Capitolul VI. Capul Bernoulli.

Prima grijă a lui John Mangles a fost de a-şi fixa corabia puternic cu două ancore. Aceasta pe o adâncime de treisprezece metri. Fundul era bun cu un pietriş tare. Deci, nici o temere de a fi târât sau de a se izbi de stânci. Duncanul, după atâtea ore periculoase, se găsea într-un mic golf adăpostit de o peninsulă circulară, contra vânturilor din larg.

Lordul Glenarvan strânse mâna tânărului căpitan, spunându-i:

— Mulţumesc, John.

Şi John se simţi recompensat cu aceste două cuvinte. Glenarvan păstră pentru el secretul neliniştilor sale şi nici lady Helena, nici Mary Grant, nici Robert nu bănuiră gravitatea pericolelor din care abia scăpaseră.

Rămânea de lămurit un punct important. În ce loc al coastei fusese aruncat Duncanul de groaznica furtună? Unde va relua drumul pe paralela obişnuită? La ce distanţă îi rămânea în sud-vest capul Bernouilli? Acestea au fost primele întrebări adresate lui John Mangles. Aceasta ridică îndată poziţia, şi îşi punctă observaţiile pe harta bordului.

Într-un cuvânt, Duncanul nu se abătuse prea mult din drum. Abia cu două grade. El se găsea la 136° 12’ longitudine şi la 35°07’ latitudine, la Capul Catastrofei, aşezat la unul din punctele Australiei Meridionale şi la trei sute de mile de capul Bernouilli.

Capul Catastrofei, nume funest, are în faţă Capul Borda, format dintr-un promontoriu al insulei Kangaroo. Între aceste două extremităţi se deschide strâmtoarea Investigator, care duce la două golfuri destul de adânci, unul la nord, Golful Spencer, celălalt la sud, Golful Saint Vincent. Pe coasta orientală a acestuia din urmă e săpat portul Adelaide, capitala provinciei numită Australia meridională. Acest oraş, întemeiat în 1836, numără patruzeci de mii de locuitori şi oferă resurse destul de complete. Dar populaţia se ocupă în special cu cultivarea pământului roditor, cu exploatarea strugurilor, portocalelor şi a tuturor bogăţiilor sale agricole. Populaţia numără mai puţini ingineri decât agricultori, iar spiritul general e puţin înclinat către operaţiunile comerciale şi artele mecanice.

Îşi putea repara acolo Duncanul stricăciunile suferite? Aceasta era întrebarea. John Mangles voi să ştie ce-i rămânea de făcut. Porunci scufundătorilor să descopere şi a fost înştiinţat că una din aripile elicei fusese strâmbată şi că se izbea de grinda de dinapoi a iahtului. De aici, neputinţa mişcării de rotaţie. Stricăciunea era evident gravă, aşa de gravă, că necesita unelte care nu s-ar fi găsit nici la Adelaide.

Glenarvan şi căpitanul John, după planuri îndelungate, luară următoarea hotărâre: Duncanul va urma cu velele conturul ţărmurilor australiene, căutând urmele Victoriei; se va opri la Capul Bernouilli, unde vor fi luate ultimele informaţii şi îşi va continua drumul spre sud până la Melbourne, unde stricăciunile sale vor putea fi uşor reparate. Cu elicea dreasă, Duncanul se va duce pe coastele orientale pentru a termina seria căutărilor sale.

Propunerea a fost aprobată. John Mangles se hotărî să profite de primul vânt prielnic pentru a întinde velele. Nu aşteptă mult. Către seară, uraganul se liniştise cu totul. Îi urmă un vânt bun care sufla din sud-vest. Făcură pregătirile pentru plecare. Vele noi au fost întinse. La patru dimineaţa, mateloţii întoarseră macaralele. Îndată, ancora se desfăcu de fund şi Duncanul, alerga în direcţia vântului pe lângă ţărmurile australiene.

După două ore, trecu de Capul Catastrofei şi se găsi de-a curmezişul strâmtorii Investigator. Seara trecu de Capul Borda şi insula Kangaroo. Aceasta e cea mai mare din insulele mici australiene şi serveşte de refugiu deportaţilor fugari. Înfăţişarea ei era încântătoare. Covoare imense de verdeaţă îmbrăcau stâncile stratificate ale ţărmurilor sale. Se vedeau, ca în timpul descoperirii ei în 1802, nenumărate cârduri de canguri sărind prin păduri şi câmpii. A doua zi, o parte din personalul Duncanului a fost trimis pe uscat cu însărcinarea de a vizita coasta. Se găseau atunci pe paralela treizeci şi şase. Până la a treizeci şi opta, Glenarvan nu voia să lase nici un punct neexplorat.

În ziua de 18 decembrie, iahtul gonea ca un adevărat cliper cu velele desfăşurate în întregime; trecu aproape de ţărmul golfului Encounter. Acolo, ajunsese în 1838 călătorul Stuart după ce descoperise Murray, cel mai mare fluviu al Australiei Meridionale. Acestea nu mai erau ţărmurile înverzite ale insulei Kangaroo, ci mici munţi arizi, rupând câteodată uniformitatea unei coaste joase şi ciopârţite; ici şi colo se vedeau râpe posomorâte sau promontorii de nisip, în sfârşit toată uscăciunea unui continent polar.

Personalul trimis în cercetare întâmpină mari greutăţi. Marinarii nu se plânseră totuşi. Glenarvan, nedespărţitul său Paganel şi tânărul Robert îl însoţeau. Dar explorarea nu relevă nimic. Ţărmurile australiene erau mute în această privinţă, ca şi ţărmurile patagoneze. Totuşi, nu trebuiau să piardă speranţa, atâta timp cât nu vor fi atins punctul precis indicat de document. În timpul nopţii, Duncanul îşi aşeză pânzele astfel încât să se menţină pe loc cât mai mult cu putinţă; în timpul zilei coasta a fost scotocită cu grijă.

Astfel, la 20 decembrie ajunseră de-a curmezişul Capului Bernouilli, care termină golful Lacepède, fără a fi găsit cea mai mică epavă. Dar acest insucces nu dovedea nimic. De doi ani marea putuse să împrăştie, să roadă resturile corăbiei şi să le smulgă de pe stânci. Dealtfel, indigenii, care simt naufragiul după cum o pasăre de pradă simte un cadavru, trebuie să fi adunat cele mai mici sfărâmături. Apoi, Harry Grant şi cei doi tovarăşi ai săi, făcuţi prizonieri în momentul în care valurile îi aruncau pe coastă, fuseseră, fără nici o îndoială, târâţi în interiorul continentului.

Dar atunci, cădea una din ingenioasele ipoteze ale lui Jacques Paganel. Atâta timp cât era vorba de teritoriul argentinian, geograful putea pretinde cu tot dreptul că cifrele documentului se raportau nu la scena naufragiului, ci la chiar locul captivităţii. Întradevăr, marile fluvii ale pampasului, numeroşii lor afluenţi erau acolo pentru a duce spre mare preţiosul document. Aici, din contră, în această parte a Australiei, cursurile de apă, care taie paralela treizeci şi şapte sunt puţin abundente; mai mult, Rio Colorado şi Rio Negro se varsă în mare printre plaje pustii, de nelocuit şi nelocuite, pe când principalele râuri australiene Murray, Yara, Torrens, Darling sau se varsă unele în altele, sau se aruncă în ocean prin guri care au devenit rade frecventate, porturi în care navigaţia e activă. Ce probabilitate ar fi fost, dar, ca o sticlă fragilă să poată coborî cursul acestor ape necontenit parcurse şi să ajungă în Oceanul Indian?

Această imposibilitate nu putea să scape unor spirite perspicace. Ipoteza lui Paganel, plauzibilă în Patagonia, în provinciile argentiniene, ar fi fost deci nelogică în Australia. Paganel o recunoscu într-o discuţie, care a fost ridicată în această privinţă de maiorul Mac Nabbs. Arătă că gradele scrise în document nu se aplicau locului naufragiului, că prin urmare sticla fusese aruncată în mare în locul în care se sfărâmase Britannia, pe coasta occidentală a Australiei.

Totuşi, după cum îi atrase, pe bună dreptate, atenţia Glenarvan, această interpretare definitivă a documentului nu excludea ipoteza captivităţii căpitanului Grant. Aceasta, dealtfel, se înţelegea din document prin cuvintele de care trebuiau să ţină socoteală. Dar nu mai era nici un motiv să caute pe prizonieri numai de-a lungul paralelei treizeci şi şapte.

Chestiunea, îndelung dezbătută, primi astfel soluţia definitivă şi dădu concluziile următoare: dacă nu se auzise de numele Britanniei la Capul Bernouilli, lord Glenarvan nu mai avea decât să se întoarcă în Europa, Căutările sale ar fi fost infructuoase, dar îşi îndeplinise datoria cu mult curaj şi cu conştiinciozitate.

Aceasta întrista mai ales pe pasagerii iahtului şi deznădăjdui pe Mary şi pe Robert Grant. Ducându-se la ţărm cu lordul şi cu lady Glenarvan, John Mangles, Mac Nabbs şi Paganel, cei doi copii ai căpitanului îşi spuneau că problema salvării tatălui lor avea să se decidă negreşit. Negreşit se poate zice, căci, Paganel, într-o discuţie precedentă, demonstrase că naufragiaţii ar fi fost repatriaţi de mult timp, dacă corabia lor s-ar fi sfărâmat pe stâncile coastei orientale.

— Speranţă! Speranţă! Trebuie să ai mereu speranţă! repeta lady Helena fetei, aşezată lângă dânsa. Mâna lui Dumnezeu nu ne va părăsi.

— Da, miss Mary, zise căpitanul John; în momentul în care oamenii au sfârşit resursele răbdării, intervine cerul şi printr-o întâmplare neprevăzută le deschide noi drumuri.

— Să vă audă Dumnezeu, domnule John! răspunse Mary Grant.

Ţărmul nu mai era decât la două sute de metri şi isprăvea prin nişte pante destul de line; extremitatea capului înainta cu două mile în marc. Acostară într-un cot natural, între nişte bancuri de corali pe cale de formare, care cu timpul vor alcătui o centură de recifuri în partea sudică a Australiei. Aşa cum erau acum şi tot puteau să distrugă talpa unei corăbii, astfel că Britannia se putuse pierde acolo cu oameni şi lucruri.

Pasagerii Duncanului debarcară fără dificultăţi pe un ţărm cu totul pustiu. Râpe şi fâşii stratificate formau o linie de-a lungul ţărmului, înaltă de şaizeci, chiar optzeci de picioare. Ar fi fost greu să se treacă peste zidul natural fără scări sau cârlige. John Mangles, din fericire, descoperi la timp o spărtură, produsă, la o jumătate de milă spre sud, de o surpare parţială a râpei. Marea, fără îndoială, bătea această barieră, în timpul frământărilor sale şi determină, astfel, căderea porţiunilor superioare ale masivului.

Glenarvan şi tovarăşii săi se aventurară în şanţ şi ajunseră în vârful râpei printr-o pantă destul de anevoioasă. Robert, ca o pisică, se căţără pe un povârniş aproape perpendicular şi ajunse cel dintâi sus, spre disperarea lui Paganel, umilit de a vedea uriaşele lui picioare învinse de picioruşele flăcăului de doisprezece ani. Totuşi, geograful întrecu mult pe liniştitul maior.

Convoiul, adunat laolaltă, cerceta câmpia care se întindea în jos. Era un ţinut întins, necultivat, cu tufişuri şi mărăcini, un ţinut steril, pe care Glenarvan îl compară cu cabinele pământurilor de jos ale Scoţiei, iar Paganel cu câmpiile infertile ale Bretaniei. Dar dacă acest ţinut părea nelocuit de-a lungul coastei, prezenţa omului, nu a sălbaticului, ci a lucrătorului, se semnala în depărtare prin câteva construcţii.

— O moară! strigă Robert.

Întradevăr, la trei mile, aripile unei mori se întorceau în vânt.

— E chiar o moară, răspunse Paganel, care îşi îndreptase telescopul asupra obiectului în chestiune. Iată un mic monument pe cât de modest pe atât de folositor, a cărui vedere are privilegiul de a-mi încânta privirile.

— E aproape o biserică, zise lady Helena.

— Da, doamnă şi dacă una macină pâinea corpului, cealaltă macină pâinea sufletului. Din acest punct de vedere se aseamănă.

— Să mergem la moară, replică Glenarvan.

Porniră la drum. După o jumătate de oră de mers, solul lucrat de mâna omului se arătă sub o altă înfăţişare. Trecerea de la un ţinut steril la câmpia cultivată a fost bruscă. În locul mărăcinilor, garduri vii înconjurau nişte ogrăzi de puţin timp desţelenite; câţiva boi şi vreo şase cai păşteau în livezi înconjurate de salcâmi puternici luaţi din întinsele pepiniere ale insulei Kangaroo. Puţin câte puţin, apărură câmpuri acoperite de cereale, câteva fâşii de pământ acoperite cu spice aurii, de căpiţe de fân ridicate ca nişte stupi mari, livezi cu îngrădiri răcoroase, o grădină frumoasă demnă de Horaţiu, unde agreabilul se împreună cu utilul, apoi hambare comune împărţite cu înţelepciune, în sfârşit o locuinţă simplă şi confortabilă, pe care vesela moară a domina cu coama ei ascuţită şi o dezmierda cu umbra mobilă a marilor ei aripi.

În acest moment, un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o înfăţişare plăcută, ieşi din casa principală, la lătrăturile a patru dulăi care anunţau venirea străinilor. Cinci băieţi frumoşi şi puternici, fiii săi, erau urmaţi de mama lor, o femeie robustă. Nu se puteau înşela: acest om, înconjurat de familie, în mijlocul acestor construcţii noi, încă, în această câmpie aproape virgină, prezenta tipul deplin al colonistului irlandez care, dezgustat de mizeriile ţării sale, venise să caute fericirea şi averea dincolo de mări.

Glenarvan şi ai săi nu se prezentaseră încă, nici nu au avut timpul să-şi spună numele, nici calitatea lor, că aceste gazde ospitaliere îi şi salutaseră:

— Străini, fiţi bineveniţi în casa lui Paddy O’Moore.

— Sunteţi irlandez? zise Glenarvan strângând mâna colonistului.

— Am fost, răspunse Paddy O’Moore. Acum sunt australian. Intraţi, oricine aţi fi, domnilor; această casă e a dumneavoastră.

Nu rămânea decât să primească, fără ceremonie, o invitaţie făcută aşa de binevoitor. Lady Helena şi Mary Grant, conduse de doamna O’Moore, intrară în locuinţă, pe când fiii colonistului uşurau pe călători de armele lor.

O sală mare, răcoroasă şi luminoasă, ocupa parterul clădirii construite din scânduri groase aşezate orizontal. Câteva bănci de lemn ţintuite de zidurile zugrăvite în culori vesele, vreo zece scaune, două dulapuri de stejar, ulcioare de staniu strălucitoare, o masă largă şi lungă la care douăzeci de persoane ar fi stat comod – iată mobilierul.

Mâncarea de prânz era servită: castronul cu supă fumega între rosbif şi friptura de oaie înconjurată de farfurii mari cu măsline, struguri şi portocale; belşugul nu lipsea. Gazda avea un aer aşa de îndatoritor, masa cu o înfăţişare ispititoare, era aşa de mult şi de bogat aprovizionată, încât ar fi fost necuviincios să nu te aşezi la ea. Servitorii fermei, egalii stăpânului lor, veneau să-şi împărtăşească masa. Paddy O’Moore arătă cu mâna locul rezervat străinilor.

— Vă aşteptam, zise el cu simplitate lordului Glenarvan.

— Dumneata? răspunse acesta foarte surprins.

— Aştept totdeauna pe cei care vin, răspunse irlandezul. Apoi, cu o voce gravă, pe când familia şi servitorii săi stăteau cu respect, în picioare, el recită benedicte-ul catolic. Lady Helena se simţi cu totul emoţionată de o aşa perfectă simplitate de obiceiuri; o privire a soţului îi dădu de înţeles că şi el admira ca dânsa.

Lăudară cina. Convorbirea începu. De la scoţian la irlandez nu e mare deosebire. Râuleţul Tweed{47}, de câţiva metri, sapă un şanţ mai adânc între Scoţia şi Anglia, decât cele douăzeci de leghe ale canalului Irlandei, care despart bătrâna Caledonie de verdele Erin. Paddy O’Moore istorisi povestea vieţii lui. Era aceea a tuturor emigranţilor pe care mizeria îi alungă din ţara lor. Mulţi vin să caute în depărtare norocul şi nu găsesc decât necazuri şi nenorociri. Ei învârtesc soarta uitând să-şi acuze inteligenţa, lenea şi viciile lor. Oricine este sobru şi curajos, econom şi viteaz, reuşeşte.

Aşa a fost şi aşa era Paddy O’Moore. El părăsi Dundalk, unde murea de foame, îşi duse familia către ţinuturile australiene, debarcă la Adelaide, dispreţui munca de miner pentru oboselile mai puţin grele ale agricultorilor şi după două luni începu să-şi agonisească gospodăria aşa de îmbelşugată acum.

Tot pământul Australiei de sud e împărţit în porţiuni a câte optzeci de acri{48}. Aceste diferite loturi sunt cedate coloniştilor, de guvern şi din fiecare lot, un agricultor muncitor poate câştiga pentru a trăi şi să pună deoparte o sumă oarecare.

Paddy O’Moore ştia aceasta. Cunoştinţele lui agronomice îl ajutară mult. Trăi, făcu economii, cumpără loturi cu câştigurile de pe urma celui dintâi. Familia sa era prosperă, exploatarea sa de asemenea. Ţăranul irlandez deveni proprietar funciar şi cu toate că nu era decât de doi ani aici, poseda 500 de acri şi 500 de capete de vite. Era stăpân, după ce fusese sclavul europenilor şi independent cum poate fi în cea mai liberă ţară din lume.

Oaspeţii, la povestirea emigrantului irlandez, au răspuns prin sincere felicitări. După ce termină, Paddy O’Moore aştepta fără îndoială să afle şi ceva din ale musafirilor săi, dar fără a stărui prea mult. Era din acei oameni care zic: „Uite ce sunt, dar nu-ţi cer să-mi spui cine eşti”. Glenarvan avea interes să vorbească de Duncan, de prezenţa sa la Capul Bernouilli şi de cercetările sale urmărite cu o răbdare neobosită. Întrebă mai întâi, pe Paddy O’Moore despre naufragiul Britanniei.

Răspunsul irlandezului nu a fost favorabil. Nu auzise niciodată vorbindu-se de această corabie. De doi ani, nici un bastiment nu se rătăcise pe coastă. Or, catastrofa data numai de doi ani. El putea deci afirma, cu cea mai marc siguranţă, că naufragiaţii nu fuseseră aruncaţi în această parte a ţărmurilor apusene.

— Acum, milord, adăugă el, vă voi întreba ce interes aveţi să-mi puneţi această întrebare?

Atunci, Glenarvan povesti colonistului istoria documentului, călătoria iahtului, încercările făcute pentru a regăsi pe căpitanul Harry Grant; nu ascunse că cele mai scumpe speranţe ale sale cădeau înaintea unor afirmaţii aşa de sigure şi că pierduse orice nădejde de a găsi vreodată pe naufragiaţii Britanniei.

Cuvintele acestea trebuiau să producă o impresie dureroasă asupra auditoriului lui Glenarvan. Robert şi Mary erau acolo şi-l ascultau, cu ochii plini de lacrimi. Paganel nu găsi un cuvânt de consolare şi de speranţă. John Mangles suferea de o durere pe care n-o putea potoli. Disperarea năpădea de-acum sufletul acestor generoşi oameni pe care Duncanul îi adusese fără rost pe ţărmuri îndepărtate. Au auzit însă aceste cuvinte mângâietoare:

— Milord, lăudaţi pe Dumnezeu. Dacă totuşi căpitanul Grant mai trăieşte, apoi se află cu siguranţă pe pământul australian.