Capitolul IV. Rămăşagurile dintre Jacques Paganel şi maiorul Mac Nabbs.

La 7 decembrie, pe la ora trei dimineaţa, cazanele Duncanului sforăiau; ancora se ridică, părăsi fundul nisipos al micului port, elicea se puse în mişcare şi iahtul ieşi în larg. Când pasagerii se urcară pe punte, la ora opt, insula Amsterdam dispărea în întunecimea zării.

Acesta era ultimul popas pe drumul paralelei 37°, şi numai 3000 de mile îi despărţeau de coasta australiană. Dacă vântul de apus ar fi rămas favorabil încă vreo douăsprezece zile, dacă marea s-ar fi arătat prielnică, Duncanul şi-ar fi atins ţinta.

Mary Grant şi Robert priveau nu fără emoţie valurile pe care fără îndoială că le brăzdase şi Britannia cu câteva zile înainte de naufragiu. Acolo, poate, căpitanul Grant, cu corabia lui avariată, cu echipajul său redus, lupta încă împotriva furtunilor, simţindu-se târât spre coastă cu o putere de neînfrânt. John Mangles arăta fetei curenţii arătaţi pe harta bordului şi explica direcţia lor. Curentul care străbate Oceanul Indian, duce la continentul australian şi acţiunea lui se simte de la apus spre răsărit în Pacific, nu mai puţin ca în Atlantic. Aşadar, Britannia, cu catargele rupte, cu cârma desfăcută, trebuise să fie târâtă spre coastă şi să se sfărâme de ea.

Totuşi, se arăta aici o dificultate. Ultimele ştiri de la căpitanul Grant erau din Callao, la 30 mai 1862, după Mercantile and Shipping Gazette. Cum se putea ca la 7 iunie, opt zile după ce părăsise coasta Peruului, Britannia să se fi găsit în Marea Indiilor? Paganel, consultat în această privinţă, dădu un răspuns foarte plauzibil.

Era într-o seară, la 12 decembrie, şase zile după plecarea din insula Amsterdam. Lord şi lady Glenarvan, Robert şi Mary Grant, căpitanul John, Mac Nabbs şi Paganel vorbeau pe dunetă. Ca de obicei, vorbeau despre Britannia, vasul fiind unica preocupare a călătorilor. Se întâmpinau dificultăţi în restabilirea itinerarului căpitanului Grant.

Paganel, la această neaşteptată observaţie pe care o făcu Glenarvan, ridică rapid capul cu vioiciune. Apoi, fără a răspunde, se duse să caute documentul. Când se întoarse, se mulţumi să ridice din umeri.

— Bun, dragul meu prieten, zise Glenarvan, dar dăne cel puţin un răspuns.

— Nu, răspunse Paganel, voi pune numai o întrebare şi o voi adresa căpitanului John.

— Vorbeşte, domnule Paganel, zise John Mangles.

— O corabie care merge bine poate să străbată întro lună toată partea Oceanului Pacific cuprinsă între America şi Australia?

— Da, făcând două sute de mile în douăzeci şi patru de ore.

— Aceasta-i o cursă extraordinară?

— Deloc. Cliperele cu vele obţin adesea viteze superioare.

— Ei bine, reluă Paganel, în loc de a citi „7 iunie”, pe document, presupuneţi că marea a ros o cifră a acestei date, şi citiţi „17 iunie” sau „27 iunie”, şi totul se explică.

— În adevăr, răspunse lady Helena, de la 31 mai la 21 iunie…

— Căpitanul Grant a putut să treacă Pacificul şi să se găsească în Oceanul Indian!

Un viu sentiment de mulţumire întâmpină concluzia lui Paganel.

— Încă un punct luminat, zise Glenarvan, şi aceasta graţie prietenului nostru. Nu ne rămâne, deci, decât să aşteptăm Australia şi să căutăm urmele Britanniei pe coasta ei occidentală.

— Sau pe coasta ei orientală, zise John Mangles.

— Întradevăr, ai dreptate, John. Nimic nu arată în document că nenorocirea a avut loc mai degrabă pe ţărmurile de vest decât pe cele de est. Căutările voastre vor trebui, deci, să se îndrepte spre aceste două puncte în care Australia e tăiată de paralela 37°.

— Astfel, milord, zise fata, mai încape vreo îndoială în această privinţă?

— O! Nu, miss, se grăbi să răspundă John Mangles, care voi să împrăştie teama lui Mary Grant. Înălţimea sa va binevoi să observe că dacă totuşi căpitanul Grant ar fi ajuns pe ţărmurile răsăritene ale Australiei, ar fi găsit aproape îndată ajutor. Toată această coastă e engleză, ca să zicem aşa, şi e populată de colonişti. Echipajul Britanniei nu avea de făcut decât zece mile pentru a întâlni compatrioţi.

— Bine, căpitane John, replică Paganel. Mă unesc cu părerea dumitale. Pe coasta orientală, la golful Twofold, la oraşul Eden, Harry Grant nu numai că ar fi primit azil într-o colonie engleză, dar mijloacele de transport nu i-ar fi lipsit, pentru a se întoarce în Europa.

— Astfel, zise lady Helena, naufragiaţii nu au putut găsi aceleaşi resurse pe această parte a Australiei către care ne duce Duncanul.

— Nu, doamnă, răspunse Paganel, coasta e pustie. Nici un drum de comunicaţie nu o leagă cu Melbourne sau Adelaide. Dacă Britannia s-a pierdut pe şirul de stânci care o mărginesc, orice ajutor i-a lipsit, ca şi cum s-ar fi sfărâmat pe plajele neospitaliere ale Africii.

— Dar, atunci, întrebă Mary Grant, ce a devenit tatăl meu, de doi ani?

— Draga mea Mary, răspunse Paganel, eşti sigură, nu-i aşa, că negreşit căpitanul Grant a ajuns pe pământul australian după naufragiul său?

— Da, domnule Paganel, răspunse tânăra fată.

— Ei bine, odată pe continent, ce a devenit căpitanul Grant? Aici, ipotezele nu-s numeroase. Ele se reduc la trei. Sau Harry Grant şi tovarăşii săi au ajuns la coloniile engleze, sau au căzut în mâna indigenilor, sau, în sfârşit, s-au pierdut în imensele pustietăţi ale Australiei.

Paganel tăcu şi căută în ochii auditoriului său o aprobare.

— Continuă, Paganel, zise lord Glenarvan.

— Continui, răspunse Paganel; şi de la început resping prima ipoteză. Harry Grant n-a putut ajunge la coloniile engleze, căci scăparea lui era asigurată şi de mult timp ar fi fost lângă copiii săi în oraşul Dundee.

— Sărmanul tată, murmură Mary Grant, de doi ani despărţit de noi!

— Lasă-l pe domnul Paganel să vorbească, surioară, zise Robert; el va termina prin a ne spune…

— Vai! Nu, băiatul meu! Tot ce pot afirma, e că tatăl vostru e prizonierul australienilor, sau…

— Dar aceşti indigeni, întrebă cu vioiciune lady Glenarvan, sunt…?

— Liniştiţi-vă, doamnă, răspunse savantul care înţelesese gândul lady-ei Helena; aceşti indigeni sunt sălbatici, abrutizaţi, în ultimul grad al inteligenţei omeneşti, dar cu obiceiuri blânde, iar nu cruzi ca vecinii lor din Noua Zeelandă. Dacă au făcut prizonieri pe naufragiaţii Britanniei, ei n-au ameninţat niciodată viaţa lor, puteţi să mă credeţi. Toţi călătorii sunt unanimi asupra punctului că australienii au groază de a vărsa sânge şi de multe ori au găsit în dânşii aliaţi credincioşi pentru respingerea bandelor de prădalnici, dealtfel destul de cruzi.

— Auzi ce zice domnul Paganel, reluă lady Helena adresându-se lui Mary Grant. Dacă tatăl dumitale e în mâinile indigenilor, îl vom găsi…

— Şi dacă s-a pierdut în această ţară imensă? răspunse fata, ale cărei priviri întrebau pe Paganel.

— Ei bine, strigă geograful cu un ton încrezător, tot îl vom găsi! Nu-i aşa, prieteni?

— Fără îndoială, răspunse Glenarvan care voi să dea convorbirii o culoare mai puţin tristă. Nu admit să se piardă…

— Nici eu, replică Paganel.

— Australia e mare? întrebă Robert.

— Australia, băiatul meu, are cam 775 de milioane de hectare, adică patru cincimi din Europa.

— Numai atâta? zise maiorul.

— Da, Mac Nabbs, cu o aproximaţie de un yard. Crezi că o asemenea întindere are dreptul să ia calificativul de „continent” pe care i-l dă documentul?

— Desigur, Paganel.

— Voi adăuga, reluă savantul, că sunt puţini călători care s-au pierdut în această mare întindere. Cred chiar că Leichardt e singurul a cărui soartă e ignorată, şi încă am fost informat la Societatea de Geografie, câtva timp înaintea plecării mele, că Mac Intyre credea că-i regăsise urmele.

— Australia n-a fost străbătută în toate părţile ei? întrebă lady Glenarvan.

— Nu, doamnă, răspunse Paganel, mai lipseşte mult. Acest continent nu-i mai bine cunoscut decât interiorul Africii şi, totuşi, nu-i lipsă de călători întreprinzători. De la 1806 până la 1862 peste cincizeci de exploratori, în interior şi pe coaste, au lucrat la recunoaşterea Australiei.

— Oh! cincizeci, zise maiorul cu un aer de îndoială.

— Da, Mac Nabbs! Înţeleg să vorbesc de marinarii care au delimitat ţărmurile australiene în mijlocul primejdiilor unei navigaţii necunoscute şi de călătorii care s-au aventurat în acest continent întins.

— Totuşi, cincizeci e mult zis, replică maiorul.

— Şi am să merg mai departe, Mac Nabbs, reluă geograful întărâtat necontenit de contrazicerile acestuia.

— Mergi mai departe, Paganel.

— Dacă mă desfizi, îţi voi cita aceste cincizeci de numere fără a şovăi.

— Oh! Oh! zise liniştit maiorul. Uite, savanţii au o încredere oarbă în ei!

— Maiorule, zise Paganel, pariezi pe carabina dumitale Purdey Moore & Dickson contra telescopului meu de secretar?

— De ce nu, dacă asta îţi face plăcere.

— Bun! Iată o carabină cu care n-ai să împuşti niciodată căprioare sau vulpi, doar dacă n-am să ţi-o împrumut, ceea ce voi face totdeauna cu plăcere.

— Paganel, răspunse maiorul cu seriozitate, când vei avea nevoie de telescopul meu, el e totdeauna la dispoziţia dumitale.

— Să începem, deci, replică Paganel. Doamnelor şi domnilor, dumneavoastră alcătuiţi galeria care ne judecă. Tu, Robert, vei număra punctele.

Lordul şi Lady Glenarvan, Mary şi Robert, maiorul şi John Mangles, pe care discuţia îi însufleţea, se pregătiră să asculte pe geograf. Era vorba, dealtfel, de Australia, către care îi ducea Duncanul şi povestirea nu putea veni mai la timp. Paganel a fost, deci, invitat să înceapă fără întârziere.

— Mnemosyne! strigă el, zeiţa memoriei, mama castelor muze, inspiră-l pe adoratul tău credincios. Acum 258 de ani, prieteni, Australia era încă necunoscută. Se bănuia existenţa unui mare continent austral; două hărţi păstrate în biblioteca muzeului dumneavoastră Britanic, dragul meu Glenarvan, din 1550, menţionează un ţinut în sudul Asiei numit Marea Javă a portughezilor. Dar aceste hărţi nu sunt destul de autentice. Ajung deci la secolul XVII, în 1606. În acel an, un navigator spaniol, Quiros, a descoperit un pământ pe care l-a numit Australia Sfântului Duh. Câţiva autori au pretins că era vorba de grupul Noile Hebride şi nu de Australia. Nu voi discuta această problemă. Numără-l pe Quiros, Robert, şi să trecem la altul.

— Unul, zise Robert.

— În acelaşi an, Luiz Vaz de Torres, care comanda ca secund flota lui Quiros, a urmărit mai la sud recunoaşterea noilor pământuri. Dar olandezului Theodoric Hertoge îi revine onoarea marii descoperiri. EI trase la ţărmul apusean al Australiei la 25° latitudine şi îi dădu numele de „Eendracht”, pe care-l purta corabia sa. După el, navigatorii se înmulţiră. În 1618 Zeachen recunoaşte pe coasta septentrională ţinuturile Arnheim şi Diemen. În 1619, Jean Edels merge mai departe şi botează cu propriul său nume o porţiune a coastei apusene. În 1622, Leuwin coboară până la capul devenit omonimul său. În 1627, de Nuitz şi de Witt, unul la apus celălalt la sud, completează descoperirile predecesorilor lor şi sunt urmaţi de Carpenter, care pătrunde cu vasele sale în această scobitură întinsă numită încă Golful Carpentariei. În sfârşit, la 1642, celebrul marinar Tasman înconjoară insula Van Diemen, pe care o crede legată de continent şi îi dă numele guvernatorului general din Batavia, nume pe care posteritatea, mai dreaptă, l-a schimbat pentru acela de Tasmania. Atunci continentul australian era înconjurat; se ştia că Oceanul Indian şi Pacificul îl înconjurau cu apele lor şi, în 1665, numele de Noua Olandă pe care nu avea să-l păstreze, era impus acestei mari insule australe, tocmai în epoca în care rolul învingătorilor olandezi trebuia să se sfârşească. La ce număr suntem?

— La zece, răspunse Robert.

— Bine, reluă Paganel, fac o închinăciune şi trec la englezi. În 1686 un şef de piraţi, unul din cei mai celebri piraţi ai mărilor sudice, Williams Dampier, după numeroase aventuri amestecate cu plăceri şi nenorociri, ajunse pe corabia Cygnet, la ţărmul nordvestic al Noii Olande, 16°50’ latitudine; el comunică apoi cu băştinaşii şi făcu din obiceiurile, sărăcia şi inteligenţa lor o descriere foarte completă. Reveni la 1699 în acelaşi golf în care Hertoge debarcase, nu ca pirat, ci ca comandant al lui Roebuck, un bastiment al marinei regale. Până aici, totuşi, descoperirea Noii Olande nu avusese alt interes decât acela al unui fapt geografic. Nu se gândeau deloc să-l colonizeze şi timp de trei sferturi de secol, de la 1699 până la 1770, nici un navigator nu a venit să debarce acolo. Dar atunci apăru cel mai ilustru dintre marinarii întregii lumi, comandorul Cook şi noul continent nu întârzie de a se deschide emigraţiilor europene. În timpul celebrelor lui trei călătorii, James Cook acostă la pământul Noii Olande, pentru prima oară la 31 martie 1770. După ce observase într-un mod fericit, la Otahiti, trecerea lui Venus peste soare {42}, Cook îşi îndreptă mica navă Endeavour în apusul Oceanului Pacific. Recunoscând Noua Zeelandă, ajunse într-un golf al coastei apusene a Australiei şi îl găsi aşa de bogat în plante noi, încât îi dădu numele de Golful Botanic.

Acesta e Botany Bay actual. Relaţiile lui cu băştinaşii pe jumătate abrutizaţi au fost puţin interesante. Porni spre nord şi la 16 latitudine, lângă Capul Tribulation, Endeavour se izbi de o insulă de corali, la opt leghe de coastă. Primejdia de a se cufunda era iminentă. Provizii şi tunuri fură aruncate în mare, dar noaptea următoare marea ridică corabia uşurată şi dacă nu s-a cufundat, a fost din cauză că o bucată de coral, prinsă în deschizătură, a oprit intrarea apei. Cook a putut duce bastimentul într-un golfuleţ mic de mare în care se arunca un râu care a fost numit Endeavour. Acolo, timp de trei luni cât durară reparaţiile, englezii încercară să stabilească şi comunicaţii folositoare cu indigenii; dar nu prea reuşiră şi întinseră pânzele. Endeavour îşi continuă drumul către nord. Cook voia să ştie dacă există o strâmtoare între Noua Guinee şi Noua Olandă; după noi pericole, după ce-şi primejduise de douăzeci de ori corabia, zări marea care se deschidea larg spre sudvest. Strâmtoarea exista. Ea a fost trecută. Cook coborî într-o mică insulă şi punând stăpânire în numele Angliei pe lunga întindere de coaste pe care le recunoscuse, le dădu numele foarte britanic de Noua Galie de Sud. Trei ani mai târziu, îndrăzneţul marinar comanda Adventure şi Resolution; căpitanul Fourneaux s-a dus pe Adventure să recunoască coastele lui Van Diemen şi se întoarse presupunând că făceau parte din Noua Olandă. Numai în 1777, în timpul celei de a treia călătorii, Cook ancoră cu vasele sale Resolution şi Discovery în golful Aventurii pe pământul lui Van Diemen, şi de acolo plecă la insulele Sandwich pentru ca după câteva luni să moară.

— A fost un mare om, zise Glenarvan.

— Cel mai ilustru marinar care a existat vreodată. Banks, tovarăşul său, a fost acela care a sugerat guvernului englez ideea de a întemeia o colonie penitenciară la Botany Bay. După el s-au aventurat navigatorii tuturor naţiunilor. Din ultima scrisoare primită de la La Pérouse, scrisă din Botany Bay şi datată 7 februarie 1787, nenorocitul marinar anunţă intenţia sa de a vizita golful Carpentaria şi toată coasta Noii Olande până la Van Diemen. El plecă şi nu se mai întoarse. În 1788, căpitanul Phillips stabilit la Port Jackson prima colonie engleză, în anul 1791, Vancouver reînsufleţeşte un înconjur considerabil al coastelor meridionale ale noului continent. În 1792 Entrecasteaux, trimis în căutarea lui La Pérouse, face înconjurul Noii Olande, la vest şi sud, descoperind pe drumul său insule necunoscute. În 1797, Flinders şi Bass, doi tineri, continuară cu mult curaj recunoaşterea coastelor sudice, într-o barcă lungă de opt picioare, iar în 1797, Bass trece între Van Diemen şi Noua Olandă, prin strâmtoarea care îi poartă numele. În acelaşi an, Vlaming, descoperitorul insulelor Amsterdam, recunoştea ţărmurile orientale ale râului Swan, unde se zbenguiau lebede negre de cea mai frumoasă specie. Cât despre Flinders, el reluă în 1801 curioasele sale explorări, şi la 138°58’ longitudine şi 35°45’ latitudine se întâlni în Encounter Bay cu Géographe şi cu Naturaliste, două corăbii franceze comandate de căpitanii Baudin şi Hamelin.

— Ah! Căpitanul Baudin! zise maiorul.

— Da! Pentru ce această explicaţie? întrebă Paganel.

— Oh, nimic; continuă, dragul meu Paganel.

— Continui, deci, adăugând la numele acestor navigatori pe acela al căpitanului King care, de la 1817 la 1822, a completat recunoaşterile coastelor dintre tropice ale Noii Olande.

— Asta face douăzeci şi patru de nume, zise Robert.

— Bun, răspunse Paganel, am de acum o jumătate din carabina maiorului. Şi acum, că am isprăvit cu marinarii, să trecem la călători.

— Foarte bine, domnule Paganel, zise lady Helena. Trebuie mărturisit că ai o memorie uimitoare.

— Ceea ce-i foarte curios, adăugă Glenarvan, la un om aşa de…

— Aşa de distrat, se grăbi să spună Paganel. Oh! Nu am decât memoria datelor şi faptelor. Asta-i totul.

— Douăzeci şi patru, repetă Robert.

— Ei bine, douăzeci şi cinci cu locotenentul Daws. Era în 1789, un an după stabilirea coloniei la Port Jackson. Se făcuse înconjurul noului continent, dar ceea ce închidea înăuntru nimeni n-ar fi putut-o spune. Un şir lung de munţi paraleli cu ţărmul oriental părea să interzică orice pătrundere în interior. Locotenentul Daws, după nouă zile de mers, a trebuit să se întoarcă la Port Jackson. În timpul aceluiaşi an, căpitanul încercă să treacă acest lanţ înalt şi nu reuşi. Aceste două insuccese au determinat pe călători să renunţe timp de trei ani la reluarea acestui drum greu. În 1792, colonelul Paterson, un îndrăzneţ explorator african, nu izbuti nici el. Anul următor, un simplu caporal din marina engleză, curajosul Hawkins, a depăşit cu douăzeci de mile linia pe care înaintaşii săi nu putuseră s-o treacă. Timp de optsprezece ani, nu am să vă citez decât două nume, acelea ale celebrului marinar Bass şi al lui Bareiller, un inginer al coloniei, care n-au fost mai fericiţi decât predecesorii lor şi ajung în anul 1813, să descopere o trecătoare la est de Sidney. Guvernatorul Macquarie a avut curajul să exploreze această trecătoare în anul 1815 şi oraşul Bathurst a fost întemeiat dincolo de munţii albaştri. Din acel moment, Throsby în 1819, Oxley care traversă trei sute de mile din ţară, Howel şi Hune, al căror punct de plecare a fost tocmai Twofold Bay unde trece paralela 37° şi căpitanul Sturt, care în 1829 şi în 1830 a recunoscut cursul lui Darling şi al lui Murray, au îmbogăţit geografia cu lucruri noi şi au ajutat la creşterea coloniilor.

— Treizeci şi şase, zise Robert.

Foarte bine! Stau perfect, răspunse Paganel. Citez pe Eyre, Leichardt, care au parcurs o parte a ţării în 1840 şi 1841; Stuart în 1845; fraţii Gregory şi Helpmann în 1846 în Australia occidentală; Kennedy, în 1847, pe fluviul Victoria, şi în 1848 în Australia de Nord; Gregory în 1852; Austin, în 1854; Fraţii Gregory de la 1855 la 1858, în nord-vestul continentului; Babbage, de la lacul Torrens la lacul Eyre şi ajung, în sfârşit, la un călător celebru în povestirile australiene, la Stuart care a trasat trei căi îndrăzneţe de-a curmezişul continentului. Prima lui expediţie în interior e de la 1860. Mai târziu, dacă voiţi, vă voi povesti cum a fost traversată Australia de patru ori de la sud la nord. Astăzi mă mărginesc să termin această lungă nomenclatură, şi de la 1860 la 1862, voi adăuga la numele atâtor îndrăzneţi pionieri ai ştiinţei, acelea ale fraţilor Dempster, Clarkson şi Harper, acelea ale lui Burke şi Wills, acelea ale lui Neilson, Walker, Landsborough, Mackinlay, Howit…

— Cincizeci şi şase! strigă Robert.

— Bun! Maiorule, reluă Paganel, am să-ţi dau peste măsura cuvenită, căci nu ţi l-am citat nici pe Duperrey, nici pe Bougainville, nici pe Fitz-Roy, nici pe Wickam, nici pe Stokes…

— Destul, zise maiorul copleşit.

— Nici pe Pérou, nici pe Quoi, reluă Paganel repezit ca un expres, nici pe Bennett, nici pe Cunningham, nici pe Nutchell, nici pe Tiers.

— Ai milă!

— Nici pe Dickson, nici pe Strelesky, nici pe Reid, nici pe Wilkes, nici pe Mitchell…

— Opreşte, Paganel, zise Glenarvan care râdea cu toată inima, nu-l copleşi pe nenorocitul de Mac Nabbs. Fii generos! Se mărturiseşte învins.

— Şi carabina sa? întrebă geograful cu un aer triumfător.

— E a dumitale, Paganel, răspunse maiorul, şi o regret mult. Dar ai o memorie în stare să câştige un parc de artilerie.

— Desigur că nu-i posibil, zise lady Helena, să-ţi cunoşti mai bine Australia. Nici cel mai mic nume, nici cel mai mic amănunt…

— Oh, cel mai mic amănunt! zise maiorul clătinând capul.

— Cum? Ce-i, Mac Nabbs! strigă Paganel.

— Zic că incidentele relative la descoperirea Australiei nu vă sunt poate toate cunoscute.

— De pildă? zise Paganel cu o supremă mişcare de mândrie.

— Şi dacă îţi citez unul pe care nu-l vei şti, îmi vei înapoia carabina?

— La moment.

— Afacere încheiată?

— Afacere încheiată!

— Bine. Ştii, Paganel, de ce Australia nu aparţine Franţei?

— Dar, mi se pare…

— Sau, cel puţin, ce motiv îi dau englezii?

— Nu, maiorule, răspunse Paganel cu un aer jignit. Pur şi simplu deoarece în anul 1802 căpitanul Baudin, care, totuşi, nu era fricos, a avut atâta frică faţă de orăcăitul broaştelor australiene, încât a ridicat cât mai repede ancora şi a fugit pentru a nu se mai întoarce niciodată.

— Ce? strigă savantul. Se spune asta în Anglia? Dar asta-i o glumă de prost gust!

— Foarte proastă, mărturisesc, răspunse maiorul, dar ea e istorică în Regatele Unite.

— Asta-i o defăimare! strigă patriotul geograf. Şi se repetă cu seriozitate?

— Sunt nevoit s-o recunosc, dragul meu Paganel, răspunse Glenarvan, în mijloc unui râs general. Cum? Nu ştii acest lucru?

— Deloc. Dar protestez! Dealtfel, englezii ne numesc „mâncători de broaşte!” Totuşi, în general, n-ai frică de ceea ce mănânci.

— Totuşi, se spune asta, Paganel, răspunse maiorul zâmbind eu modestie.

Şi iată cum faimoasa carabină de Purdey Moore & Dickson rămase tot în proprietatea maiorului Mac Nabbs.