indianul.

Glenarvan nu răspunse, dar sări pe calul lui Robert. Galopau spre apus, urcând linia dreaptă de care tovarăşii lor nu trebuiau să se îndepărteze.

Timp de o oră, merseră astfel, cu o viteză nebună, căutând pe Robert cu ochii şi temându-se să nu întâlnească poate cadavrul lui însângerat. Glenarvan sfâşia coastele calului sub pinteni. În fine, se auziră lovituri de puşcă, detunături regulat despărţite, ca un semnal de recunoaştere.

— Ei sunt! strigă Glenarvan.

Dădură pinteni cailor şi după câteva clipe au ajuns detaşamentul condus de Paganel. Un strigăt scăpă din pieptul lui Glenarvan. Robert era acolo, viu, cu adevărat viu, călare pe calul indianului, care necheză bucuros revăzându-şi stăpânul.

— Ah! Dragul meu! Dragul meu! exclamă Glenarvan.

Şi Robert şi Glenarvan, descălecând, se aruncară unul în braţele altuia. Apoi a fost rândul indianului de a strânge Ia pieptul său pe curajosul fiu al căpitanului Grant.

— Trăieşte! Trăieşte! strigă Glenarvan.

— Da, răspunse Robert, mulţumită lui Thauka! Indianul îşi mângâia calul şi îi vorbea. Apoi, întorcându-se către Paganel, îl arătă pe Robert.

— Un viteaz! spuse el.

Şi, întrebuinţând metafora indiană care serveşte pentru a arăta bravura, adăugă:

— Pintenii săi n-au dat greş!

Glenarvan mustră cu blândeţe pe Robert:

— De ce, fiul meu, de ce nu l-ai lăsat pe Thalcave sau pe mine să încercăm ultimul mijloc de a te salva?

— Milord, răspunse copilul cu accentul celei mai vii recunoştinţe, nu trebuia să mă jertfesc eu? Thalcave mi-a mai scăpat odată viaţa! Şi dumneavoastră, dumneavoastră nu mergeţi să salvaţi viaţa tatălui meu?