Capitolul XXI.Fortul Independenţei

Sierra Tandil se află ridicată la o mie de picioare deasupra nivelului mării; e un lanţ principal, anterior oricărei creaţii organice şi metamorfice, în sensul că compoziţia lui s-a modificat puţin câte puţin sub influenţa căldurii interne. Sierra e formată dintr-o succesiune semicirculară de coline de gnais acoperite cu verdeaţă. Districtul Tandil căruia i-a dat numele, cuprinde tot sudul provinciei Buenos-Aires şi se mărgineşte cu un povârniş care goneşte către nord râurile izvorâte pe pantele ei.

Acest district cuprinde aproape patru mii de locuitori, iar capitala este satul Tandil, aşezat la poalele culmilor septentrionale ale sierrei, sub protecţia Fortului Independenţei; poziţia sa este cât se poate de bună pe importantul râu Chapaleofu. O particularitate curioasă şi pe care n-o putea ignora Paganel: satul e populat în special cu basci francezi şi colonişti italieni. Întradevăr, Franţa a fost aceea care a fondat primele aşezări străine în această parte inferioară a lui La Plata, în 1828. Fortul Independenţei, destinat să apere ţinutul de invaziile repetate ale indienilor, a fost ridicat prin îngrijirea francezului Parchappe. În această întreprindere, a fost secondat de un savant de prim rang: Alcide d’Orbigny, care a cunoscut, a studiat şi a descris mai bine decât toţi, ţările meridionale ale Americii de Sud.

Satul Tandil e un punct destul de important. Cu ajutorul „galeras”-urilor sale – căruţe mari cu boi – comunică în douăsprezece zile cu Buenos-Aires; desfăşoară un comerţ activ şi trimite la oraş vitele estancias-urilor, cărnurile sărate de saladeros şi produsele industriei indigene ca de pildă, stofele de bumbac, ţesăturile de lână, obiectele împletite în piele etc. Astfel, Tandil, fără a socoti un oarecare număr de case destul de confortabile, cuprinde şcoli şi biserici.

Paganel, după ce dăduse aceste amănunte, adăugă că ar putea să capete ştirile de care aveau nevoie în sat; dealtfel, fortul este totdeauna ocupat de un detaşament de trupe naţionale. Glenarvan porunci deci să se pună caii în grajdul unei „fonda” cu o înfăţişare destul de bună; apoi, Paganel, Robert, maiorul şi lordul, se îndreptară, sub conducerea lui Thalcave, către Fortul Independenţei.

După câteva minute de urcuş pe una din poalele sierrei, au ajuns la uşa nu îndeajuns păzită de o santinelă argentiniană. Au trecut fără a fi văzuţi, ceea ce arăta o bucurie mare sau o siguranţă extremă.

Câţiva soldaţi făceau exerciţii în tabără; cel mai vârstnic soldat avea douăzeci de ani, iar cel mai mic şapte. La drept vorbind, erau vreo doisprezece copii şi băieţandri, care învăţau să mânuiască armele. Uniforma lor era o cămaşă vărgată, prinsă printr-un cordon de piele; de pantaloni nici pomeneală. Temperatura caldă îngăduia, dealtfel, acest costum sumar. De la început Paganel avu idee bună asupra stăpânirii care nu se ruina cu galoanele. Fiecare din băieţandri purta o puşcă şi o sabie; sabia prea lungă, iar puşca era prea grea pentru micuţi. Toţi aveau feţe oacheşe, iar caporalul-instructor le semăna întocmai.

Aceştia trebuiau să fie, şi erau, întradevăr, doisprezece fraţi care manevrau armele sub ordinele celui de al treisprezecelea. Paganel nu se miră deloc; el cunoştea statistica argentiniană şi ştia că în ţară media copiilor trece de nouă de familie; dar ceea ce îl surprinse mult, a fost faptul că-i vedea pe soldaţii micuţi manevrând franţuzeşte şi executând cu o perfectă precizie, principalele mişcări ale încărcării în doisprezece timpi. Adesea, chiar, comanda instructorului se făcea în limba maternă a savantului geograf.

— Iată ceva curios, spuse el.

Dar Glenarvan nu venise la Fortul Independenţei să vadă pe băieţi făcând exerciţii şi, mai puţin încă, pentru a se ocupa de naţionalitatea sau originea lor. Nu lăsă deci lui Paganel timpul de a se mai mira, ci îl rugă să întrebe de şeful garnizoanei. Paganel se adresă soldaţilor argentinieni care se îndreptau către o căsuţă ce servea de cazarmă.

După câteva momente comandantul apăru în persoană. Era un bărbat cam de cincizeci de ani, viguros, cu aer milităresc, cu mustăţile aspre, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, părul cărunt, privirea poruncitoare, cel puţin atât cât puteai judeca prin rotocoalele de fum care ieşeau din pipa lui scurtă. Umbletul îi aduse aminte lui Paganel de înfăţişarea vechilor subofiţeri ai ţării sale.

Thalcave, adresându-se comandantului, îi prezentă pe lord Glenarvan şi pe tovarăşii săi. Pe când vorbea, comandantul nu înceta să-l privească cu o îndărătnicie supărătoare. Savantul nu ştia ce voia soldatul, şi era să-l întrebe, când acesta îi luă mâna, i-o scutură şi zise cu o voce veselă în limba geografului:

— Un francez?

— Da! Un francez! răspunse Paganel.

— Ah! Încântat! Bun venit! Bun venit! Sunt de asemenea francez, repetă comandantul scuturând mâna savantului cu o vigoare îngrijorătoare.

— Unul din prietenii dumitale? întrebă maiorul pe Paganel.

— Pe legea mea! răspunse acesta cu o oarecare mândrie, găseşti prieteni în toate cele cinci părţi ale lumii.

Şi după ce-şi desfăcu mâna, nu fără mare greutate, din menghina vie care i-o strivea, intră în conversaţie în toată regula cu comandantul. Glenarvan ar fi voit să spună o vorbă care s-ar fi raportat la treburile lui, dar militarul îşi povestea istoria sa şi nu era dispus să se oprească prea curând. Se vedea că acest om părăsise Franţa de mult timp; limba lui maternă nu-i mai era familiară şi uitase, dacă nu cuvintele, cel puţin felul de a le împreuna. Vorbea aproape ca un negru din coloniile franceze.

Întradevăr, şi aşa cum vizitatorii săi nu întârziară să afle, comandantul Fortului Independenţei era un sergent francez, vechi tovarăş al lui Parchappe. De la întemeierea fortului, în 1828, nu-l mai părăsise şi actualmente îl comanda cu autorizaţia guvernului argentinian. Era un om de cincizeci de ani, un basc; se numea Manuel Ipharaguerre. Un an după sosirea lui aici, sergentul Manuel s-a acomodat, s-a angajat în armata argentiniană şi a luat în căsătorie o indiancă vrednică, ce hrănea atunci doi gemeni de şase luni. Se înţelege, doi băieţi, căci vrednica tovarăşă a sergentului nu şi-ar fi permis să-i dea fete. Manuel nu şi-ar fi închipuit altă stare decât cea militară, şi spera cu timpul şi cu ajutorul lui Dumnezeu să ofere republicii o companie întreagă de soldaţi tineri.

— Aţi văzut! zise el. Fermecători! Soldaţi buni. Jose! Juan! Miquele! Pepe! Pepe! Şapte ani! Mânuieşte de pe acum arma!

Pepe, auzindu-se lăudat, îşi strânse picioruşele şi prezentă armele cu o graţie perfectă.

— Va merge bine! adăugă sergentul. Într-o bună zi, colonel-maior sau brigadier general!

Sergentul Manuel se arăta aşa de încântat, că nu puteai să-l contrazici nici asupra superiorităţii meseriei armelor, nici asupra viitorului, rezervat războinicelor lui progenituri. Era fericit şi cum a zis Goethe: „Nimic din ceea ce ne face fericiţi nu este o iluzie”.

Toată această istorie a ţinut un sfert de ceas, spre marea uimire a lui Thalcave. Indianul nu putea înţelege ca atâtea cuvinte să iasă dintr-un singur gâtlej. Nimeni nu-l întrerupse pe comandant. Dar cum trebuie, desigur, ca un sergent, chiar un sergent francez, să termine prin a tăcea, Manuel tăcu în sfârşit, nu fără a fi invitat pe musafirii săi să-l urmeze în locuinţa lui. Aceştia se resemnară să fie prezentaţi doamnei Ipharaguerre, care le păru „o persoană bună”, dacă aceasta expresie a lumii vechi se poate întrebuinţa în privinţa unei indience.

Apoi, când i se făcură toate poftele, sergentul îşi întrebă musafirii ce anume îi aducea acolo. Era momentul să se explice.

Paganel, luând cuvântul în franţuzeşte, îi povesti călătoria prin pampas şi termină întrebând pentru ce indienii au părăsit ţinutul.

— Ah!… Nu ştiu!… răspunse sergentul ridicând umerii. Întradevăr, nu ştiu. Noi, mâinile încrucişate. nimic.

— Dar de ce?

— Război.

— Război?

— Da! Război civil…

— Război civil?… reluă Paganel.

— Da, război între paraguaieni şi soldaţii din Buenos-Aires, răspunse sergentul.

— Ei şi?

— Şi indienii toţi în nord pe urmele generalului Flores. Indieni jefuitori, jefuiesc.

— Dar casicii?

— Casicii cu ei.

— Şi Catriel?

— Nu-i Catriel.

— Şi Calfucura? Nici Calfucura.

— Şi Yanketruz?

— Nu mai este Yanketruz!

Acest răspuns a fost dat lui Thalcave, care clătină capul în semn de aprobare. Întradevăr, Thalcave uitase de războiul civil care avea să aducă mai târziu intervenţia Braziliei şi care decima ambele tabere ale republicii. Indienii au de câştigat totul din aceste lupte interne, şi nu puteau lipsi de la ocazii aşa de bune de jaf. Astfel, sergentul nu se înşela în privinţa părăsirii pampasului: un război civil în nordul provinciilor argentiniene.

Dar acest eveniment răsturnă proiectele lui Glenarvan. Întradevăr, dacă Harry Grant era prizonierul casicilor, trebuise să fie târât cu dânşii până la frontierele de nord. Atunci, unde şi cum să-l găsească? Să încerce o cercetare periculoasă şi aproape fără rost până în marginea de nord a pampasului?

Totuşi, o întrebare importantă mai putea fi pusă sergentului şi maiorul a fost acela care a gândit s-o facă, în vreme ce prietenii săi se priveau în tăcere.

— Sergentul a auzit vorbindu-se că nişte europeni ar fi fost luaţi prizonieri de casicii pampasului?

Manuel se gândi câteva clipe, ca unul care îşi recheamă amintirile.

— Da, zise el.

— Ah! exclamă Glenarvan înviorat de o nouă speranţă.

Paganel, Mac Nabbs, Robert şi lordul îl înconjurară pe sergent.

— Vorbeşte! Vorbeşte! ziceau ei.

Sunt câţiva ani, răspunse Manuel, da… asta-i… prizonieri europeni… dar nu i-am văzut niciodată…

— Câţiva ani, reluă Glenarvan, te înşeli… data naufragiului e precisă… Britannia s-a pierdut în iunie 1862… Sunt deci mai puţin de doi ani.

— Oh! Mai mult decât asta, milord.

— Imposibil, strigă Paganel.

— Da, întradevăr! Era la naşterea lui Pepe… Era vorba de doi oameni…

— Nu, trei! zise Glenarvan.

— Doi, replică sergentul cu un ton afirmativ.

— Doi! zise Glenarvan foarte surprins. Doi englezi?

— Nu, răspunse sergentul. Cine vorbeşte de englezi? Nu… un francez şi un italian.

— Un italian care a fost masacrat de poiuşi? strigă Paganel.

— Da! Şi am aflat pe urmă… francez… scăpat:

— Scăpat! strigă Robert.

— Da, scăpat din mâinile indienilor, răspunse Manuel.

Fiecare privea pe savant, care se bătea peste frunte cu un aer disperat.

— Ah! înţeleg, zise el în fine, totul este clar, totul se explică!

— Dar despre ce e vorba? întrebă Glenarvan, tot aşa de neliniştit ca şi de nerăbdător.

— Prietenii mei, răspunse Paganel, luând mâinile lui Robert, trebuie să ne resemnăm la o mare nenorocire! Am urmat un drum fals! Nu e vorba aici de căpitan, ci de unul din compatrioţii mei, al cărui tovarăş, Marco Vazello, a fost întradevăr asasinat de poiuşi, şi de un francez care de mai multe ori i-a însoţit pe aceşti indieni cruzi, până la malurile fluviului Colorado şi care, după ce din fericire a scăpat din mâinile lor, a revăzut Franţa. Crezând că ţinem urmele lui Harry Grant, am căzut pe acelea ale tânărului Guinnard!{30}Această declaraţie a fost urmată de o linişte profundă. Eroarea era evidentă. Amănuntele date de sergent, naţionalitatea prizonierului, uciderea tovarăşului său, evadarea lui din mâna indienilor, totul se potrivea pentru a o face evidentă. Glenarvan îl privea pe Thalcave cu un aer nemulţumit. Indianul luă atunci cuvântul:

— N-ai auzit niciodată vorbindu-se de trei englezi captivi? întrebă pe sergentul francez.

— Niciodată, răspunse Manuel… s-ar fi aflat la Tandil… aş şti şi eu… Nu, asta nu…!

Glenarvan, după acest răspuns, nu mai avea ce să facă la Fortul Independenţei. S-a retras deci împreună cu prietenii săi, nu fără a fi mulţumit sergentului şi a fi schimbat câteva strângeri de mână cu el.

Glenarvan era disperat de completa răsturnare a speranţelor sale. Robert mergea lângă el, fără a spune nimic, cu ochii umezi de lacrimi. Lordul nu găsea nici o vorbă să-l consoleze. Paganel gesticula vorbindu-şi sieşi. Maiorul nu-şi desfăcea buzele. Cât despre Thalcave, el părea jignit în amoru-i propriu de indian, de a se fi rătăcit pe o urmă falsă. Totuşi, nimeni nu se gândea să-i reproşeze o greşeală în definitiv explicabilă.

Se întoarseră la fonda. Cina fu tristă. Desigur, niciunul din ei nu regreta atâtea oboseli inutil suportate, atâtea primejdii la care în zadar se expusese. Dar fiecare vedea nimicindu-se într-o clipă orice speranţă de succes. Puteau să întâlnească pe căpitanul Grant între sierra Tandil şi mare? Nu. Dacă ar fi căzut vreun prizonier în mâinile indienilor pe coastele Atlanticului, sergentul Manuel ar fi ştiut, desigur. Un eveniment de acest fel nu putea scăpa indigenilor. Între neguţătorii şesului argentinian se ştie şi se spune totul. Nu le mai rămâne decât să ajungă, fără întârziere la Duncan la punctul hotărât în golful Medano.

Paganel ceru lui Glenarvan documentul asupra căruia se înşelaseră aşa de mult. Îl reciti mahmur. Căută o nouă interpretare.

— Documentul este totuşi destul de clar! repeta Glenarvan. El ne lămureşte categoric asupra naufragiului căpitanului şi a locului captivităţii lui!

— Ei bine, nu! răspunse geograful lovind cu pumnul în masă. De o sută de ori, nu! Deoarece Harry Grant nu-i în pampas, nu-i în America. Oriunde ar fi, documentul trebuie s-o spună şi o va spune, prieteni.