Capitolul V. Învolburările Oceanului Indian.

La două zile după această convorbire, John Mangles, determinând la amiază longitudinea şi latitudinea, anunţă că Duncanul se găsea la 113°31’ longitudine. Pasagerii consultară harta bordului şi văzură, nu fără mare mulţumire, că abia cinci grade îi mai despărţeau de Capul Bernouilli. Între acest cap şi cel al lui Entrecasteaux, coasta australiană descrie un arc pe care îl subîntinde paralela treizeci şi şapte. Dacă Duncanul s-ar fi urcat atunci către Ecuator, ar fi ajuns îndată la Capul Chatham care îi rămânea la 120 de mile spre nord. El naviga atunci în această parte a Oceanului Indian adăpostită de continentul australian. Putea să spere, cum că în patru zile, Capul Bernouilli se va vedea în zare.

Vântul din apus favorizase până atunci mersul iahtului; dar de câtva timp arăta o tendinţă de a slăbi; puţin câte puţin, el se linişti, iar la 13 decembrie încetă cu totul şi velele inerte spânzurară de catarge. Duncanul, fără puternica elice, ar fi fost încătuşat de nemişcarea oceanului.

Această stare a atmosferei putea să se prelungească la infinit. Seara, Glenarvan vorbea cu John Mangles despre aceasta. Tânărul căpitan, care îşi vedea magaziile golindu-se, părea foarte contrariat de această oprire a vântului. El întinse toate velele corăbiei pentru a profita de cele mai mici adieri; dar, după expresia marinarilor, nu era aer nici ca să umpli o pălărie.

— În orice caz, zise Glenarvan, nu prea trebuie să te plângi, e mai bine să îţi lipsească vântul, decât să îţi fie potrivnic.

— Înălţimea voastră are dreptate, răspunse John Mangles; dar tocmai aceste linişti subite aduc schimbări de timp. Mă tem de ele; navigăm pe marginea musonilor{43} care, din octombrie până în aprilie, suflă dinspre nordvest şi de îndată ce ne vor prinde, mersul ne va fi foarte întârziat.

— Ce vrei, John? Dacă se iveşte această piedică, va trebui să ne resemnăm. La urma urmei nu va fi decât o întârziere.

— Fără îndoială, dacă nu se va amesteca furtuna.

— Te temi de vremea rea? zise Glenarvan, examinând cerul, care, totuşi, nu avea nici un nor.

— Da, răspunse căpitanul, o spun înălţimii voastre, dar n-aş vrea să sperii pe lady Glenarvan, nici pe miss Grant.

— Procedezi înţelept. Dar ce e?

— Ameninţări sigure de vreme furtunoasă. Nu vă încredinţaţi cerului, milord. Nimic nu-i mai înşelător. De două zile, barometrul coboară îngrijorător; acum e la 27 de degete{44}. E o înştiinţare pe care nu o pot neglija. Or, mă tem mai ales de furiile mării australe, căci m-am luptat cu valurile în asemenea condiţii. Vaporii care se condensează pe imenşii gheţari de la Polul Sud produc un curent de o violenţă extremă. De aici o luptă a vânturilor polare şi ecuatoriale din care se nasc ciclonii, tornadele şi multiplele forme ale furtunilor, contra cărora o corabie nu luptă fără pagubă.

— John, răspunse Glenarvan, Duncanul e o navă puternică, iar căpitanul său e un marinar îndemânatic. Dacă vine furtuna, vom şti să ne apărăm.

John Mangles, exprimându-şi temerile, îşi asculta instinctul său de marinar. Acesta este un îndemânatic „weather-wise”, expresie engleză care se aplică observatorilor timpului. Coborârea continuă a barometrului îl făcu să-şi ia toate măsurile de prudenţă pe bord. Se aştepta la o furtună violentă pe care starea cerului n-o arăta încă, dar despre care infailibilul său instrument nu-l putea înşela; curenţii de aer atmosferici fug din locurile unde coloana de mercur e înaltă, către cele în care ea se coboară; cu cât aceste locuri sunt mai apropiate, cu atât echilibrul se restabileşte în straturile atmosferice mai greu şi cu atât iuţeala vânturilor e mai mare.

John rămase pe punte toată noaptea. Către ora unsprezece, cerul se întunecă spre sud. Din ordinul lui John, echipajul strânse velele mici şi nu mai rămaseră decât velele mari şi focurile. La miezul nopţii vântul deveni mai puternic. El era foarte rece, adică moleculele de aer erau gonite cu o viteză de doisprezece metri pe secundă. Pârâitul catargelor, executarea manevrelor zgomotoase, zgomotul sec al velelor, geamătul pereţilor din interior, dădură de ştire pasagerilor de ceea ce ignorau încă. Paganel, Glenarvan, maiorul şi Robert veniră pe punte, unii fiind curioşi, alţii gata să ajute. Pe acest cer pe care-l lăsaseră senin şi constelat, se rostogoleau nori deşi, despărţiţi prin fâşii pătate, ca o piele de leopard.

— Uraganul? întrebă simplu Glenarvan pe John Mangles.

— Încă nu, dar va veni, răspunse căpitanul.

În acest moment el dădu ordinul de a se strânge gabierul. Mateloţii se repeziră şi cu greutate micşorară suprafaţa velei. John Mangles ţinea să păstreze cât mai multă pânză cu putinţă, pentru ca să sprijine iahtul şi să-i atenueze clătinările.

Cu aceste precauţii luate, el dădu lui Austin, şeful de echipaj, ordinele cuvenite pentru pararea asaltului uraganului, care nu putea întârzia să se dezlănţuie. Bărcile de pe bord au fost legate cu încă un rând de parâme. Frânghiile care susţineau catargele au fost înţepenite. Deschizăturile punţii au fost închise. John, de la înălţimea dunetei, căuta să smulgă tainele cerului furtunos. În acest moment, barometrul căzuse la 26 de degete, coborâre care se produce rar în coloana barometrică.

Storm-glass-ul*{45} arăta furtună. Era ora unu dimineaţa. Lady Helena şi miss Grant, violent zguduite în cabina lor, veniră pe punte. Vântul avea atunci o iuţeală de douăzeci şi opt de metri pe secundă. El şuiera în salturi întinse, cu multă violenţă. Aceste coarde de metal, asemănătoare celor ale unui instrument, răsunau ca şi cum vreun arcuş gigantic le-ar fi provocat repezile oscilaţii; macaralele se ciocneau; velele pocneau ca nişte tunuri; valuri deja monstruoase alergau la asaltul iahtului care juca deja ca o coajă de nucă pe creasta lor înspumată.

Când căpitanul John zări pe pasagere, se duse repede la ele şi le rugă să intre în dunetă; valuri mari se înălţau de-acum şi puntea putea fi măturată din clipă în clipă. Zgomotele erau aşa de puternice, încât lady Helena abia auzea pe tânărul căpitan.

— Nu-i nici o primejdie? putu ea, totuşi, să-i spună în timpul unei uşoare potoliri.

— Niciuna, doamnă, răspunse John Mangles, dar nu puteţi rămâne pe punte, nici dumneavoastră nici miss Mary.

Lady Helena şi miss Grant nu rezistară unui ordin care semăna cu o rugăminte şi intrară sub dunetă, în momentul în care, un val spărgându-se deasupra pupei, făcu să zăngăne, în pervazurile lor, geamurile. În acest moment, violenţa vântului se dublă; catargele se îndoiră sub apăsarea velelor şi iahtul a părut că se ridică pe valuri.

— Strânge vela mare! strigă John Mangles; dă jos gabierul!

Mateloţii se repeziră la posturile lor de manevră; funiile pânzelor au fost trase în jos şi Duncanul, al cărui coş arunca torente de fum negru, lovi neegal marea cu aripile câteodată ieşite din apă, ale elicei sale.

Glenarvan, maiorul, Paganel şi Robert contemplau cu o admiraţie împreunată cu groaza, această luptă a Duncanului contra valurilor; ei se ţineau puternic de grilajul punţii, fără a putea schimba un singur cuvânt; priveau cârdurile de pescăruşi, păsări funebre ale furtunilor, care, se jucau în vântul dezlănţuit.

În acest moment, se auzi deasupra zgomotelor uraganului o şuierătură asurzitoare. Aburii ieşiră cu violenţă, nu din coşul de scăpare, ci din supapele căldării; fluierul de alarmă răsună cu o forţă neobişnuită; iahtul se învârti cu o iuţeală îngrozitoare şi Wilson care ţinea cârma, a fost răsturnat de o rotire neaşteptată a cârmei. Duncanul, venit de-a curmezişul valurilor, nu se mai supunea cârmei.

— Ce este? strigă John Mangles, grăbindu-se pe puntea îngustă.

— Corabia s-a aplecat! răspunse Tom Austin.

— S-a rupt cârma?

— La maşini, la maşini! strigă vocea inginerului. John se precipită spre maşini şi lunecă pe scară. Un nor de aburi umplea camera; pistoanele erau nemişcate în cilindri: bielele nu imprimau nici o mişcare arborelui. În acest moment, mecanicul, văzând sforţările lor inutile şi temându-se de căldările sale, închisese deschiderea şi lăsase aburii să iasă prin coşul de evacuare.

— Ce-i? întrebă căpitanul.

— Elicea e strâmbată sau încurcată, răspunse mecanicul; nu mai funcţionează.

— Nu e cu putinţă să fie pusă în mişcare?

— Peste putinţă.

Nu era momentul rezolvării acestui accident, era un fapt indiscutabil; elicea nu putea să meargă şi aburii nemailucrând, scăpaseră prin supape. John trebuia, deci, să revină la velele sale şi să caute un ajutor în vântul care i se făcuse cel mai primejdios duşman.

Urcă din nou şi expuse în două cuvinte lordului Glenarvan situaţia, apoi îl grăbi să intre în dunetă cu ceilalţi pasageri. Glenarvan voi să rămână pe punte.

— Nu, înălţimea voastră, răspunse John Mangles cu o voce hotărâtă, trebuie să fiu singur aici cu echipajul meu. Intraţi. Corabia poate să se afunde şi valurile vă vor mătura fără cruţare.

— Dar putem fi folositori…

— Intraţi, intraţi, milord, trebuie! Sunt împrejurări în care eu sunt stăpân la bord! Retrageţi-vă!

Pentru ca John Mangles să se exprime cu o asemenea autoritate, situaţia trebuia să fie enorm de gravă. Glenarvan înţelese că trebuia să dea exemplul ascultării. Părăsi, deci, puntea urmat de tovarăşii săi şi veni lângă cele două pasagere care aşteptau cu nelinişte deznodământul luptei:

— Bravul meu John e un om energic, zise Glenarvan.

— Da, răspunse Paganel, mi-a adus aminte de acel şef de echipaj al marelui dumneavoastră Shakespeare, când strigă în această dramă a furtunii, regelui pe care-l ducea pe bordul său:

Afară de aici! Tăcere! La cabinele voastre! Dacă nu puteţi impune liniştea acestor elemente, tăceţi! Plecaţi din drumul meu, vă zic!

Totuşi, John Mangles nu pierduse nici o secundă pentru a scoate corabia din periculoasa situaţie. El se hotărî să păstreze vela cea mare pentru a se îndepărta cât mai puţin cu putinţă, din drumul său. Era, deci, vorba de a se păstra velele şi de a le aşeza oblic, astfel încât să reziste împotriva vântului. Aşezară gabierul, un foc triunghiular pe otgonul marelui catarg şi cârma fu pusă sub vânt.

Iahtul, dotat cu mari calităţi nautice, evolua ca un cal iute care simte pintenul. Dar vor rezista velele? Erau făcute din cea mai bună pânză din Dundee; dar ce ţesătură poate să reziste unor asemenea încercări?

Dispunerea velei mari avea avantajul de a oferi valurilor părţile cele mai solide ale iahtului şi de a-l menţine în prima lui direcţie. Totuşi, ea nu era fără pericol, căci corabia putea să intre în golurile imense lăsate între valuri şi să nu se mai ridice. Dar John Mangles nu avea de ales şi se hotărî să păstreze vela mare, atât timp cât catargele şi pânzele nu vor cădea. Echipajul său stătea sub ochii săi, gata să se arunce acolo unde ar fi fost necesar. John, prins în funii, supraveghea marea învolburată.

Restul nopţii trecu în această situaţie. Sperau că furtuna va cădea în zorii zilei. Speranţă zadarnică. Către ora opt dimineaţa, ea crescu însă, şi vântul, cu o viteză de treizeci şi şase de metri pe secundă, deveni uragan.

John nu zise nimic, dar tremură pentru corabia sa şi pentru cei pe care-i ducea. Duncanul se învârtea în mod îngrozitor; proptelele îi pârâiau şi câteodată capetele de sus ale trincei sale biciuiau coama valurilor. Fu un moment în care echipajul crezu că iahtul nu se va mai ridica. Mateloţii, cu toporul în mână, se repezeau de acum să taie otgoanele susţinătoare ale marelui catarg, când velele, smulse din frânghiile lor, zburară ca nişte albatroşi uriaşi.

Duncanul se ridică; dar, fără sprijin pe valuri, fără direcţie, el fu clătinat îngrozitor, până acolo încât catargele ameninţau a se rupe până în rădăcinile lor. Vasul nu putea să suporte mult timp asemenea clătinături şi peste puţin, cu căptuşelile-i desfăcute, cu încheieturile crăpate, trebuia să fie invadat de valuri. John Mangles nu mai avea decât un mijloc de scăpare: să aşeze vela de furtună şi să fugă dinaintea furtunii. Reuşi după mai multe ore de lucru, după vreo douăzeci de încercări eşuate. La ora trei seara, vela putea fi ridicată pe otgonul marelui catarg şi supusă acţiunii vântului.

Atunci, sub această bucăţică de pânză, Duncanul se lăsă dus şi începu să fugă, cu vântul în spate, cu o iuţeală ameţitoare. Mergea astfel spre nord-est, unde îl împingea furtuna. Trebuia să-i păstreze cea mai mare viteză posibilă, căci altă variantă nu era. Uneori, întrecând valurile duse de el, le spinteca rapid cu prora subţire, se afunda ca un cetaceu enorm şi lăsa să i se măture puntea de dinainte. Alteori, viteza fiind egală cu aceea a valurilor, cârma lui pierdea orice acţiune şi făcea enorme abateri care ameninţau să-l arunce de-a curmezişul. În sfârşit, se întâmplă că şi valurile mergeau mai repede decât el sub suflul uraganului; săreau deasupra bordului şi toată puntea era măturată cu o violenţă de nespus.

În această situaţie alarmantă au trecut ziua de 15 decembrie şi noaptea care i-a urmat. Între speranţă şi disperare, John Mangles nu-şi părăsi o clipă postul; nu mâncă nimic; era torturat de temeri pe când impasibila lui faţă nu voia să le trădeze; privirea lui căuta cu îndărătnicie să străpungă întunecimile îngrămădite la nord.

Întradevăr, se putea teme de orice. Duncanul, aruncat în afara drumului său, alerga spre coasta australiană cu o iuţeală pe care nimic n-o putea opri. John Mangles simţea, astfel, din instinct, că îl târa un curent de trăsnet. La fiecare clipă, se temea de izbirea unei stânci, de care iahtul s-ar fi sfărâmat în mii de bucăţi. Socotea că ţărmul nu putea fi la mai puţin de douăsprezece mile, sub vânt. Dar, pământul e naufragiul, e pierderea unui bastiment. De o sută de ori mai bine preţuieşte oceanul imens. Dar când furtuna aruncă corabia pe uscat, aceasta e pierdută.

John Mangles se duse la lordul Glenarvan; îl întreţinu în secret, îi zugrăvi situaţia fără a-i diminua gravitatea; o înfăţişă cu un sânge rece de marinar, gata la orice şi sfârşi zicând că va fi, poate, obligat să arunce Duncanul pe coastă.

— Pentru a-i scăpa pe cei pe care-i duce, dacă aceasta e cu putinţă, milord.

— Fie, John, răspunse Glenarvan.

— Şi lady Helena? Şi miss Grant?

— Nu le voi spune decât în ultimul moment, când orice speranţă de a rămâne pe mare va fi pierdută. Mă vei înştiinţa.

— Vă voi înştiinţa, milord.

Glenarvan se întoarse lângă pasagerele care, fără a cunoaşte toată primejdia, o simţeau însă ameninţătoare. Ele arătau un mare curaj, cel puţin egal cu cel al tovarăşilor lor. Paganel se deda teoriilor celor mai inoportune asupra direcţiei curenţilor atmosferici; el îi făcea lui Robert, care îl asculta, interesante comparaţii între tornade, cicloni şi furtunile rectilinii. Cât despre maior, aştepta sfârşitul cu fatalismul unui musulman.

Către ora unsprezece, uraganul păru că slăbeşte puţin; umedele întunecimi se împrăştiară şi într-o uşoară înseninare John putu vedea o fâşie de teren la şase mile sub vânt. Alerga într-acolo. Valuri monstruoase se spărgeau până la cincizeci de picioare şi mai mult. John înţelese că acestea găseau acolo un punct de sprijin solid, pentru a sări înapoi de la o asemenea înălţime.

— Sunt bancuri de nisip, zise el lui Austin.

— Aceasta e şi părerea mea, răspunse secundul.

— Suntem în mâna lui Dumnezeu, reluă John. Dacă nu oferă Duncanului o trecătoare practicabilă şi dacă nu-l conduce singur, suntem pierduţi.

— Mareea e înaltă în acest moment, căpitane; poate vom putea trece aceste bancuri.

— Dar uite, Austin, furia valurilor. Ce corabie le-ar putea rezista? Să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute, prietene!

În acest timp, Duncanul, sub vela de furtună, se îndrepta spre coastă cu o iuţeală îngrozitoare. După puţin timp era doar la două mile de povârnişul bancului. Aburii ascundeau pământul în fiecare clipă. Cu toate acestea, John crezu că zăreşte dincolo de aceasta margine spumoasă, un bazin mai liniştit. Acolo, Duncanul, s-ar fi găsit într-o siguranţă relativă. Dar cum să treacă?

John chemă pe pasageri pe punte; nu voia ca în clipa naufragiului să fie închişi în dunetă… Glenarvan şi tovarăşii săi priviră, marea îngrozitoare. Mary Grant păli.

— John, zise încet Glenarvan tânărului căpitan, voi încerca să-mi scap soţia sau voi pieri cu ea. Ocupă-te de miss Grant.

— Da, înălţimea voastră, răspunse John,Mangles ducând mâna lordului la ochii săi umezi.

Duncanul nu mai era decât la o foarte mică distanţă de piciorul bancurilor. Marea, atunci înaltă, ar fi lăsat fără îndoială destulă apă sub iaht, pentru a trece de aceste zone primejdioase. Dar atunci, valurile enorme, ridicându-l şi părăsindu-l rând pe rând, trebuiau să-l facă, negreşit, să atingă fundul. Era, deci, vreun mijloc de a diminua mişcările acestor valuri, de a uşura alunecarea moleculelor lor, altfel spus, de a linişti marea tumultoasă?

John Mangles avu o ultimă idee.

— Uleiul, strigă el; copiii mei, aruncaţi ulei! Aruncaţi ulei!

Aceste vorbe au fost înţelese repede de tot echipajul. Era vorba de a întrebuinţa un mijloc care reuşeşte uneori; se poate potoli furia valurilor, acoperindu-le cu o pânză de ulei; această pânză pluteşte şi înmoaie plescăitul apelor pe care le unge. Efectul e imediat, dar trece repede. Când o corabie a folosit această metodă în asemenea condiţii de furtună, pericolul este iminent pentru oricare alt vas care s-ar hazarda în urma ei{46}.

Butoaiele conţinând provizia de ulei de focă au fost ridicate pe puntea din faţă, de echipajul căruia primejdia îi însutea puterile. Acolo, ele au fost desfundate cu lovituri de topor şi suspendate deasupra grilajului tribordului şi babordului.

— Ţine bine! strigă John Mangles, pândind momentul prielnic.

În douăzeci de secunde, iahtul atinse intrarea trecătorii, închisă de un puhoi mugitor. Aceasta era clipa.

— Cu Dumnezeu înainte, strigă tânărul căpitan. Butoaiele au fost răsturnate şi din ele scăpară valuri de ulei. Într-o clipă, pânza grasă nivelă, pentru a zice astfel, frumoasa suprafaţă a mării. Duncanul zbură pe apele liniştite şi se găsi îndată într-un bazin liniştit, dincolo de bancuri, pe când, oceanul, desfăcut din zăgazurile sale, clocotea înapoia lui cu o furie de nedescris.