Capitolul IX.Strâmtoarea lui Magellan

Bucuria fu generală pe bord când se cunoscu hotărârea lui Paganel. Tânărul Robert îi sări cu vioiciune de gât. Domnul secretar era bine dispus:

— Un omuleţ straşnic, zise el, îl voi învăţa geografia! Oricum, John Mangles se însărcina să-l facă marinar, Glenarvan om de inimă, maiorul un flăcău calm, lady Helena o fiinţă bună şi generoasă, Mary Grant un elev recunoscător către astfel de profesori, evident că Robert trebuia să devină într-o zi un gentleman desăvârşit.

Duncanul isprăvi repede încărcatul cărbunilor, şi la 7 septembrie, după ce trecu ecuatorul sub un vânt puternic de nord, intră în emisfera australă.

Călătoria se făcea deci fără greutate. Fiecare nutrea speranţe. În această expediţie pentru căutarea căpitanului Grant, şansele păreau că se măresc în fiecare zi. Unul din cei mai încrezători de pe bord era căpitanul John Mangles. Dar încrederea sa venea mai ales din dorinţa care îl interesa aşa de mult, de a o vedea pe miss Mary fericită şi consolată. Se interesa cu deosebire de fată, şi acest sentiment şi-l ascunse aşa de bine, încât afară de Mary Grant şi dânsul, toată lumea de pe bordul Duncanului îl observă.

Cât despre savantul geograf, era probabil cel mai fericit om din emisfera australă; îşi trecea zilele studiind hărţile cu care acoperea masa; de acolo discuţii zilnice cu Olbinett, care nu putea pune masa.

Dar Paganel avea de partea lui pe toţi oaspeţii de pe punte, afară de maior pe care chestiunile geografice îl lăsau foarte indiferent, mai ales la ora prânzului. Mai mult, descoperind o încărcătură întreagă de cărţi în lăzile secundului, şi printre ele un anumit număr de lucrări spaniole, Paganel se hotărî să înveţe limba lui Cervantes, pe care nimeni n-o ştia pe bord. Aceasta trebuia să-i uşureze căutările pe litoralul chilian. Graţie dispoziţiilor sale pentru studiul poliglot, nu pierdea speranţa de a vorbi cu înlesnire noul idiom, sosind la Conception. Studia cu înverşunare şi era auzit mormăind necontenit silabe eterogene. În momentele-i de pauză dădea instrucţiuni practice tânărului Robert, şi îi făcea cunoscută povestea coastelor de care Duncanul se apropia aşa de repede.

Se găseau atunci, la 10 septembrie, la 5°37’ latitudine şi la 31°15’ longitudine; Glenarvan află un lucru pe care cei mai instruiţi probabil că nu-l ştiu. Paganel povestea istoria Americii, şi pentru a ajunge la marii navigatori, al căror drum îl urma atunci iahtul, ajunse la povestea lui Cristofor Columb; apoi termină spunând că celebrul genovez murise fără ca să fi ştiut că descoperise o lume nouă. Întreg auditoriul protestă. Paganel persistă în afirmaţia sa.

— Nimic nu e mai sigur, adăugă el. Nu vreau să scad gloria lui Columb, dar faptul este dovedit. La sfârşitul secolului XV spiritele nu aveau decât o preocupare: să uşureze comunicaţia cu Asia şi să caute Orientul tăind drumurile Occidentului, într-un cuvânt să ajungă pe drumul cel mai scurt în „Ţara Mirodeniilor”. Columb încercă aceasta; făcu patru călătorii; atinse America pe coastele Cumanei, ale Hondurasului, la Mosquitos, Nicaragua, Verague, Costa-Rica, Panama, o luă-drept ţinut al Japoniei şi Chinei, şi muri fără să-şi dea seama de existenţa marelui continent căruia nu avea să-i lase nici numele.

— Vreau să te cred, dragul meu Paganel, răspunse Glenarvan, totuşi îmi dai voie să fiu surprins şi să te întreb care sunt navigatorii care au recunoscut adevărul asupra descoperirilor lui Columb?

— Urmaşii săi Ojeda, care îl întovărăşise deja în călătoriile sale, ca şi Vincent Pinzon, Vespucci, Mendoza, Bastidas, Cabrai, Solis, Balboa. Aceşti navigatori atinseră coastele răsăritene ale Americii, le delimitară coborând spre sud, purtaţi şi ei cu trei sute şaizeci de ani înainte, pe acelaşi curent care ne târăşte şi pe noi! Vedeţi, prieteni, am tăiat ecuatorul în acelaşi loc pe care Pinzon îl trecu în ultimul an al secolului XV, şi ne apropiem de acest grad opt de latitudine australă sub care acostă pământurile Braziliei. Un an după aceea, portughezul Cabrai coborî până la portul Seguro. Apoi Vespucci, în a treia sa expediţie, în 1502, se duse mai departe, spre sud. În 1508 Vincent Pinzon şi Solis se asociază pentru a recunoaşte râurile americane, şi în 1514, Solis descoperi îmbucătura lui Rio de la Plata, unde fu devorat de indigeni, lăsând lui Magellan gloria de a ocoli continentul. Acest mare navigator plecă în 1519, cu cinci bastimente, urmă coastele Patagoniei, descoperi portul Désirée, portul San-Julian unde făcu. popasuri lungi, găsi la 52 grade latitudine strâmtoarea celor Unsprezece mii de Fecioare, care trebuia să-i poarte numele, iar la 28 noiembrie 1520 ieşi în Oceanul Pacific. Ah! Ce bucurie trebuie să fi simţit şi cu ce emoţie să-i fi bătut inima când văzu o mare nouă strălucind la orizont sub razele soarelui!

— Da, domnule Paganel, strigă Robert Grant, entuziasmat de cuvintele geografului, aş fi voit să fi fost acolo!

— Şi eu tot aşa, băiatul meu, şi nu aş fi lăsat să-mi scape o asemenea ocazie, dacă cerul ar fi făcut să mă nasc cu trei sute de ani mai înainte!

— Ceea ce ar fi fost supărător pentru noi, domnule Paganel, răspunse lady Helena, căci n-ai fi acum pe puntea Duncanului să ne povesteşti această istorie.

— Un altul v-ar fi spus-o în locul meu, doamnă, şi ar fi adăugat că recunoaşterea coastei apusene e datorită fraţilor Pizarro. Aceşti aventurieri îndrăzneţi fură mari întemeietori de oraşe. Cuzco, Quito, Lima, Santiago, Villarica, Valparaiso şi Conception, unde ne duce Duncanul, sunt opera lor. În această epocă, descoperirile lui Pizarro se uniră cu ale lui Magellan şi desfăşurarea coastelor americane figură pe hărţi, spre marea satisfacţie a savanţilor lumii vechi.

— Ei bine, eu, zise Robert, n-aş fi fost mulţumit încă.

— De ce? răspunse Mary, privind pe tânărul ei frate care se înflăcăra la istorisirea acestor descoperiri.

— Da, băiatul meu, de ce? întrebă lordul Glenarvan cu surâsul cel mai încurajator.

— Fiindcă aş fi voit să ştiu ce-i dincolo de strâmtoarea lui Magellan.

— Bravo, prietene, răspunse Paganel, şi eu tot aşa aş fi voit să ştiu dacă continentul se întindea până la pol, sau dacă exista o mare liberă, cum presupunea Drake, unul din compatrioţii dumitale, milord. E evident deci că dacă Robert Grant şi Jacques Paganel ar fi trăit în secolul XVII, s-ar fi îmbarcat în urma lui Shouten şi a lui Lemaire, doi olandezi foarte curioşi de a cunoaşte ultimul cuvânt al acestei enigme geografice.

— Aceştia erau savanţi? întrebă lady Helena.

— Nu, doar nişte comercianţi îndrăzneţi pe care partea ştiinţifică a descoperirilor puţin îi interesa. Exista atunci o companie olandeză a Indiilor Orientale pare avea un drept absolut asupra întregului comerţ făcut prin strâmtoarea lui Magellan. Oricum, în această epocă nu se cunoştea alt drum pentru a ajunge în Asia pe drumurile Occidentului; acest privilegiu constituia o adevărată acaparare. Câţiva negustori voiră să lupta contra acestui monopol descoperind o altă strâmtoare, şi din acest număr fu un oarecare Isaac Lemaire, om inteligent şi instruit. El a făcut pregătirile unei expediţii comandate de nepotul său Iacob Lemaire şi Shouten, un marinar bun, originar din Horn! Aceşti navigatori îndrăzneţi plecară în luna iunie 1615, aproape un secol după Magellan; descoperiră strâmtoarea lui Lemaire între Ţara de Foc şi Ţara Statelor, şi la 12 februarie 1617 ocoliră acest faimos Cap Horn, care ar fi meritat să se numească mai degrabă Capul Furtunilor!

— Da, desigur că aş fi voit să fiu acolo! strigă Robert.

— Şi ai fi împins la capăt cele mai vii emoţii, băiatul meu, reluă Paganel însufleţindu-se. Este în adevăr o mulţumire mai adevărată, o plăcere mai mare decât aceea a unui navigator care îşi punctează descoperirile sale pe harta bordului? El vede ţările formându-se încetul cu încetul sub ochii săi, insulă cu insulă, promontoriu cu promontoriu, şi pentru a zice aşa, izvorâte din mijlocul valurilor! Mai întâi liniile terminale sunt vagi, frânte, întrerupte! Ici un cap singuratic, colo un golf izolat, mai departe un altul pierdut în întindere. Apoi descoperirile se completează, liniile se unesc, liniile punctate ale hărţilor fac loc trăsăturilor; golfurile scobite se înlocuiesc prin coaste determinate, capurile se sprijină pe ţărmuri sigure; în sfârşit noul continent, cu lacurile, râurile, fluviile, munţii, văile, câmpiile, satele, oraşele şi capitalele sale, se desfăşoară pe glob în toată măreaţa sa splendoare! Ah! Prieteni! Un descoperitor de ţări e un adevărat inventator! Are emoţii şi surprize! Dar acum această mină e aproape epuizată. S-a văzut, recunoscut şi inventat totul în ceea ce priveşte continentele sau lumile noi, şi noi ceilalţi, ultimii veniţi în ştiinţa geografică, nu mai avem nimic de făcut!

— Ba da, dragul meu Paganel, răspunse Glenarvan.

— Şi anume?

— Ceea ce facem!

Duncanul alerga pe drumul lui Vespucci şi al lui Magellan, cu o viteză excelentă. La 15 septembrie tăie tropicul Capricornului şi ciocul corăbiei fu îndreptat către intrarea celebrei strâmtori; de mai multe ori coastele joase ale Patagoniei fură zărite, dar ca o linie abia vizibilă la orizont; le-au trecut la mai mult de zece mile şi faimosul telescop al lui Paganel nu-i dădu decât o ideea vagă de aceste ţărmuri americane.

La 25 septembrie, Duncanul se găsea în dreptul strâmtorii lui Magellan. Înainta fără a ezita: în general, drumul e preferat de corăbiile cu aburi care se duc în oceanul Pacific; lungimea lui exactă nu-i decât de 336 mile; bastimentele cu un tonaj mai mare găsesc acolo peste tot o apă adâncă chiar până la ţărmurile ei, un fund de o înfăţişare excelentă, numeroase surse de apă dulce, râuri bogate în peşte, păduri bogate în vânat, popasuri sigure şi uşoare, în fine, mii de resurse care lipsesc strâmtorii lui Lemaire şi teribilelor stânci ale Capului Horn, necontenit bântuite de uragane şi furtuni.

În timpul primelor ore de navigaţie, adică pe o întindere de şaizeci până la optzeci de mile, până la Capul Gregory, coastele sunt joase şi nisipoase. Jacques Paganel nu voia să piardă din vedere nici un amănunt al strâmtorii; traversarea trebuia să dureze pe puţin treizeci şi şase de ore, şi această panoramă mişcătoare a celor două ţărmuri, merita oboseala pe care savantul şi-o impuse de a o admira sub splendidele lumini ale soarelui austral. Nici un locuitor nu se arătă pe pământurile din nord; numai câţiva fuegieni mizerabili rătăceau pe stâncile dezgolite ale Ţării de Foc.

Paganel avu să regrete deci că nu-i vedea pe patagonezi. Ceea ce îl încurcă foarte mult, spre hazul tovarăşilor săi de drum.

— O Patagonie fără patagonezi, zicea el, nu mai este o Patagonie.

— Răbdare, dragul meu geograf, răspunse Glenarvan, vom vedea şi patagonezi.

— Nu sunt sigur de aceasta.

— Dar sunt, zise lady Helena.

— Mă îndoiesc foarte, doamnă; nu-i văd.

— În definitiv, numele de patagonez care înseamnă „picioare mari” în spaniolă, n-a fost dat unor fiinţe imaginare.

— Oh! Numele n-are a face, răspunse Paganel, care se încăpăţâna în ideea lui pentru a însufleţi discuţia; dealtfel, la drept vorbind, nu se ştie cum se numesc!

— Asta-i bună, strigă Glenarvan. Ştiai aceasta, maiorule?

— Nu, răspunse Mac Nabbs, şi n-aş da o liră scoţiană ca s-o ştiu.

— Totuşi ai auzit, reluă Paganel. Dacă Magellan a numit patagonezi pe indigenii acestor ţinuturi, fuegienii îi numesc tiremeneni, chilienii caucalhui, colonişti din Carmen, tehuelchi, araucanii, huilichti; Bougainville le dă numele de chauha; Falkner, acela de tehuelhaţi! Ei înşişi se desemnează sub denumirea generală de inakeni! Vă întreb cum să se poată recunoaşte, şi dacă un popor care are atâtea nume poate exista!

— Iată un argument, răspunse lady Helena.

— Să-l admitem, reluă Glenarvan; dar prietenul nostru Paganel cred că va mărturisi că, dacă este o îndoială asupra numelui patagonezilor, cel puţin este o siguranţă asupra staturii lor!

— Niciodată nu voi mărturisi o asemenea enormitate, răspunse Paganel.

— Sunt mari? zise Glenarvan.

— Nu ştiu.

— Mici? întrebă lady Helena.

— Nimeni n-o poate afirma.

— Mijlocii atunci! spuse Mac Nabbs, pentru a împăca totul.

— Nu ştiu nici atât.

— Asta-i cam mult, strigă Glenarvan; călătorii care i-au văzut…

— Călătorii care i-au văzut, răspunse geograful, nu se înţeleg în nici un fel. Magellan zicea că atunci capul său le atingea brâul.

— Ei bine!

— Da, dar Drake pretinde că englezii sunt mai înalţi decât cel mai înalt patagonez.

— Oh! Englezii! Se poate, replică maiorul cu dispreţ; dar dacă era vorba de scoţieni.

— Cavendish ne asigură că sunt înalţi, robuşti, reluă Paganel. Hawkins îi face uriaşi, Lemaire şi Shouten le dau unsprezece picioare înălţime.

— Bine, iată nişte oameni demni de încredere, zise Glenarvan.

— Da, tot atât că şi Wood, Narborough şi Falkner care le-au găsit o talie mijlocie. E adevărat că Byron, La Giraudais, Bougainville, Wallis şi Carteret afirmă că patagonezii au şase picioare şi ceva, pe când domnul d’ Orbigny, savantul care cunoaşte cel mai bine ţinuturile acestea, le atribuie o statură mijlocie de cinci picioare şi un sfert.

— Dar atunci, zise lady Helena, care e adevărul?

— Adevărul, doamnă, răspunse Paganel, iată-l: patagonezii au picioare scurte şi bustul dezvoltat. Se’ poate, deci, să-ţi formulezi părerea într-un fel glumeţ, spunând că aceşti oameni au şase picioare în poziţia şezând, şi numai cinci când sunt în picioare.

— Bravo, dragul meu savant, răspunse Glenarvan. Iată ce bine le zici.

— Afară numai, reluă Paganel, dacă nu există, ceea ce ar pune toată lumea de acord. Dar pentru a termina, prieteni, voi adăuga această observaţie consolatoare: că strâmtoarea lui Magellan e măreaţă, chiar fără patagonezi!

În acest moment, Duncanul dubla peninsula Brunswick, între două panorame splendide. Şaptezeci de mile după ce dublase Capul Gregory lăsă în urmă penitenciarul Punta Arena. Pavilionul chilian şi clopotniţa bisericii apărură o clipă între arbori. Strâmtoarea trecea atunci printre mase granitice de un efect impozant; munţii îşi ascundeau picioarele în sânul pădurilor imense şi îşi pierdeau în nori crestele înălbite de zăpadă: către sud-est, muntele Tarn se înălţa la şase mii cinci sute de picioare în aer; noaptea veni, precedată de un lung crepuscul; lumina se topi pe nesimţite în nuanţe dulci; cerul se acoperi de stele strălucitoare şi Crucea Sudului veni să arate înaintea ochilor navigatorilor drumul polului astral. În mijlocul acestei luminoase obscurităţi, la lumina aştrilor care înlocuiesc farurile coastelor civilizate, iahtul îşi continuă cu îndrăzneală drumul fără a arunca ancora în aceste golfuri lesnicioase în care ţărmul abundă; adesea, extremitatea catargelor sale atinse crengile fagilor antarctici care se aplecau peste valuri; adesea, elicea sa bătea apele marilor râuri, trezind gâştele, raţele, becaţele, lişiţele şi toată această lume cu pene a ţinuturilor umede. Îndată apărură ruine şi câteva prăbuşiri cărora noaptea le dădea un aspect grandios, triste rămăşiţe ale unei colonii părăsite, al cărei nume va protesta veşnic contra fertilităţii acestor coaste şi bogăţiilor acestor păduri bogate în vânat. Duncanul trecea prin faţa Portului Foametei.

Chiar în acest loc spaniolul Sarmiento, în 1581, se stabilise cu patru sute de emigranţi; el întemeie aici oraşul Saint-Philippe; friguri extrem de scăzute decimară colonia, sărăcia dădu gata pe cei pe care iarna îi cruţase, şi în 1587, corsarul Cavendish găsi pe ultimul din aceşti patru sute de nenorociţi, care mureau de foame pe ruinele unui oraş vechi de şase secole, după şase ani de existenţă.

Duncanul mergea de-a lungul acestor coaste deşarte; în zorii zilei, naviga printre trecătorile înguste, între păduri de fagi, de frasini şi mesteceni, din mijlocul cărora se iveau bolte de verdeaţă, dealuri mici şi vârfuri ascuţite, printre care se ridica la o mare înălţime obeliscul din Buckland. Trecu prin faţa Golfului Saint-Nicolas, altădată numit Golful Francezilor, numit astfel de Bougainville; în depărtare se jucau turme de foci şi balene foarte mari, judecând după ţâşniturile de apă care erau vizibile la o distanţă de patru mile. Înconjură Capul Froward, acoperit încă de ultimele gheţuri ale iernii. În cealaltă parte a strâmtorii, în Ţara de Foc, se ridica la şase mii de picioare muntele Sarmiento.

Cu Capul Froward se termină cu adevărat continentul american, căci Capul Horn nu este decât o stâncă pierdută în mare la 50° latitudine.

Acest punct fiind trecut, strâmtoarea se îngustează între peninsula Brunswick şi Pământul Deşertului. Ce deosebire între această extremitate aşa de ciopârţită a Americii şi punctele deschise şi netede ale Africii, Australiei sau Indiilor! Ce cataclism necunoscut a pulverizat, astfel, acest imens promontoriu aruncat între două oceane?

Înaintea ţărmului fertil era un şir de coaste dezgolite, cu aspect sălbatic, scobite de miile de canale ale acestui imens labirint. Duncanul urma fără şovăială sinuozităţile capricioase amestecându-şi norii de fum cu întunecimile sfâşiate de stânci. Trecu, fără a-şi încetini mersul, înaintea câtorva agenţii de comerţ spaniole, stabilite pe aceste ţărmuri părăsite. La Capul Tamar, strâmtoarea se lărgea; iahtul putu să-şi ia avânt pentru a înconjura coasta râpoasă a insulelor Narborough, şi se apropie de ţărmurile de sud. În fine, după treizeci şi şase de ore de la intrarea în strâmtoare, văzu ivindu-se stânca de pe Capul Pilares pe punctul mărginaş cu Pământul Deşertului. O mare imensă, liberă, strălucitoare se întindea în faţa prorei sale şi Jacques Paganel, salutând-o cu un gest entuziast, se simţi emoţionat, cum fu însuşi Fernand de Magellan în momentul când Trinidad{11} se înclină sub vânturile Oceanului Pacific.