Capitolul VIII. Plecarea.

Lordul Glenarvan nu avea obiceiul de a pierde timp. Propunerea lui Paganel odată primită, a dat îndată ordinele pentru ca pregătirile călătoriei să fie isprăvite în cel mai scurt timp. Plecarea a fost hotărâtă pentru a treia zi, 22 decembrie.

Ce rezultat avea să aibă această traversare a Australiei? Prezenţa lui Harry Grant devenise un fapt indiscutabil, consecinţele expediţiei puteau fi mari. Ea mărea suma şanselor favorabile. Nimeni nu era convins că va găsi pe căpitan tocmai pe această linie a paralelei treizeci şi şapte, care trebuia să fie riguros urmată; dar poate că tăia urmele sale, în orice caz, ea ducea drept la locul naufragiului. Acolo era punctul principal.

Mai mult, dacă Ayrton consimţea să se alăture călătorilor, să-i călăuzească prin pădurile provinciei Victoria, să-i conducă până la coasta orientală, ar fi fost o nouă şansă de succes. Glenarvan ţinea în mod deosebit să-şi asigure folositorul concurs al tovarăşului lui Harry Grant şi întrebă pe gazda sa dacă n-ar voi să-i facă lui Ayrton propunerea de a-i însoţi. Paddy O’Moore consimţi, nu fără a regreta pierderea acestui excelent om de casă:

— Ayrton, ne vei urma în această expediţie în căutarea naufragiaţilor Britanniei!

Ayrton nu răspunse îndată la întrebare: părea că ezită; apoi, după ce se gândi, zise:

— Da, milord, vă voi urma şi dacă nu vă duc pe urmele căpitanului Grant, cel puţin, vă voi conduce chiar la locul în care s-a sfărâmat corabia sa.

— Mulţumesc, Ayrton, răspunse Glenarvan.

— O singură întrebare, milord.

— Pune-o, prietene.

— Unde veţi găsi Duncanul?

— La Melbourne, dacă nu trecem Australia de la un ţărm la altul. Pe coasta orientală, dacă cercetările noastre se prelungesc până acolo.

— Dar, atunci, căpitanul lui…?

— Căpitanul va aştepta instrucţiunile mele în portul Melbourne.

— Bine, milord, zise Ayrton, bizuiţi-vă pe mine.

— Mă bizui, Ayrton, răspunse Glenarvan. Caporalul Britanniei bucură foarte mult pe pasagerii Duncanului. Copiii căpitanului său îl îmbrăţişară mult. Toţi erau fericiţi de hotărârea sa, în afară de irlandez, care pierdea un ajutor inteligent şi credincios. Dar Paddy înţelese importanţa pe care lordul Glenarvan trebuia s-o pună în prezenţa caporalului şi se resemnă. Glenarvan îl însărcină să-i procure mijloace de transport pentru călătoria prin Australia şi, această afacere încheiată, pasagerii se întoarseră la bord, după ce-şi dăduseră întâlnire cu Ayrton.

Întoarcerea a fost veselă. Totul era schimbat. Orice şovăială dispăruse. Curajoşii călători nu trebuiau să mai meargă orbeşte pe această linie a paralelei treizeci şi şapte. Harry Grant – nu se puteau îndoi – găsise refugiu pe continent şi fiecare îşi simţea inima plină de mulţumire. Peste două luni, dacă împrejurările ar fi favorabile, Duncanul va debarca pe Harry Grant pe ţărmul Scoţiei!

Când John Mangles sprijini propunerea de a încerca trecerea Australiei cu pasagerii, presupunea că, de astă dată, va însoţi şi el expediţia. Astfel, discută despre aceasta cu lordul Glenarvan. Puse în evidenţă tot felul de argumente în favoarea sa, devotamentul lui ca organizator al caravanei, în sfârşit mii de motive excelente.

— O singură întrebare, John, zise Glenarvan. Ai încredere absolută în secundul dumitale?

— Absolută, răspunse John Mangles. Tom Austin e un marinar bun. El va conduce Duncanul la destinaţie, îl va repara cu îndemânare şi îl va aduce în ziua anumită. Tom este un om al datoriei şi disciplinei, înălţimea voastră se poate bizui pe el ca şi pe mine.

— Ne-am înţeles, John, răspunse Glenarvan; ne vei însoţi; va fi bine, adăugă el surâzând, să fii acolo, când vom regăsi pe tatăl lui Mary Grant.

— Oh! înălţimea voastră! murmură John Mangles. Aceasta a fost tot ce putea zice. El păli o clipă şi luă mâna pe care i-o întinse lord Glenarvan.

A doua zi, John Mangles, însoţit de maestrul lemnar şi de mateloţii încărcaţi cu provizii, se întoarse la stabilimentul lui Paddy O’Moore. El trebuia să organizeze mijloacele de transport împreună cu irlandezul. Toată familia îl aştepta, gata să lucreze sub ordinele sale. Ayrton era acolo.

Paddy şi Ayrton au fost de acord că femeile trebuiau să facă drumul cu carul tras de boi şi călătorii călare. Paddy O’Moore era în măsură să procure animalele şi vehiculul.

Vehiculul era una din acele căruţe, lungi de douăzeci de picioare, acoperită cu un coviltir, sprijinită pe patru roţi pline, fără spiţe, fără obezi, fără cercuri de fier, simple discuri de lemn. Partea de dinainte, foarte depărtată de partea de dinapoi, se lega printr-un mecanism rudimentar care nu permitea întoarcerea pe loc. În această parte era fixată o oişte de treizeci şi cinci de picioare, de-a lungul căreia şase boi trebuiau să se aşeze doi câte doi. Aceste animale, astfel aşezate, trăgeau cu capul şi gâtul prin dubla combinare a unui jug legat de grumazul lor şi dintr-un lanţ fixat de jug printr-un cui de fier. Trebuia mare îndemânare pentru a conduce această maşină îngustă, lungă, oscilantă, gata la deviaţii şi pentru a conduce animalele. Dar Ayrton învăţase la ferma irlandeză şi Paddy răspundea de îndemânarea acestuia. Lui i s-a cuvenit rolul de conducător.

Vehiculul, lipsit de arcuri, nu oferea nici un confort; dar aşa cum era, trebuiau să-l ia. John Mangles, neputând schimba nimic din construcţia lui grosolană, îl amenajă în interior în modul cel mai convenabil. Mai întâi, îl împărţiră în două compartimente cu ajutorul unui perete de scânduri. Partea de dinapoi a fost folosită pentru provizii, bagaje şi bucătăria portativă a lui Mr. Olbinett. Partea de dinainte trebuia să aparţină în întregime călătoarelor. Sub mâna maestrului lemnar, acest prim compartiment se transformă într-o cameră comodă, acoperită cu un covor des, prevăzută cu o toaletă şi cu două paturi rezervate pentru lady Helena şi domnişoara Grant. Perdele dese de piele închideau, la nevoie, primul compartiment şi îl apărau contra răcelilor nopţii. La nevoie, bărbaţii puteau găsi acolo un adăpost în timpul marilor ploi; dar un cort trebuia să-i adăpostească de obicei în timpul popasurilor. John Mangles îşi dădu silinţa să adune în acest loc îngust toate obiectele necesare pentru două femei şi reuşi. Lady Helena şi Mary Grant nu trebuiau să regrete prea mult, în această odaie mobilă, confortabilele cabine ale Duncanului.

Cât despre călători, lucrul a fost mai simplu; şapte cai viguroşi erau destinaţi pentru lord Glenarvan, Paganel, Robert Grant, Mac Nabbs, John Mangles şi pentru cei doi marinari, Wilson şi Mulrady, care însoţeau pe stăpânii lor în noua expediţie. Ayrton îşi avea locul pe scaunul căruţei şi domnul Olbinett, pe care călăritul nu-l tenta deloc, se mulţumi să călătorească în compartimentul bagajelor.

Caii şi boii păşteau în livezile locuinţei şi puteau fi uşor adunaţi în momentul plecării.

După terminarea pregătirilor, John Mangles se întoarse la bord cu familia irlandeză, care voi să întoarcă vizita lordului Glenarvan.

Au fost primiţi cu braţele deschise. Glenarvan le oferi să cineze la bordul navei sale. Nu voia să fie în urmă cu politeţea şi oaspeţii săi primiră bucuroşi revanşa ospitalităţii lor australiene în careul iahtului. Paddy O’Moore era uimit. Mobilierul cabinelor, tapiţeriile, ornamentele şi sculpturile corăbiei de mesteacăn şi palisandru stârniră admiraţia sa. Ayrton, din contră, nu dădu decât o aprobare moderată acestor lucruri costisitoare şi de prisos.

Dar, în schimb, caporalul Britanniei examină iahtul dintr-un alt punct de vedere; îl vizită până în spate; coborî în camera elicei; observă maşina, se informă de forţa ei efectivă, de consumul ei; exploră buncărele cu cărbuni, sufrageria, aprovizionarea de pulbere; se interesă în mod deosebit de arme, de tunul suit pe teugă, de bătaia lui. Glenarvan avea de a face cu un om care se pricepea în materie. În sfârşit, Ayrton îşi isprăvi plimbarea inspectând catargele şi echipamentul corăbiei.

— Aveţi o corabie frumoasă, milord, zise el.

— Şi bună mai ales, răspunse Glenarvan.

— Ce tonaj are?

— Cântăreşte două sute zece tone.

— Cred, adăugă Ayrton, că Duncanul face uşor, sub presiune, cincisprezece noduri?

— Pune şaptesprezece, replică John Mangles şi vei socoti drept.

— Şaptesprezece! strigă caporalul, dar atunci nici o navă de război, vorbesc de cele mai bune, nu-i în stare s-o ajungă!

— Niciuna! răspunse John Mangles. Duncanul e un adevărat iaht de curse, care nu s-ar lăsa bătut.

— Chiar cu velele? întrebă Ayrton.

— Chiar cu velele.

— Ei bine, milord şi dumneata căpitane, primiţi complimentele unui marinar care ştie ce preţuieşte o corabie.

— Bine, Ayrton, răspunse Glenarvan; rămâi, deci, la bordul nostru şi nu va depinde decât de dumneata ca acest vas să fie şi al dumitale.

— Mă voi gândi, milord, răspunse simplu caporalul. Olbinett veni în acest moment să anunţe pe înălţimea sa că cina era servită. Glenarvan şi oaspeţii săi se îndreptau spre dunetă.

— Ce om inteligent, acest Ayrton! zise Paganel, maiorului.

— Prea inteligent! murmură Mac Nabbs, căruia figura şi manierele caporalului nu-i plăceau.

În timpul cinei, Ayrton dădu interesante amănunte asupra continentului australian, pe care-l cunoştea perfect. El se informă de numărul mateloţilor pe care lord Glenarvan îi lua în expediţia sa. Când află că numai doi dintre ei, Mulrady şi Wilson, trebuiau să-l însoţească, păru mirat. El îl sfătui pe Glenarvan să-şi formeze trupa din cei mai buni marinari ai Duncanului. Insistă, chiar, în această privinţă, insistenţă care, fie zis în treacăt, trebui să şteargă orice bănuială din mintea maiorului.

— Dar, zise Glenarvan, călătoria noastră prin Australia meridională nu oferă nici o primejdie?

— Niciuna, se grăbi să răspundă Ayrton.

— Ei bine, să lăsăm la bord cât mai multă lume cu putinţă. Trebuiesc oameni pentru a manevra Duncanul cu pânze şi pentru a-l repara. Înainte de toate trebuie să se găsească exact la întâlnirea care îi va fi dată ulterior. Deci, să nu-i scădem echipajul.

Ayrton păru că înţelege observaţia lordului Glenarvan şi nu mai insistă.

Seara, scoţienii şi irlandezii se despărţiră. Ayrton şi familia lui Paddy O’Moore se întoarseră la locuinţa lor. Caii şi căruţa trebuiau să fie gata pentru a doua zi. Plecarea a fost fixată la ora opt dimineaţa.

Mary Grant şi lady Helena şi-au făcut ultimele pregătiri. Ele au fost scurte şi mai puţin minuţioase decât cele ale lui Jacques Paganel. Savantul îşi trecu o parte din noapte deşurubând, ştergând, înşurubând şi reînşurubând lentilele telescopului sau. Dormea, când, a doua zi, în zori, maiorul îl sculă viguros.

Bagajele au fost transportate la fermă, prin îngrijirile lui John Mangles. Tânărul căpitan dădu ultimele ordine lui Tom Austin. El îi recomandă, înainte de toate, să aştepte ordinele lordului Glenarvan la Melbourne şi să le execute scrupulos, oricare ar fi fost ele.

Bătrânul marinar răspunse lui John Mangles, că putea să se bizuie pe dânsul. În numele echipajului, prezentă înălţimii sale urări pentru succesul expediţiei. Barca plecă şi-un ropot de urale izbucni în văzduh.

Totul era gata. Lady Helena era încântată. Imensa căruţă cu roţile primitive şi cu scândurile masive îi plăcu tare mult. Cei şase boi înjugaţi, aveau un aer patriarhal. Ayrton, cu biciul în mână, aştepta

— Pe legea mea! zise Paganel. Uite un vehicul admirabil, care preţuieşte cât toate trăsurile din lume. Nu ştiu un alt mijloc mai bun pentru a străbate lumea. O casă care merge, care se opreşte unde vrei, ce poţi dori mai bun? Iată ce-au înţeles odinioară sarmaţii care nu călătoreau în alt fel.

— Domnule Paganel, reluă lady Helena, sper că voi avea plăcere să vă primesc în saloanele mele.

— Cum oare, doamnă, replică savantul, dar aceasta va fi o fericire pentru mine! Aţi hotărât o zi?

— Voi fi în toate zilele pentru prietenii mei, răspunse Lady Helena râzând şi dumneata eşti…

— Cel mai devotat dintre toţi, doamnă, replică politicos Paganel.

Acest schimb de amabilităţi a fost întrerupt de venirea a şapte cai gata echipaţi pe care îi ducea unul din fiii lui Paddy. Lordul Glenarvan aranja cu irlandezul preţul cumpărăturilor.

Se dădu semnalul plecării. Lady Helena şi Miss Grant se aşezară în compartimentele lor, Ayrton pe capră, Olbinett înapoia căruţei; Glenarvan, maiorul, Paganel, Robert, John Mangles cei doi mateloţi, înarmaţi bine cu carabine şi cu revolvere, încălecară caii. Un „Dumnezeu să vă ajute” a fost spus de Paddy O’Moore şi reluat în cor de familia sa. Ayrton strigă într-un fel deosebit şi lovi boii. Căruţa se puse în mişcare, scândurile pârâiră, osiile scrâşniră în butucul roţilor şi îndată dispăru, la întorsătura drumului, ferma ospitalieră a cinstitului irlandez.