Capitolul X. Paralela 37

La opt zile după atingerea Capului Pilares, Duncan intra cu toată iuţeala, în golful Talcahuano, estuar măreţ, lung de douăsprezece mile şi larg de nouă. Timpul era admirabil.

Cerul acestei ţări nu are din noiembrie şi până în martie, nici un nor şi vântul de sud bântuie necontenit de-a lungul coastelor. John Mangles, după ordinele lui Edward Glenarvan, urmă de aproape arhipelagul Chiloe şi nenumăratele sfărâmături ale acestui întreg continent american. Vreo epavă, vreun catarg de şalupă sfărâmat, un capăt de lemn lucrat de mâna oamenilor puteau pune Duncanul pe urmele naufragiului; nu se văzu nimic şi iahtul, continuânduşi drumul, ancoră în portul Talcahuano, la patruzeci şi două de zile după ce părăsise apele ceţoase ale estuarului Clyde.

Îndată, Glenarvan porunci să se pună pe mare barca şi, urmat de Paganel, debarcă la picioarele zăgazului de pari. Savantul geograf, profitând de împrejurare, voi să se servească de limba spaniolă pe care o studiase aşa de conştiincios; dar spre marea lui mirare, nu se putu face înţeles de indigeni.

— Îmi lipseşte accentul, zise el.

— Să mergem la vamă, răspunse Glenarvan.

Acolo află, cu ajutorul câtorva cuvinte englezeşti unite cu gesturi expresive, că consulul britanic îşi avea reşedinţa la Conception. Era o cursă de o oră. Glenarvan găsi cu uşurinţă doi cai repezi şi, puţin timp după aceea, Paganel şi dânsul treceau zidurile acestui oraş, datorat geniului întreprinzător al lui Valdivia, viteazul însoţitor al lui Pizarro. Cât de mult decăzuse din vechea-i splendoare!

Adesea jefuit de indigeni, incendiat în 1819, dezolant, nenorocit, cu zidurile înnegrite încă de flăcările devastării, eclipsat deja de Talcahuano, el număra abia opt mii de suflete. Sub piciorul leneş al locuitorilor, străzile sale se transformau în livezi. Comerţ inexistent, activitate la fel, afaceri imposibile. La fiecare balcon răsuna mandolina şi Conception, vechea cetate a bărbaţilor, devenise un ţinut de femei şi copii.

Glenarvan se arătă puţin doritor de a căuta cauzele acestei decadenţe, cu toate că Jacques Paganel l-a provocat în această privinţă. Fără a pierde o clipă, se duse la J. R. Bentock, esquire, consul al maiestăţii sale britanice. Acest personaj îl primi foarte bine şi se însărcină, când cunoscu istoria căpitanului Grant, să ia informaţii pe întreg litoralul. Cât despre Britannia, dacă se izbise de ţărm către paralela 37° de-a lungul ţărmurilor chiliene sau araucaniene, nu s-a aflat nimic. Nici un raport asupra unui eveniment de această natură nu ajunsese la consul, nici la colegii reprezentanţi ai altor naţiuni. Glenarvan nu se descurajă. Se întoarse la Talcahuano şi necruţând nici demersuri, nici griji, nici bani, trimise agenţi pe coastă. Căutări zadarnice. Anchetele cele mai minuţioase făcute la populaţiile riverane, nu dădură vreun rezultat. Trebui să se conchidă că Britannia nu lăsase nici o urmă asupra naufragiului ei.

Glenarvan îşi informă atunci tovarăşii de insuccesul demersurilor sale. Mary Grant şi fratele ei nu-şi putură opri exprimarea durerii lor. Era a şasea zi după sosirea Duncanului la Talcahuano. Pasagerii săi se găseau reuniţi pe dunetă. Lady Helena consola, nu prin cuvintele ei – ce ar fi putut spune? – ci prin dezmierdări, pe cei doi copii ai căpitanului Grant.

Jacques Paganel luase din nou documentul şi îl privea cu o atenţie încordată, ca şi cum ar fi voit să-i smulgă secrete noi. De o oră îl cercetă astfel, când Glenarvan interpelându-l îi zise:

— Paganel, mă bizui pe înţelepciunea dumitale. Interpretarea ce am dat-o acestui document, n-o fi oare greşită?

Paganel nu răspunse. Se gândea.

— Ne înşelăm asupra locului catastrofei? reluă Glenarvan. Numele Patagoniei nu sare în ochii tuturor?

Paganel continuă să tacă.

— În sfârşit, cuvântul „indian” nu vine să ne dea dreptate?

— Perfect, răspunse Mac Nabbs.

— Şi atunci, nu-i evident că naufragiaţii, în momentul când scriau aceste rânduri, se aşteptau să devină prizonieri ai indienilor?

— Te opresc aici, dragul meu lord, răspunse în sfârşit Paganel, şi dacă celelalte concluzii ale dumitale sunt adevărate, ultima, cel puţin, nu-mi pare aşa.

— Ce vrei să zici? întrebă lady Helena, pe când toate privirile se fixau asupra geografului.

— Vreau să spun, răspunse Paganel accentuând cuvintele, că ofiţerul Grant este acum prizonierul indienilor şi voi adăuga că documentul nu lasă nici o îndoială asupra acestei situaţii.

— Explicaţi-vă, domnule, zise miss Grant.

— Nimic mai uşor, draga mea Mary; în loc de a citi pe document: vor fi prizonieri, să citim: sunt prizonieri, şi totul devine clar.

— Dar aceasta este imposibil! răspunse lord Edward.

— Imposibil! Şi de ce, nobilul meu prieten? întrebă Paganel surâzând.

— Fiindcă sticla n-a putut să fie aruncată decât în momentul când corabia se sfărâma de stânci. De acolo, această urmare, gradele de longitudine şi latitudine se aplică chiar în locul naufragiului.

— Nimic n-o dovedeşte, replică imediat cu vioiciune Paganel, nu văd de ce naufragiaţii după ce fuseseră târâţi în interiorul continentului, n-ar fi căutat să facă repede cunoscut, cu ajutorul acestei sticle, locul captivităţii lor.

— Eroare, dragul meu Paganel, fiindcă pentru a arunca o sticlă în mare, trebuie cel puţin ca marea să fie acolo.

— Sau în lipsa mării, reluă Paganel, fluviul care se varsă în aceasta.

O tăcere de mirare întâmpină acest răspuns neaşteptat şi totuşi admisibil. La fulgerul care străluci în ochii auditorilor săi, Paganel înţelese că fiecare din ei se agaţă de o nouă speranţă. Lady Helena fu cea dintâi care reîncepu:

— Ce idee! exclamă ea.

— Dar ce bună idee! adăugă cu naivitate geograful.

— Atunci părerea dumitale?… întrebă Glenarvan.

— Părerea mea este să se caute paralela treizeci şi şapte în locul unde întâlneşte coasta americană, şi de a o urma fără a se depărta nici cu o jumătate de grad, până în punctul în care se adânceşte în Atlantic. Poate că pe parcursul ei vom găsi pe naufragiaţii de pe Britannia.

— Slabă nădejde! răspunse maiorul.

— Oricât ar fi de slabă, reluă Paganel, nu trebuie so neglijăm. Dacă, din întâmplare, am dreptate că această sticlă a ajuns în mare, urmând curentul unui fluviu de pe acest continent, nu se poate atunci să nu dăm de urmele prizonierilor. Priviţi prieteni, priviţi harta acestei ţări şi vă voi convinge.

Zicând acestea, Paganel desfăşură pe masă harta statului Chile şi a provinciilor argentiniene, şi zise:

— Priviţi şi urmaţi-mă în această plimbare prin continentul american. Să sărim strâmta fâşie chiliană. Să trecem Anzii Cordilieri. Să coborâm în mijlocul pampasului. Fluviile, râurile, cursurile de apă lipsesc acestor regiuni? Nu. Iată Rio Negro, iată Rio Colorado, iată afluenţii lor tăiaţi de gradul treizeci şi şapte de latitudine, şi care au putut servi la transportarea documentului. Acolo, poate, în mijlocul unui trib, în mâinile indienilor sedentari, la marginea acestor râuri binecunoscute, în trecătorile sierrelor, acei pe care am dreptul să-i numesc prietenii noştri, aşteaptă o intervenţie providenţială! Trebuie deci să le înşelăm speranţele? Nu-i părerea dumneavoastră a tuturora, de a urma prin aceste ţinuturi linia viguroasă pe care degetul meu o trage în acest moment pe hartă, şi dacă, contrar tuturor prevederilor, tot mă mai înşel, nu-i datoria noastră să urcăm până la capătul paralelei treizeci şi şapte, şi dacă trebuie, pentru a găsi pe naufragiaţi, de a face cu ea înconjurul lumii?

Aceste cuvinte, pronunţate cu o însufleţire generoasă, produseră o emoţie adâncă printre cei prezenţi. Toţi se ridicară şi veniră să-i strângă mâna.

— Da, tatăl meu este acolo! strigă Robert Grant.

— Şi oriunde o fi, răspunse Glenarvan, vom şti să-l regăsim, copilul meu! Nimic mai logic ca interpretarea prietenului nostru Paganel, şi trebuie, fără a ezita, să urmăm drumul pe care îl trage. Sau căpitanul Grant este în mâinile unor indieni numeroşi, sau este prizonierul unui trib slab. În acest ultim caz, îl vom elibera. În celălalt, după ce vom afla situaţia sa, ne vom întoarce pe Duncan pe coasta orientală, ne vom duce la Buenos-Aires şi acolo, un detaşament organizat de maiorul Mac Nabbs va da gata pe toţi indienii provinciilor argentiniene.

— Admirabil, răspunse John Mangles, şi voi adăuga că această traversare a continentului american se va face fără pericole.

— Fără pericole şi fără oboseli, reluă Paganel. Câţi n-au făcut-o deja, care nu aveau deloc mijloacele noastre de executare şi al căror curaj nu era susţinut de idealul expediţiei noastre! În 1872, un anume Basilio-Viliarmo nu s-a dus de la Carmen până la Cordilieri? în 1806 un chilian, alcad al provinciei Conception, don Luiz de la Cruz, plecat din Antuco, na urmat tocmai acest al treizeci şi şaptelea grad şi, trecând Anzii, n-a ajuns la Buenos-Aires, după o călătorie de patruzeci şi şapte de zile? În sfârşit colonelul Garcia, domnul Alcide d’Orbigny şi onorabilul meu coleg, doctorul Martin de Moussy, n-au parcurs această ţară în lung şi în lat şi nu au făcut pentru ştiinţă ceea ce facem noi pentru umanitate?

— Domnule! Domnule! zise Mary Grant cu o voce zdrobită de emoţie, cum să vă mulţumesc pentru un devotament care vă expune la atâtea primejdii?

— Primejdii! strigă Paganel. Cine a pronunţat cuvântul primejdii?

— Nu eu! răspunse Robert Grant cu ochii strălucitori, cu privirea hotărâtă,

— Primejdii? reluă Paganel. Există? Dealtfel, despre ce-i vorba? De o călătorie abia de trei sute cincizeci de leghe, deoarece mergem în linie dreaptă, de o călătorie care se va îndeplini sub o latitudine echivalentă cu aceea a Spaniei, Siciliei, Greciei din cealaltă emisferă şi prin urmare printr-o climă aproape identică, în sfârşit de o călătorie care va dura cel mult o lună! E o plimbare!

— Domnule Paganel, întrebă atunci lady Helena, crezi că dacă naufragiaţii au căzut în puterea indienilor, viaţa lor a fost respectată?

— Vă îndoiţi, doamnă? Dar indienii nu sunt antropofagi! Departe de aceasta. Unul din compatrioţii mei, pe care l-am cunoscut la Societatea de geografie, domnul Guinnard, rămăsese trei ani prizonierul indienilor din pampas. A suferit, a fost tratat cu asprime, dar în sfârşit, a ieşit din greaua încercare. În aceste locuri, un european e o fiinţă folositoare; indienii îi cunosc valoarea şi îl îngrijesc ca pe un animal preţios.

— Ei bine, nu mai e de ezitat, zise Glenarvan; trebuie să plecăm, şi să plecăm fără întârziere. Ce drum trebuie să urmăm?

— Un drum lesnicios şi plăcut, răspunse Paganel. Începând cu puţin urcuş de munte, apoi cu o pantă pe povârnişul oriental al Anzilor şi, în fine, cu o câmpie netedă, cu verdeaţă şi cu nisip, o adevărată grădină.

— Să vedem harta, zise maiorul.

— Iat-o, dragul meu maior. Vom lua extremitatea paralelei treizeci şi şapte pe coasta chiliană între peninsula Rumena şi golful Carnero. După ce vom traversa capitala Araucaniei, vom trece Anzii Cordilieri prin trecătoarea Antuco, lăsând Vulcanul la sud; apoi alunecând pe povârnişurile alungite ale munţilor, trecând de Neuquem, Rio Colorado, vom ajunge în pampas, lacul Salinas, râul Guamini Sierra Tapalquen. Acolo se găsesc frontierele provinciei Buenos-Aires. Le vom trece, vom urca Sierra Tandil şi ne vom prelungi cercetările până la peninsula Medaño, pe ţărmurile Atlanticului.

Vorbind astfel, desfăşurând programul expediţiei, Paganel nu se obosea măcar să privească harta întinsă sub ochii lui; nu avea ce face cu dânsa. Nutrit cu lucrările lui Frezier, Molina, Humboldt, Miers, d’Orbigny, memoria lui nu putea fi nici înşelată, nici surprinsă. După ce terminase această nomenclatură geografică, adăugă:

— Deci, dragii mei prieteni, drumul e drept. În treizeci de zile îl vom fi trecut şi vom ajunge înaintea Duncanului pe coasta orientală, doar dacă vânturile de jos nu-i vor întârzia mersul.

— Aşa că Duncanul, zise John Mangles, va trebui să taie cruciş între Capul Corrientes şi Capul Saint Antoine?

— Exact.

— Şi cum vei alcătui personalul unei asemenea expediţii? întrebă lord Edward.

— Cât mai simplu. E vorba numai de cunoaşterea situaţiei căpitanului Grant, şi nu de a schimba focuri de armă cu indienii. Cred că lord Glenarvan, şeful nostru firesc, maiorul care n-ar voi să-şi cedeze locul nimănui, servitorul dumneavoastră Jacques Paganel…

— Şi eu! strigă tânărul Grant.

— Robert! Robert! zise Mary.

— Şi de ce nu? răspunse Paganel. Călătoriile fac tinereţea. Deci, noi patru, şi trei marinari de pe Duncan…

— Cum, zise John Mangles adresându-se stăpânului său, pe mine nu mă cereţi?

— Dragul meu John, răspunse Glenarvan, lăsăm călătoarele noastre, adică ceea ce avem mai scump pe lume, la bord. Cine ar veghea asupra lor, dacă nu devotatul căpitan al Duncanului?

— Nu vă putem, deci, însoţi? zise lady Helena, ai cărei ochi se acoperiră cu un nor de tristeţe.

— Draga mea Helena, răspunse Glenarvan, călătoria noastră trebuie să se îndeplinească doar cu o iuţeală excepţională; despărţirea noastră va fi scurtă şi…

— Da, dragul meu, te înţeleg, răspunse lady Helena, du-te, deci, şi reuşeşte în întreprinderea dumitale!

— Dealtfel, aceasta nu e o călătorie, zise Paganel.

— Şi ce-i atunci? întrebă lady Helena.

— O excursie, nimic mai mult. Vom trece, ca oricare alţii pe pământ, făcând cel mai mult bine cu putinţă. Deviza noastră este: Transire benefaciendo.

Cu vorbele lui Paganel, se termină discuţia, dacă se poate da acest nume unei convorbiri în care toată lumea a fost de aceeaşi părere. Pregătirile începură chiar în acea zi; se hotărî să se ţină expediţia secretă, pentru a nu da de bănuit indienilor.

Plecarea fu fixată la 14 octombrie. Când a fost vorba de a alege mateloţii destinaţi să debarce, toţi îşi oferiră serviciile şi Glenarvan avu greutatea alegerii. Preferă deci să se tragă la sorţi pentru ca să nu fie unul supărat. Au fost aleşi secundul Tom Austin, Wilson, un flăcău puternic şi Mulrady, care l-ar fi provocat la luptă chiar pe Tom Sayers{12}.

Glenarvan desfăşurase o activitate extremă în pregătirile sale. Voia să fie gata în ziua indicată şi a izbutit să fie. La întrecere cu ceilalţi, John Mangles se aproviziona cu cărbuni, aşa ca să poată ieşi îndată în larg. Ţinea să-i întreacă pe călătorii de pe coasta argentiniană. De aici o adevărată rivalitate între Glenarvan şi tânărul căpitan.

La 14 octombrie, la ora hotărâtă, erau gata. În momentul despărţirii, pasagerii iahtului se întruniră în careul de pe punte. Duncanul era pregătit de plecare. Glenarvan, Paganel, Mac Nabbs, Robert Grant, Tom Austin, Wilson şi Mulrady, înarmaţi cu carabine şi revolvere Colt, se pregătiră să părăsească bordul. La capătul digului îi aşteptau călăuzele cu catârii.

— E timpul, zise în sfârşit lord Edward.

— Mergeţi cu bine! răspunse lady Helena stăpânindu-şi emoţia. Lord Glenarvan o îmbrăţişa, pe când Robert se arunca la gâtul surorii lui.

— Şi acum, dragi prieteni, zise Jacques Paganel, o ultimă strângere de mână!

Cei şapte călători părăsiră Duncanul. Îndată ajunseră la chei. Lady Helena strigă de pe punte:

— Prieteni, Dumnezeu să vă ajute!

— Şi ne va ajuta, doamnă, răspunse Jacques Paganel, căci, vă rog s-o credeţi, ne vom ajuta singuri!

— Înainte, strigă John Mangles mecanicului său.

— Înainte! răspunse lord Glenarvan.

Şi în aceeaşi clipă în care călătorii, dând frâu liber animalelor lor, urmau drumul ţărmului, Duncanul, sub acţiunea elicei sale, tăia vertiginos apele.