Capitolul XXII.Inundaţia

O distanţă de o sută cincizeci de mile desparte Fortul Independenţei de malurile Atlanticului. Dacă nu se iveau întârzieri neprevăzute, Glenarvan trebuia să ajungă la Duncan în patru zile. Dar să revină la bord fără să izbutească în cercetările sale, îi era greu. În ziua următoare nu dădu ordinele pentru plecare. Maiorul se însărcină cu înşeuarea cailor, cu reînnoirea proviziilor. Datorită lui, convoiul coborî, la ora opt dimineaţa, poalele înverzite ale sierrei Tandil.

Glenarvan, cu Robert lângă el, galopa fără a rosti un cuvânt; caracterul său îndrăzneţ şi hotărât nu-i permitea să întâmpine insuccesul cu gândul liniştit; inima îi bătea să-i rupă pieptul şi capul îi era în flăcări. Paganel aşeza în fel şi chip cuvintele documentului, pentru a scoate un nou înţeles. Thalcave, mut, lăsa lui Thauka grija de a-l conduce. Maiorul, necontenit încrezător, rămânea la post, ca un om pe care descurajarea n-ar putea pune stăpânire. Tom Austin şi cei doi mateloţi ai lui împărţeau necazul stăpânului lor. În momentul când un iepure trecu pe dinaintea lor, superstiţioşii scoţieni se priviră.

— Semn rău, spuse Wilson.

— Da, la noi în Highlands, răspunse Mulrady.

— Ceea ce rău în Highlands, nu e mai bun aici, replică sentenţios Wilson.

Către amiază călătorii trecuseră sierra Tandil şi regăseau câmpiile larg ondulate. La fiecare pas râuri limpezi udau fertilele ţinuturi. Solul îşi luă întinderea lui plană ca un ocean după o furtună. Ultimii munţi ai pampasului argentinian erau trecuţi şi câmpia monotonă oferea cailor lungul său covor de verdeaţă.

Până atunci timpul fusese frumos. Dar în ziua aceea cerul se întunecă. Erau semne de ploaie torenţială. Dealtfel, vecinătatea Atlanticului şi vântul de vest care domneşte acolo, fac clima acestui ţinut deosebit de umedă. Se vedea bine aceasta după fertilitatea sa, după abundenţa păşunilor şi după verdele lor întunecat. Totuşi, cel puţin în acea zi, norii nu se dezlănţuiră. După ce făcură cu uşurinţă patruzeci de mile, caii se opriră la malul unor adânci „canadas”, mari gropi naturale umplute cu apă. Nu era nici un adăpost. Ponchourile serviră totodată de acoperiş şi de învelitori şi drumeţii adormiră sub cerul ameninţător.

A doua zi, pe măsură ce câmpia cobora, prezenţa apelor subterane se trăda şi mai mult; umezeala picura prin toţi porii pământului. Lacuri mari, unele adânci, altele începând să se formeze, tăiară drumul spre est. Atât timp cât nu au întâlnit decât „lagunas”, porţiuni de apă bine determinate fără plante acvatice, caii merseră lesne, dar mocirlele mişcătoare, numite „penganos”, le îngreunau drumul. Aceste mlaştini fuseseră fatale multor călători. Întradevăr, Robert, care se dusese înainte cu o jumătate de milă, reveni în galop strigând:

— Domnule Paganel! Domnule Paganel! O pădure de coarne!

— Ce, răspunse savantul, ai găsit o pădure de coarne?

— Da, da, sau dacă nu, un crâng.

— Un crâng? Visezi dragul meu, replică Paganel.

— Nu visez, reluă Robert. Vei vedea dumneata însuţi. Iată o ţară curioasă! Se seamănă coarne şi ele cresc singure ca grâul! Aş vrea mult să am sămânţa lor.

— Dar vorbeşti serios? interveni maiorul.

— Da, domnule maior, veţi vedea îndată.

Robert nu se înşelase. Ajunseră în faţa unui câmp imens de coarne care se întindea cât cuprindeai cu ochiul.

— Ei bine? spuse Robert.

— Iată ceva curios, răspunse Paganel întorcându-se către indian şi cerând lămuriri.

— Coarnele ies din pământ, spuse Thalcave, dar boii sunt dedesubt.

— Ce! strigă Paganel, este înnămolită aici o turmă întreagă?

— Da, răspunse patagonezul.

Întradevăr, o turmă imensă îşi găsise moartea sub acest pământ prăbuşit sub greutatea ei. Sute de boi pieriseră astfel, unul lângă altul, înăbuşiţi în imensa mocirlă. Acest lucru, care se produce uneori în câmpia argentiniană, nu putea fi ignorat de indian şi constituia o înştiinţare de care trebuia să se ţină seama.

Înconjurară imensa hecatombă care ar fi mulţumit pe zeii cei mai cruzi ai antichităţii. Thalcave observa cu o oarecare nelinişte această stare de lucruri care nu i se părea obişnuită. Se oprea adesea şi se înălţa în scări. Statura lui înaltă îi permitea să îmbrăţişeze cu privirea un orizont întins; dar nezărind nimic care l-ar fi putut lămuri, îşi relua îndată mersul normal. O milă mai departe iar se oprea, apoi depărtându-se de linia urmată, făcea un înconjur de câteva mile, când la nord, când la sud, şi se întorcea în fruntea trupei, fără a mărturisi nimic din temerile sau speranţele sale. Mişcările lui intrigară pe Paganel şi neliniştiră pe Glenarvan. Savantul fu deci invitat să ceară lămuriri indianului.

Thalcave îi răspunse că se miră că vede câmpia împotmolită de apă. Niciodată, după cât ştia şi de când desfăşura meseria de călăuză, nu călcase pe un pământ aşa de jilav. Chiar în anotimpul marilor ploi câmpia argentiniană oferea totdeauna poteci practicabile.

— Dar cum îţi explici aceasta? întrebă Paganel.

— Nu ştiu, răspunse indianul.

— Râurile sierrelor umflate de ploi nu se revarsă vreodată?

— Uneori.

— Poate şi acum?

— Poate! spuse Thalcave.

Paganel trebui să se mulţumească cu atât şi făcu imediat cunoscut lui Glenarvan rezultatul convorbirii sale.

— Dar ce ne sfătuieşte Thalcave? spuse Glenarvan.

— Ce-i de făcut? întrebă Paganel pe patagonez.

— Să mergem repede, răspunse indianul.

Sfatul este mai uşor să-l dai decât să-l urmezi. Caii oboseau prin pământul cleios. Această parte a ţinutului era asemănată unei înfundături imense, în care apele năvalnice trebuiau să se strângă repede. Era deci nevoie să se treacă fără întârziere peste locurile joase pe care o inundaţie le-ar fi transformat îndată în bălţi imense.

Grăbiră mersul. Către ora două, cataractele cerului se deschiseră, şi torente de ploaie caldă începură să cadă. De pe ponchourile călătorilor apa curgea. Ciucurii şeilor păreau făcuţi din fire lichide, şi călăreţii stropiţi cu noroi de caii ale căror copite plescăiau la fiecare pas nămolul, călăreau într-o ploaie dublă care venea totodată din pământ şi din cer.

Aşa uzi, îngheţaţi şi zdrobiţi de oboseală, ajunseră seara la o colibă dărăpănată. Numai nişte oameni puţin pretenţioşi puteau să-i dea numele de adăpost şi numai nişte călători strâmtoraţi s-ar fi învoit să se adăpostească acolo. Dar Glenarvan şi tovarăşii lui nu puteau să aleagă. Se îngrămădiră deci în bordeiul părăginit, la care un indian al pampasului nici nu s-ar fi uitat. A fost aprins, nu fără greutate, un foc de ierburi care dădea mai mult fum decât căldură. Vijeliile de ploaie mugeau afară şi prin paiele putrezite curgeau picături mari. Dacă focul nu se stinse de douăzeci de ori, a fost fiindcă de douăzeci de ori Mulrady şi Wilson luptară contra invadării apei.

Au mâncat în tăcere şi fără poftă. Singur maiorul a făcut onoare mâncării umede şi nu a pierdut nici o îmbucătură. Liniştitul Mac Nabbs n-a luat lucrurile prea în tragic. Cât despre Paganel, în calitatea lui de francez, încercă să glumească. Dar nu izbuti să descreţească frunţile. Căutară în somn o uitare momentană a oboselii lor. Noaptea a fost rea; scândurile bordeiului trosneau sub povara căderilor de apă. Nenorociţii cai gemeau afară, expuşi tuturor asprimilor cerului. Robert, închizând ochii, lăsă capul să se odihnească pe umărul lordului Glenarvan.

Se pare că Dumnezeu i-a păzit bine, căci noaptea trecu în pace. Se treziră la chemarea lui Thauka, care, veşnic treaz, necheza afară lovind cu piciorul peretele colibei. În lipsa lui Thalcave ştia să dea la nevoie semnalul plecării. Plecară.

Ploaia scăzuse, dar pământul era ca un burete umflat de apă. Mlaştinile şi lacurile se revărsau. Paganel, consultându-şi harta, se gândi cu dreptate că râurile Grande şi Vivarota spre care se îndreaptă de obicei apele şesului se vor fi revărsat pe o rază de mai multe mile. Trebuiau să grăbească mersul. Era vorba de salvarea tuturor. Dacă inundaţia se întindea, unde ar fi găsit adăpost? Caii erau zoriţi într-o goană nebună. Thauka era în frunte meritând numele de cal marin, căci părea în apă ca şi cum ar fi fost în elementul său natural.

Deodată, către ora zece dimineaţa, Thauka dădu semnele unei agitaţii vii. Se întorcea adesea către netedele imensităţi ale sudului; nechezăturile lui se prelungeau; nările sale aspirau cu putere aerul tare. Se încordă. Thalcave abia îl putea ţine în frâu. Botul calului sângera sub strânsoarea zăbalei. Totuşi, Thauka nu se liniştea; liber, stăpânul lui înţelegea bine că ar fi fugit năvalnic către nord.

— Ce are Thauka? întrebă Paganel. E muşcat de lipitorile aşa de lacome ale apelor argentiniene?

— Nu, răspunse indianul.

— Se sperie de vreo primejdie?

— Da, a simţit primejdia…

— Care?

— Nu ştiu.

Dacă ochiul nu arăta încă acest pericol pe care-l ghicea Thauka, cel puţin urechea putea să-l prindă. Întradevăr, un murmur surd, asemănător zgomotului făcut de o maree care se urcă, se auzea departe. Vântul sufla cu vijelii umede încărcate de un praf apos; păsările fugind de vreun fenomen necunoscut, tăiau aerul cu iuţeala vântului. Îndată, un zgomot formidabil, răgete, nechezări, behăituri răsunară la o jumătate de milă spre sud şi turme imense apărură, răsturnându-se, ridicându-se, precipitându-se – amestec incoerent de animale îngrozite fugind cu o iuţeală îngrozitoare. Abia putură să fie zărite în mijlocul vârtejului lichid. O sută de balene n-ar fi plesnit mai cu violenţă valurile oceanului!

— Anda! Anda!{31}, strigă Thalcave cu o voce răsunătoare.

— Dar ce e? întrebă Paganel.

— Vin apele! Vin! răspunse Thalcave, îmboldindu-şi calul în direcţia nordului.

— Inundaţia! strigă Paganel şi tovarăşii săi, cu el în frunte, zburară pe urmele lui Thauka.

Era şi timpul. Întradevăr, la cinci mile spre sud, un puhoi năvălea în câmpie. Plantele dispăreau ca sub o secure uriaşă. Tufele de mimoze, smulse de curent, formau nişte insule plutitoare. Avusese desigur loc ruptura barrancas-urilor marilor fluvii ale pampasului şi poate că apele lui Colorado, la nord şi ale lui Rio Negro la sud, se reuneau atunci într-o singură albie.

Călătorii fugeau înaintea valului ca goniţi de un duh rău. Ochii lor căutau zadarnic un loc de refugiu. Cerul şi apa se confundau în zare. Caii, întărâtaţi de pericol, fugeau într-un galop nebun, şi călăreţii abia se puteau ţine în şa. Glenarvan privea adesea înapoi. „Apa ne ajunge”, gândi el.

— Anda, anda! strigă Thalcave.

Şi tot mai mult îşi grăbeau caii. Din coastele lor spintecate de pinteni, ţâşnea un sânge aprins care lăsa pe apă dungi lungi, roşii. Se poticneau în crăpăturile solului. Se încurcau în ierburile ascunse. Cădeau. Îi ridicau. Iar cădeau. Îi ridicau din nou. Nivelul apelor se urca simţitor. Ondulaţii lungi vesteau asaltul puhoiului spumos.

Groaznica luptă contra celui mai puternic dintre elemente se mai prelungi un sfert de oră. Fugarii nu putuseră să-şi dea seama de distanţa pe care au parcurs-o, dar trebuia să fie foarte mare. În acest timp caii, înecaţi până la piept, înaintau cu multă greutate. Glenarvan, Paganel, Austin se crezură pierduţi şi sortiţi morţii groaznice a nenorociţilor părăsiţi pe mare. Caii începeau să piardă terenul sub picioare.

Trebuie să renunţăm la zugrăvirea chinurilor celor opt oameni căzuţi pradă potopului. Simţeau neputinţa de a lupta-contra naturii, superioară forţelor omeneşti. Scăparea nu mai era în mâna lor. Cinci minute după aceea, caii înotau; numai curentul îi târa violent, cu o iuţeală egală cu cel mai năprasnic galop. Se simţeau pierduţi, când se auzi vocea maiorului:

— Un copac.

— Un copac? strigă Glenarvan.

— Acolo, acolo! răspunse Thalcave.

Şi, cu degetul, arătă la vreo mie trei sute de metri spre nord un fel de nuc gigantic care se ridica singuratic în mijlocul apelor.

Tovarăşii n-aveau nevoie să fie îndemnaţi. Trebuiau să ajungă la acest copac, care li se ivea în cale ca prin minune. Caii, fără îndoială, vor fi pierduţi, dar cel puţin oamenii au să scape. Curentul îi târa.

În acest moment, calul lui Tom Austin necheză înăbuşit şi dispăru. Stăpânul lui, desfăcut din scări, începu să înoate cu putere.

— Agaţă-te de şaua mea, îi strigă Glenarvan.

— Mulţumesc, răspunse Tom Austin, braţele îmi sunt puternice.

— Dar calul tău, Robert? reluă Glenarvan întorcându-se către tânărul Grant.

— Merge, milord! Merge! înoată ca un peşte!

— Atenţie! strigă maiorul cu o voce puternică.

Un val monstruos, înalt de peste patruzeci de picioare, se sparse în urma fugarilor cu un zgomot infernal. Oameni şi animale dispărură într-un vârtej spumos. O masă lichidă, cântărind mai multe milioane de tone, îi rostogoli în apele sale furioase.

După ce puhoiul trecu, oamenii reveniră la suprafaţă şi se numărară repede; dar caii, afară de Thauka, ducându-şi stăpânul, dispăruseră pentru totdeauna.

— Curaj! Curaj! repeta Glenarvan, care susţinea pe Paganel cu o mână şi înota cu cealaltă.

— Merge! Merge… răspunse savantul. Nici nu sunt măcar supărat…

De ce nu era supărat? N-o ştiură niciodată, căci sărmanul om a fost silit să înghită sfârşitul frazei sale cu o jumătate de litru de apă nămoloasă. Maiorul înainta liniştit. Mateloţii se strecurau ca doi purcei de mare prin apele învolburate. Cât despre Robert, agăţat de coama lui Thauka, se lăsa dus de acesta. Thauka spinteca apele cu o energie superbă şi se menţinea instinctiv la direcţia copacului. Arborele nu mai era decât la treizeci de metri; în câteva clipe, călătorii ajunseră la ţintă. Apa se ridica atât cât ţinea trunchiul, numai crengile rămâneau neatinse. Se agăţară lesne. Thalcave, părăsindu-şi calul şi, ridicându-l pe Robert, se căţără cel dintâi.

Dar Thauka, târât de curent, se depărta repede. El întorcea către stăpân capul inteligent, şi, scuturânduşi coama lungă, îl chema nechezând.

— Îl părăseşti? întrebă Paganel.

— Eu?! exclamă indianul.

Şi se cufundă în apele năvalnice. După câteva clipe se apucă de gâtul lui Thauka şi, cal şi călăreţ, pluteau împreună către întunecata zare a nordului.