Capitolul IX. Provincia Victoria.

Era 23 decembrie 1864. Luna decembrie, aşa de tristă, aşa de posomorâtă, aşa de umedă, în emisfera boreală ar fi trebuit să se numească iunie pe acest continent. Astronomic, vara număra de-acum două zile de existenţă, căci, pe 21, soarele atinsese Capricornul şi prezenţa lui deasupra orizontului scădea cu câteva minute. Astfel, în cel mai cald anotimp al anului şi sub razele unui soare aproape tropical, trebuia să se îndeplinească această nouă călătorie a lordului Glenarvan.

Totalitatea posesiunilor engleze în această parte a Oceanului Pacific e numită Australasia. Ea cuprinde Noua Olandă, Tasmania, Noua Zeelandă şi câteva insule învecinate. Cât despre continentul australian, el e împărţit în vaste colonii de mărimi şi bogăţii inegale. Oricine aruncă ochii pe hărţile întocmite de domnii Petermann sau Preschoell, e de la început izbit de corectitudinea acestor împărţiri. Englezii au tras cu sfoara liniile convenţionale care despart marile provincii. Ei n-au ţinut seamă nici de povârnişuri, nici de diferenţele de rase. Coloniile se mărginesc dreptunghiular una cu alta şi se îmbină asemenea pătrăţelelor unei table de şah. Din această dispoziţie a liniilor drepte, a unghiurilor drepte, se cunoaşte opera geometrului, nu opera geografului. Singure, coastele cu sinuozităţile lor variate, cu fiordurile lor, cu golfurile, capurile şi estuarele lor protestează în numele naturii. prin neregularitatea lor fermecătoare.

Această înfăţişare de tablă de şah stârnea întruna verva lui Jacques Paganel. Dacă Australia ar fi fost franceză, foarte sigur că geografii francezi n-ar fi împins până la acest punct pasiunea echerului şi-a liniilor drepte.

Coloniile marii insule oceanice sunt în timpul de faţă în număr de şase: Noua Galie de sud cu capitala la Sydney; Queensland cu capitala Brisbane; provincia Victoria, cu capitala la Melbourne; Australia meridională cu Capitala la Adelaide; Australia occidentală, cu capitala la Perth şi Australia septentrională fără capitală. Singure, coastele sunt populate cu colonişti. Abia, dacă vreun oraş important s-a aventurat la două sute de mile în interior. Cât despre interiorul continentului, adică pe o suprafaţă egală cu două treimi din Europa, el e aproape necunoscut.

Din fericire, paralela 37° nu traversează imensele pustietăţi, aceste ţinuturi inaccesibile ale mizeriei, care au costat numeroase victime date ştiinţei. Glenarvan nu le-ar fi putut înfrunta. El nu avea de a face decât cu partea meridională a Australiei, care se descompunea astfel: o mică parte a provinciei Adelaide; provincia Victoria în toată lăţimea ei şi, în sfârşit, vârful triunghiului răsturnat pe care-l formează Noua Galie de sud. De la capul Bernouilli la frontiera Victoriei sunt abia şaizeci şi două de mile. Erau două zile de mers, nu mai mult, şi Ayrton socotea să doarmă a doua zi la Aspley, oraşul cel mai apusean al provinciei Victoria.

Începuturile unei călătorii sunt totdeauna caracterizate prin ardoarea călăreţilor şi a cailor. De vioiciunea celor dintâi, nimic de zis, dar păru potrivit să se modereze mersul celor din urmă. Cine vrea să meargă departe, trebuie să-şi cruţe caii. A fost hotărât să nu se meargă mai mult de douăzeci şi cinci până la treizeci de mile, în medie, pe zi.

Dealtfel, pasul cailor trebuia să se regleze după pasul mai încet al boilor, adevărate unelte mecanice care pierd în timp ceea ce câştigă în forţă. Căruţa, cu pasagerii săi, cu aprovizionările sale, era sâmburele caravanei, fortăreaţa ambulantă. Călăreţii puteau să meargă pe marginile ei, dar nu trebuiau să se depărteze de ea.

Nici o ordine nu era fixată în mers şi fiecare a fost liber să facă drumul după voie: vânătorii străbătând câmpia, filosofii flecărind împreună. Paganel, care poseda toate aceste diferite calităţi, se afla peste tot.

Trecerea provinciei Adelaide nu oferi nimic interesant. Un şir de coline, o întindere de terenuri a căror împreunare constituie ceea ce se numeşte „bush”, câteva livezi acoperite cu tufele unui arbust sărac cu frunzele colţurate de care rasa ovină e foarte lacomă, se succedară timp de mai multe mile. Ici şi colo se vedeau câteva „pig’s faces”, oi cu cap de porc, o specie caracteristică Noii Olande, care păşeau între stâlpii liniei telegrafice, pusă de puţin timp de la Adelaide la coastă.

Câmpiile aminteau, într-un fel ciudat, de monotonele întinderi ale pampasului argentinian: acelaşi sol ierbos şi neîntrerupt. Acelaşi orizont. Mac Nabbs susţinea că nu schimbaseră ţinutul; dar Paganel afirmă că se va schimba în curând. Sub garanţia sa, se aşteptară la lucruri mai bune.

Către ora trei căruţa străbătu o întindere mare lipsită de copaci, cunoscută sub numele de „câmpiile mosquitos”. Savantul avu mulţumirea geografului constatând că ţinutul îşi merită numele. Călătorii şi caii lor suferiră mult din cauza muşcăturilor repetate ale ţânţarilor: era cu neputinţă să le eviţi. Paganel nu se putu împiedica de a da la toţi dracii aceşti ţânţari înverşunaţi care îl împunseseră.

Spre seară câteva garduri vii de salcâmi înveseliră câmpia; ici şi colo mănunchiuri de salcâmi albi; mai departe un făgaş de curând săpat; apoi, copaci de origine europeană, măslini, lămâi şi stejari verzi, în sfârşit îngrădituri bine întreţinute. La ora opt, boii, grăbindu-şi mersul sub îndemnul lui Ayrton, ajunseră la staţiunea Red Gum.

Cuvântul „staţiune” se aplică stabilimentelor interioare în care se cresc vitele mari, principala bogăţie a Australiei. Crescătorii sunt „squatters”, adică oameni care se aşează pe pământ{49}: întradevăr aceasta e prima atitudine pe care o ia orice colonist obosit de rătăcirile lui prin aceste ţinuturi imense.

Red Gum Station era un stabiliment de mică importanţă. Dar Glenarvan găsi acolo cea mai sinceră ospitalitate. Masa este mereu servită pentru călători sub acoperişul acestor locuinţe solitare, iar colonul australian e totdeauna o gazdă binevoitoare.

A doua zi, Ayrton îşi înhamă boii în zorii zilei. Voia să ajungă în aceeaşi seară la frontiera Victoriei. Solul se arăta mai accidentat. O succesiune de mici coline ondulau cât cuprindeai cu ochii, presărate cu nisip stacojiu. Ai fi zis că era un imens drapel roşu aruncat pe câmpie, ale cărui cute se umflau în bătaia vântului. Câţiva „malleys”, un fel de brazi pătaţi cu alb, trunchiul drept şi lucios, îşi întindeau ramurile şi frunzişul lor de un verde închis deasupra bogatelor livezi în care mişunau cete vesele de şoareci săritori. Mai târziu, întâlniră câmpuri întinse de mărăcini şi de salcâmi albi, tineri; apoi, tufişurile se depărtară, arbuşti izolaţi deveniră copaci şi prezentau primul specimen al pădurilor Australiei.

Totuşi, în apropierea frontierei victoriene, aspectul ţinutului se modifica văzând cu ochii. Călătorii simţeau că trec printr-un nou ţinut. Urmau calea dreaptă, fără ca nici un obstacol, lac sau munte, să-i oblige să se abată din drum. Puneau invariabil în practică prima teoremă a geometriei şi urmau, fără ocol, cel mai scurt drum de la un punct la altul. De oboseli şi de greutăţi nu se îndoiau. Mersul lor se conforma mersului încet al boilor şi dacă liniştitele animale nu mergeau repede, cel puţin mergeau fără a se opri vreodată.

Aşa ajunse caravana, în ziua de 23, seara, după un drum de şaizeci de mile făcute în două zile, la parohia Aspley, cel dintâi oraş al provinciei Victoria, aşezat la 141° longitudine, în districtul Wimerra.

Căruţa a fast adăpostită la Crown’s Inn, un han care, din lipsă de ceva mai bun, se numea „Hotelul Coroana”. Cina, compusă numai din carne de oaie gătită variat, fumega pe masă.

Mâncară mult, vorbiră şi mai mult. Fiecare doritor a se instrui asupra ciudăţeniilor continentului australian, întrebă cu aviditate pe geograf. Paganel nu se lăsă rugat şi dădu lămuriri asupra provinciei Victoria, numită Australia Fericită.

— Falsă calificare! zise el. Ar fi fost mai bine dacă o numeau Australia Bogată, căci ţările sunt ca şi indivizii: bogăţia nu face fericirea. Australia, graţie minelor sale de aur, a fost în calea bandei devastatoare şi feroce a aventurierilor. Veţi vedea aceasta când vom străbate terenurile aurifere.

— Colonia Victoria a fost întemeiată recent? întrebă lady Glenarvan.

— Da, doamnă, ea nu numără decât treizeci de ani de existenţă. La 6 iunie 1835, într-o marţi…

— La ora şapte şi un sfert seara, adăugă maiorul căruia îi plăcea să-l necăjească pe Paganel asupra preciziei datelor.

— Nu, la ora şapte şi zece minute, reluă cu seriozitate geograful, Butman şi Falckner, întemeiară un stabiliment la Port Philippe în acel golf lângă care se întinde azi marele oraş Melbourne. Timp de cincisprezece ani, noua colonie a făcut parte din Noua Galie de sud depinzând de Sydney, capitala ei. Dar, în 1851, aceasta a fost declarată independentă şi a luat numele de Victoria.

— De atunci a prosperat mult? întrebă Glenarvan.

— Judecă, nobilul meu prieten, răspunse Paganel. Iată cifrele date de ultima statistică şi, orice-ar gândi Mac Nabbs, nu ştiu nimic mai elocvent decât cifrele.

— Începe, zise maiorul.

— Încep. În 1836, colonia Port Philippe avea două sute patruzeci de locuitori. Azi provincia Victoria numără cinei sute cincizeci de mii. Şapte milioane de picioare de vie îi dau anual o sută douăzeci şi unu de galoane{50} de vin. O sută trei mii de cai galopează prin câmpiile ei şi şapte sute şaizeci şi cinci de mii două sute şaptezeci şi două de animale cornute cresc în imensele livezi.

— Nu are şi un oarecare număr de porci? întrebă Mac Nabbs.

— Da, maiorule, şaptezeci şi nouă de mii şase sute douăzeci şi cinci, fără supărare.

— Şi câte oi, Paganel.

— Şapte milioane o sută cincisprezece mii nouă sute patruzeci şi trei, Mac Nabbs.

— Cu aceea pe care o mâncăm în acest moment, Paganel?

— Nu, fără dânsa, deoarece e pe trei sferturi mâncată.

— Bravo, domnule Paganel! strigă lady Helena, râzând cu poftă. Trebuie spus că eşti doctor în probleme geografice şi vărul meu, Mac Nabbs, orice-ar face, nu te va prinde greşind.

— Dar aceasta e meseria mea, doamnă; să am cunoştinţe despre aceste lucruri şi să vi le spun, la nevoie. Astfel, mă puteţi crede, când vă spun că această ţară ciudată ne rezervă minuni.

— Până aici, totuşi… răspunse Mac Nabbs căruia îi plăcea să-l întărâte pe geograf, pentru a-i aţâţa nervii.

— Dar aşteaptă, maior nerăbdător! strigă Paganel. Abia ai pus un picior pe frontieră şi te-ai supărat! Ei bine! Îţi spun, ţi-o repet şi susţin că acest ţinut e cel mai curios de pe pământ. Relieful, natura, produsele, clima, au mirat, miră şi vor mira pe toţi savanţii lumii. Închipuiţi-vă, prieteni, un continent ale cărui margini, nu centrul, s-au ridicat deasupra valurilor ca o verigă uriaşă; care închide, poate, în partea sa centrală o mare interioară pe jumătate evaporată; ale cărui fluvii seacă din zi în zi; în care umezeala nu există, nici în aer, nici în pământ; în care copacii îşi leapădă în fiecare an scoarţa în locul frunzelor; în care frunzele se arată în profil soarelui, nu în faţă şi deci nu dau umbră; în care lemnul, adesea, nu poate arde; în care piatra de construcţie se topeşte la ploaie; în care pădurile sunt joase şi ierburile gigantice; în care animalele sunt ciudate; în care patrupedele au rât, ca ariciul şi ornitorincul şi au silit pe naturalişti să creeze special pentru ei noul gen al monotremelor; în care cangurul sare pe cele patru labe ale sale inegale; în care oile au capul de porc; în care vulpile sar din copac în copac; în care lebedele sunt negre; în care şoarecii îşi fac cuiburi; în care „bower bird”{51} îşi deschide saloanele vizitei prietenilor săi înaripaţi; în care păsările uimesc imaginaţia prin diversitatea cântecelor şi aptitudinilor lor; în care una serveşte de orologiu, cealaltă face să pocnească un bici de surugiu; una imită tocilarul, alta bate secundele ca o limbă de pendul; una râde dimineaţa când răsare soarele şi cealaltă plânge seara, la culcare. Oh, un ţinut bizar, dacă a fost vreodată pământ paradoxal şi format împotriva naturii! Pe drept cuvânt a putut zice despre tine, savantul botanist Grimard: Iată această Australie care e un fel de parodie a legilor universale, sau mai degrabă o sfidare zvârlită în faţa naturii.

Tirada lui Paganel, repezită cu toată iuţeala, părea că nu se mai poate opri. Elocventul secretar al Societăţii de geografie nu se mai stăpânea. Vorbea, vorbea, gesticulând să rupă tot, învârtind furculiţa spre marea spaimă a vecinilor săi de masă. Dar în sfârşit vocea lui a fost acoperită de un ropot de aplauze şi reuşi să tacă.

Desigur, după această enumerare a ciudăţeniilor australiene, nu se gândeau să-i ceară mai mult. Şi totuşi, maiorul, cu vocea calmă, nu se opri şi zise:

— Asta-i tot, Paganel?

— Ei bine, nu, nu-i tot! ripostă savantul.

— Ce? întrebă lady Helena intrigată, mai e vreun lucru şi mai uimitor în Australia?

— Da, doamnă, clima ei! Ea are însemnătate asupra producţiei prin ciudăţenia sa.

— De pildă!

— Nu vorbesc de calităţile igienice ale continentului australian, aşa de bogat în oxigen şi aşa de sărac în azot; el n-are vânturi umede, deoarece alizeele suflă paralel cu coastele sale; cea mai mare parte dintre boli sunt necunoscute, de la tifos până la pojar şi afecţiunile cronice.

— Totuşi, ăsta nu-i un avantaj neînsemnat, zise Glenarvan.

— Fără îndoială, dar nu vorbesc de el, răspunse Paganel. Aici climatul are o calitate… de necrezut.

— Care? întrebă John Mangles.

— Nu mă veţi crede niciodată.

— Ba da, exclamară toţi cei prezenţi, aprinşi.

— Ei bine, el e…

— Ce-i, deci?

— El e moralizator.

— Moralizator?

— Da, răspunse savantul cu convingere. Da, moralizator! Aici metalele nu se oxidează în aer şi oamenii îşi sporesc calităţile. Aici atmosfera curată şi uscată albeşte repede rufele şi inimile. Şi s-au remarcat bine în Anglia virtuţile acestei clime, când s-a hotărât trimiterea oamenilor în acest loc pentru a fi moralizaţi.

— Ce! Această influenţă se face simţită în realitate? întrebă lady Glenarvan.

— Da, doamnă, asupra animalelor şi a oamenilor.

— Nu glumeşti, domnule Paganel?

— Nu glumesc. Caii şi animalele sunt aici de o docilitate remarcabilă. O veţi vedea.

— Nu-i cu putinţă!

— Dar aşa e! Şi răufăcătorii, transportaţi în acest aer înviorător, sănătos, s-au îndreptat în câţiva ani. Acest efect e cunoscut de filantropi. În Australia, toate naturile se ameliorează.

— Dar atunci, dumneata, domnule Paganel, care eşti bun, zise lady Helena, ce vei deveni pe acest pământ privilegiat?

— Excelent, doamnă, răspunse Paganel, excelent!