Capitolul X. Râul Wimerra.

A doua zi, la 24 decembrie, plecarea avu loc din zori. Căldura era de-acum puternică, dar suportabilă, drumul aproape neîntrerupt şi prielnic mersului cailor. Convoiul intră într-un crâng. Seara, după o zi bună de mers, poposiră pe malurile Lacului Alb, cu apă sălcie şi nepotabilă…

Acolo, Jacques Paganel trebui să recunoască şi că acest lac nu era alb tot aşa cum Marea Neagră nu-i neagră, după cum Marea Roşie nu-i roşie, după cum Fluviul Galben nu-i galben şi după cum Munţii Albaştri nu-s Albaştri. Totuşi, el discută mult, din amor propriu de geograf, dar argumentele sale nu biruită.

Mr. Olbinett prepară cina cu punctualitatea obişnuită; apoi, călătorii, unii în căruţă, alţii sub cort, adormiră îndată, cu toate urletele lamentabile ale „dingoes”, şacalii Australiei.

O câmpie admirabilă, împestriţată în întregime de crizanteme, se întindea dincolo de Lacul Alb. A doua zi, Glenarvan şi tovarăşii săi, la sculare, ar fi voit bucuroşi să aplaude măreţul decor oferit privirilor lor. Plecară. Până la orizont, totul era livadă şi flori în primăvărateca îmbujorare. Reflexe albăstrii ale inului cu frunze mărunte se însoţeau cu roşul stacojiu al unui acanthus specific acestui ţinut. Numeroase varietăţi de „emerophilis” înveseleau verdeaţa şi terenurile îmbibate de sare dispăreau sub spanaculporcesc, lobode şi sfecle, ici verzi-albăstrii, colo roşiatice, care fac parte din invadatoarea familie a salsolaceelor. Sunt plante folositoare industriei, căci ele dau o sodă excelentă prin arderea şi spălarea cenuşii lor. Paganel, care devenea botanist în mijlocul florilor, numea aceste plante diferite şi, cu mania sa de a cifra totul, spuse că se numărau până acum patru sute de specii de plante repartizate în o sută douăzeci de familii, în flora australiană.

Mai târziu, după vreo zece mile, repede trecute, căruţa merse printre crânguri înalte de salcâmi albi şi de mimoze, a căror inflorescenţă e aşa de variabilă. Regnul vegetal, în acest ţinut al „spring-plains”{52}, nu se arată ingrat către astrul zilei şi dă înapoi în parfumuri şi în culori ceea ce soarele îi dădea în raze.

Cât despre regnul animal, el era mai avar cu speciile sale. Câţiva casoari{53} săreau în câmpie, fără a fi cu putinţă de a te apropia de ei. Totuşi, maiorul a fost destul de îndemânatic când a lovit în coaste un animal foarte rar, pe cale de dispariţie. Era un „jabiru”, cocorul uriaş al coloniilor engleze. Această zburătoare era foarte înaltă iar ciocul ei larg, conic, foarte ascuţit la capăt, măsura patruzeci şi opt de centimetri lungime. Reflexele violete şi purpurii ale capului său contrastau vioi cu verdele lustruit al gâtului, cu strălucitoarea albeaţă a gâtlejului şi cu roşul viu al lungilor sale picioare. Natura părea că întrebuinţase pentru el toată paleta culorilor.

Admirară mult pasărea şi maiorul ar fi avut onorurile zilei, dacă tânărul Robert n-ar fi întâlnit şi omorât, câteva mile mai departe, un animal ciudat, jumătate arici, jumătate furnicar, o fiinţă asemenea speciilor din era primară. O limbă lungă şi cleioasă spânzura în afara gurii sale fără dinţi, cu care pescuia furnicile care alcătuiesc principala sa hrană.

— E un echidneu, zise Paganel dând monotremei{54}adevăratul nume. Aţi văzut vreodată un asemenea animal?

— E oribil, răspunse Glenarvan.

— Oribil, dar curios, reluă Paganel; mai mult, caracteristic Australiei şi l-aţi căuta în zadar în orice parte a lumii.

Firesc, Paganel voia să ia hidosul arici şi să-l pună în compartimentul bagajelor. Dar Mr. Olbinett se împotrivi indignat, încât savantul renunţă să păstreze modelul monotrem.

În acea zi, călătorii trecură cu treizeci de minute meridianul 141°. Până aici, puţini colonişti, puţini squatteri se oferiseră vederii lor. Ţara părea pustie. De băştinaşi nu era nici un semn, căci triburile sălbatice rătăcesc mai la nord, prin imensele pustietăţi udate de afluenţii lui Darling şi Murray.

Dar un spectacol curios interesă ceata lui Glenarvan, căreia îi fu dat să vadă una din acele turme imense pe care speculanţi îndrăzneţi le aduc din munţii de est până la provinciile Victoriei şi ale Australiei Meridionale.

Către ora şase seara, John Mangles semnală la trei mile înainte o coloană enormă de praf care se desfăşura în zare. De unde venea acest fenomen? Explicaţia nu era tocmai uşoară. Paganel înclina pentru un meteor oarecare, căruia via sa imaginaţie îi şi căuta o cauză naturală. Dar Ayrton îl opri în câmpul presupunerilor în care se aventură, afirmând că norul de praf provenea de pe urma unei turme în mers.

Caporalul nu se înşela. Norul se-apropia. Răsuna un concert de behăituri, nechezaturi şi răgete. Vocea omenească sub formă de strigăte, de şuierături şi de vociferări se amesteca în această simfonie pastorală.

Un om se desprinse din norul zgomotos. Era conducătorul şef al armatei cu patru picioare. Glenarvan se duse înaintea lui şi relaţiile se stabiliră fără multe ceremonii. Conducătorul sau, pentru a-i da adevăratul titlu, „stockeeper-ul”, era proprietarul unei părţi a turmei. El se numea Sam Machell şi venea, întradevăr, din provinciile de răsărit îndreptându-se spre golful Portland.

Turma sa cuprindea 12.075 de capete, adică 1000 de boi, 11.000 de oi şi 75 de cai. Toate aceste vietăţi, cumpărate slabe în câmpiile Munţilor Albaştri, erau duse spre îngrăşare în mijlocul păşunilor Australiei Meridionale, unde sunt vândute din nou cu un mare câştig. Astfel, Sam Machell, câştigând două lire de bou şi o jumătate liră de oaie, realiza un câştig de o sută cincizeci de mii de franci. Era o afacere bună. Dar ce răbdare, ce energie pentru a conduce la destinaţie îndărătnica turmă şi ce greutăţi erau de înfruntat! Câştigul pe care această meserie îl aduce e obţinut cu trudă.

Sam Machell îşi povesti viaţa în puţine cuvinte, în timp ce turma îşi continua mersul printre dumbrăvioarele de mimoze. Lady Helena, Mary Grant şi călăreţii descălecară şi, aşezaţi la umbra unui salcâm mare, ascultau povestirea stockeeper-ului. Sam Machell plecase de şapte luni. Făcea în medie zece mile pe zi. Lunga călătorie avea să dureze încă trei luni. Avea cu el, pentru a-l ajuta în această muncă, douăzeci de câini şi treizeci de oameni, dintre care cinci negri foarte îndemânatici în găsirea animalelor rătăcite. Şase căruţe urmau armata.

Conducătorii înarmaţi cu stock-whips, bice ale căror mânere au optsprezece degete iar cureaua nouă picioare de lungime, umblau printre rânduri, restabilind ici şi colo ordinea adesea tulburată, pe când cavaleria uşoară a câinilor alerga pe flancuri.

Călătorii admirară disciplina turmei. Diversele rase mergeau deosebit, căci boii şi oile sălbatice se înţelegeau rău; cei dintâi nu consimt niciodată să pască unde au păscut cele din urmă. De aici, nevoia de a aşeza boii în frunte şi aceştia, împărţiţi în două batalioane, mergeau înainte. Urmau cinci regimente de oi comandate de douăzeci de conducători. Pâlcul cailor mergea în ariergardă.

Sam Machell atrase atenţia drumeţilor că aceia care conduceau turma nu erau nici câinii, nici oamenii, ci chiar boii. Ei înaintau în primul rând, cu o gravitate perfectă, luând drumul bun din instinct, foarte convinşi de dreptul de a fi trataţi cu consideraţie. Turma îi asculta fără tăgăduială. Dacă le plăcea să se oprească trebuiau să cedeze toţi; în zadar încercau oamenii să-i pună din nou la drum, după vreun popas, dacă nu dădeau singuri semnalul plecării.

Câteva amănunte adăugate de stockeeper completară istoricul acestei expediţii, demnă de a fi scrisă, dacă nu comandată, de însuşi Xenofon. Atât timp cât convoiul mergea pe câmpie, era bine. Puţină încurcătură, puţină oboseală. Animalele păşteau pe drum, îşi potoleau setea în râuşoarele păşunilor, dormeau noaptea, călătoreau ziua, se adunau cu. blândeţe la lătratul câinilor. Dar în marile păduri ale continentului, printre crengile de eucalipţi şi de mimoze, dificultăţile creşteau. Pâlcurile se amestecau sau se depărtau şi trebuia timp pentru a le reuni. Dacă din nenorocire un bou fruntaş se rătăcea, trebuia să-l găsească repede şi cu orice preţ, sub ameninţarea unei debandade generale, şi negrii întrebuinţau adesea mai multe zile pentru aceste grele căutări. Dacă ploua, animalele leneşe refuzau să meargă mai departe, iar în furtunile violente o panică dezordonată punea stăpânire pe animalele înnebunite de groază.

Totuşi, cu forţa energiei şi a activităţii, stockeeper-ul trecea peste aceste dificultăţi fără încetare reînnoite. Mergea; mai multe mile se adăugau la cele străbătute; câmpiile, pădurile, munţii rămâneau în urmă. Dar acolo unde trebuia să se adauge la atâtea calităţi calitatea superioară care se numeşte răbdarea, o răbdare pe care nu trebuia s-o doboare nici ore, ci zile şi chiar săptămâni, era la trecerea râurilor. Acolo, stockeeper-ul se vedea reţinut de un curs de apă, curs care nu era de netrecut, dar pe care animalele nu voiau să-l treacă. Aceasta venea numai din încăpăţânarea turmei. Boii, după ce sorbeau apa, se întorceau. Oile fugeau mai curând în toate direcţiile, decât să înfrunte elementul lichid. Aşteptau noaptea pentru a târî turma în râu, dar nu reuşeau. Aruncau în el berbecii cu forţa, oile nu se hotărau să-i urmeze. Încercau să ia turma prin sete lipsind-o de apă timp de mai multe zile; turma răbda şi nu se aventura mai departe. Transportau mieii pe celălalt ţărm, cu speranţa că mamele lor vor veni la ţipetele lor: mieii behăiau, mamele lor nu se mişcau de pe ţărmul opus. Aceasta dura uneori o lună întreagă şi stockeeper-ul nu ştia cum să mai procedeze cu armata sa behăind, nechezând, răgind. Apoi, într-o zi, într-o dată, din capriciu, nu se ştie nici de ce nici cum, un detaşament trecea râul şi atunci era altă greutate; de a împiedica turma să nu se arunce în apă în dezordine. Panica intra în rânduri şi multe animale se înecau în curent.

Acestea erau amănuntele date de Sam Machell. În timpul povestirii, o mare parte din turmă defilase în bună ordine. Era timpul de a se duce în fruntea armatei sale şi de a căuta cele mai bune păşuni. Se despărţi deci de lord Glenarvan şi încălecă un excelent cal indigen, pe care unul din oamenii săi îl ţinea de căpăstru. Câteva clipe mai târziu, dispărea în vârtejul de praf.

Căruţa luă, în sens invers, mersul un moment întrerupt şi nu se opri decât seara la picioarele muntelui Talbot.

Paganel atrase atenţia atunci, că erau la 25 decembrie, în prima zi de Crăciun, zi atât de sărbătorită în familiile engleze. Dar nici bucătarul nu uitase şi o cină bogată servită sub cort îi atrase sincerele complimente ale mesenilor. Trebuie spus că Mr. Olbinett se întrecuse cu adevărat. Rezerva sa dăduse o parte de mâncăruri europene care se întâlnesc rar în deşerturile Australiei. O slănină de ren, bucăţi de carne de bou sărate, somon afumat, o plăcintă de orz şi ovăz, ceai la discreţie, whisky din belşug, câteva sticle de porto au compus uimitoarea cină. S-ar fi crezut în marea sufragerie din MalcolmCastle, în mijlocul Scoţiei.

Desigur, nimic nu lipsea ospăţului de la supa de ienupăr până la minced-pies la desert. Totuşi, Paganel crezu că trebuie să adauge fructele unui portocal sălbatic care creştea la picioarele colinelor. Acesta era „moccaly” al indigenilor; portocalele erau fade, iar sâmburii săi sfărâmaţi aprindeau gura ca ardeiul de Cayenne. Geograful se încăpăţână să le mănânce aşa de conştiincios, încât îşi arse gura şi nu putu răspunde întrebărilor maiorului care îl copleşi asupra particularităţilor australiene.

Ziua următoare, 26 decembrie, nu oferi nici un incident demn de a fi relatat. Întâlnirea izvoarelor lui Norton Creek şi mai târziu Mackensie River pe jumătate secat. Timpul se menţinea frumos, cu o căldură suportabilă; vântul sufla din sud şi răcorea atmosfera, cum ar fi făcut vântul de nord în emisfera boreală şi asupra căruia Paganel atrase atenţia lui Robert.

— Împrejurare fericită, adăugă el, căci căldura e mai puternică, în mijloc, în emisfera australă decât în cea boreală.

— Şi de ce? întrebă băiatul.

— De ce? N-ai auzit niciodată spunându-se că în timpul iernii, pământul e mai apropiat de soare?

— Ba da, domnule Paganel.

— Şi că frigul iernii nu-i datorat decât oblicităţii razelor solare?

— Perfect.

— Ei bine, băiatul meu, chiar din această cauză e mai cald în emisfera australă.

— Nu înţeleg, răspunse Robert care deschidea ochii mari.

— Gândeşte-te, reluă Paganel. Când noi suntem în iarnă, acolo, în Europa, care e anotimpul care domneşte în Australia, la antipozi?

— Vara, zise Robert.

— Ei bine, deoarece tocmai în această perioadă pământul e mai apropiat de soare… Înţelegi?

— Înţeleg!

— Că vara acestor regiuni australe e mai caldă ca urmare a acestei vecinătăţi, decât vara regiunilor boreale.

— Întradevăr, domnule Paganel.

— Deci, când se zice că soarele e mai aproape de pământ, „în iarnă” nu-i adevărat decât pentru noi ceilalţi, care locuim în partea boreală a globului.

— Uite un lucru la care nu m-am gândit, răspunse Robert.

— Şi acum du-te, băiatul meu şi nu-l mai uita. Robert primi cu mulţumire mica sa lecţie cosmografică şi sfârşi prin a afla că temperatura mijlocie a provinciei Victoria atingea 74 de grade Fahrenheit (+ 23°33 grade Celsius).

Seara, trupa poposi la cinci mile dincolo de lacul Lonsdale, între muntele Drummond, care se înălţa la nord şi muntele Dryden al cărui vârf mediocru ştirbea orizontul de sud.

A doua zi, la ora unsprezece, căruţa atinse malurile râului Wimerra, pe al 143-lea meridian.

Râul larg de o jumătate de milă mergea printre două şiruri înalte de salcâmi şi de gumieri. Câteva plante măreţe, între altele „metrosideros speciosa”, îşi ridicau la cincisprezece picioare ramurile lor lungi şi plângătoare, împodobite cu flori roşii. Mii de păsări, granguri, cinteze, porumbei cu aripi de aur, fără a vorbi de papagalii limbuţi zburau printre ramurile verzi. Dedesubt, la suprafaţa apelor, se zbenguia o pereche de lebede negre, timide, sperioase. Această „rara avis” a râurilor australiene se pierdu îndată în cotiturile râului Wimerra, care uda capricios câmpia.

Totuşi, căruţa se oprise pe un covor de verdeaţă ai cărui ciucuri spânzurau deasupra apelor repezi. Nu era acolo nici barcă, nici pod. Trebuia totuşi să treacă. Ayrton se însărcină să caute un vad practicabil. Râul, cu un sfert de milă mai sus, îi păru mai puţin adânc şi în această parte se hotărî să treacă pe celălalt ţărm. Sondajele nu arătară decât trei picioare de apă. Căruţa putea deci să intre în această parte fără a fi expusă la mari riscuri.

— Nu este nici un alt mijloc de a trece râul? întrebă Glenarvan pe caporal.

— Nu, milord, răspunse Ayrton; dar trecerea nu-mi pare primejdioasă. Vom scăpa de ea.

— Lady Glenarvan şi miss Grant, trebuie să părăsească, atunci căruţa?

— Deloc. Boii mei au pasul sigur şi mă însărcinez să-i ţin pe drumul bun.

— Hai, Ayrton, răspunse Glenarvan, mă încred în dumneata!

Călăreţii înconjurară greul vehicul şi intrară cu hotărâre în râu.

Căruţele, când încearcă această trecere prin vad, sunt de obicei înconjurate de butoaie goale care le susţin la suprafaţa apei. Dar aici, brâul înotător lipsea; trebuiau deci să se încredinţeze înţelepciunii boilor mânaţi de prudentul Ayrton. Acesta, de pe capra sa, mâna boii; maiorul şi cei doi mateloţi spintecau rapidul curent la câţiva metri în frunte. Glenarvan şi John Mangles, de fiecare parte a căruţei, erau gata să ajute pe călătoare. Paganel şi Robert închideau linia.

Totul merse bine până-n mijlocul râului Wimerra. Dar atunci, adâncimea se accentuă şi apa se urcă deasupra obezilor. Boii, aruncaţi în afara vadului, puteau să nu mai dea de fund şi să târască împreună cu ei oscilanta maşină. Ayrton se devota în mod curajos; el se aruncă în apă şi, agăţându-se de coarnele boilor, reuşi să-i îndrume pe drumul drept.

În acest moment, avu loc o izbitură neprevăzută: se auzi o trosnitură şi căruţa se înclină sub un unghi neliniştitor; apa ajunse la picioarele călătoarelor; vehiculul începu să se clatine, împotriva lui Glenarvan şi a lui John Mangles care-l sprijineau de pe lături. A fost un moment de nelinişte.

Din fericire, o ultimă încercare, puternică, apropie vehiculul de ţărmul opus. Ţărmul oferi picioarelor boilor şi cailor o pantă urcând şi îndată oameni şi animale se găsiră în siguranţă pe celălalt mal, mulţumiţi şi udaţi.

Partea de dinainte a căruţei fusese sfărâmată de izbitură şi calului lui Glenarvan îi căzuseră potcoavele picioarelor de dinainte.

Accidentul cerea o reparaţie grabnică iar călătorii se priveau cu un aer destul de încurcat, când Ayrton propuse să meargă la staţia Black Point, aşezată la douăzeci de mile spre nord şi să aducă un fierar.

— Du-te, du-te, bravul meu Ayrton, îi zise Glenarvan. Cât timp îţi trebuie pentru a face drumul şi a te întoarce?

— Cincisprezece ore, răspunse Ayrton, nu mai mult.

— Pleacă, şi în aşteptare, vom poposi aici pe malul Wimerrei.

Câteva minute după aceea, caporalul, urcat pe calul lui Wilson, dispărea în dosul unei perdele dese de mimoze.