Capitolul VII. Ayrton.

Surpriza produsă de aceste cuvinte nu s-ar putea descrie. Glenarvan se ridicase brusc şi dându-şi deoparte scaunul strigă:

— Cine vorbeşte astfel?

— Eu, răspunse unul din servitorii lui Paddy O’Moore aşezat în capătul mesei.

— Tu, Ayrton? zise colonistul, nu mai puţin încremenit decât Glenarvan.

— Eu! răspunse Ayrton cu o voce emoţionată, dar hotărâtă, eu, un scoţian ca şi dumneavoastră, milord, eu, unul din naufragiaţii Britanniei!

Această declaraţie produse un efect de nedescris. Mary Grant, pe jumătate pierdută de emoţie şi fericire, căzuse în braţele lady-ei Helena; John Mangles, Robert şi Paganel, părăsindu-şi locurile lor, se repeziră către acela pe care Paddy O’Moore îl numise Ayrton.

Acesta era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu o înfăţişare aspră, cu privirea dârză pierdută sub sprâncene groase. Era numai oase şi nervi şi, după o expresie scoţiană, nu-şi pierdea timpul ca să se îngraşe. Statura mijlocie, umerii largi, mersul hotărât, chipul inteligent, energic. Simpatia pe care o inspira era sporită încă prin urmele unei nenorociri recente, întipărite pe faţa sa. Se vedea că suferise mult, cu toate că părea un om care suporta suferinţele, le brava şi le învingea.

Glenarvan şi prietenii săi au simţit aceasta de la prima vedere. Personalitatea lui Ayrton se impunea de la început. Glenarvan, făcându-se interpretul tuturor, puse întrebări la care Ayrton răspunse. Întâlnirea lui Glenarvan cu Ayrton produsese, evident, o emoţie reciprocă.

Primele întrebări ale lui Glenarvan se îngrămădiră fără ordine:

— Sunteţi unul din naufragiaţii Britanniei? întrebă el.

— Da, milord, caporalul căpitanului Grant, răspunse Ayrton.

— Scăpat cu dânsul după naufragiu?

— Nu, milord, nu. În acel moment teribil, am fost despărţit, luat de pe puntea corăbiei şi aruncat pe coastă.

— Nu eşti, deci, unul dintre cei doi marinari de care pomeneşte documentul?

— Nu. Nu cunoşteam existenţa acestui document. Căpitanul l-a aruncat în mare probabil când eu nu mai eram la bord.

— Dar căpitanul? Căpitanul?

— Îl credeam înecat, dispărut, scufundat cu tot echipajul Britanniei. Credeam că supravieţuisem singur.

— Dar ai spus că şi căpitanul Grant este viu!

— Nu, am zis: dacă totuşi căpitanul este viu…

— Ai adăugat: el e pe continentul australian!

— Nu poate fi decât aici.

— Nu ştii deci unde e?

— Nu, milord, v-o repet, îl credeam îngropat în valuri sau sfărâmat pe stânci. Dumneavoastră îmi spuneţi că mai trăieşte.

— Dar atunci, ce ştii dumneata? întrebă Glenarvan.

— Numai aceasta. Dacă totuşi căpitanul Grant e viu, el e în Australia.

— Unde a avut, deci, loc naufragiul? întrebă maiorul Mac Nabbs.

Aceasta era prima întrebare cu rost, dar, în tulburarea primului moment, Glenarvan, grăbit de a şti înainte unde se găsea căpitanul Grant, nu se informă de locul în care se pierduse Britannia. Din acest moment, convorbirea, până atunci aridă, atingând uşor subiectele fără a le aprofunda, amestecând faptele, intervertind datele, luă un curs mai drept şi, îndată, detaliile acestei poveşti obscure apărură nete şi mai precise, în spiritul auditoriului.

La întrebarea pusă de Mac Nabbs, Ayrton răspunse în aceşti termeni:

— Când am fost smuls de pe puntea de dinainte, Britannia alerga spre coasta Australiei. Nu mai avea de parcurs decât câteva sute de metri. Naufragiul a avut, deci, loc în chiar această parte.

— La 37 de grade latitudine? întrebă John Mangles.

— La 37 de grade, răspunse Ayrton.

— Pe coasta apuseană?

— Nu. Pe coasta răsăriteană, replică plin de vioiciune caporalul.

— Şi în ce vreme?

— În noaptea de 27 iunie 1862.

— E chiar aşa! exclamă Glenarvan.

— Vedeţi, deci, milord, adăugă Ayrton, că am putut zice pe drept cuvânt: dacă totuşi căpitanul Grant mai trăieşte pe continentul australian trebuie să-l căutăm, aici nu în altă-parte.

— Şi îl vom căuta, îl vom găsi şi îl vom scăpa, prietene! strigă Paganel. Ah! Preţios document, adăugă el cu o perfectă naivitate, trebuie să mărturisim că ai căzut în mâinile unor oameni foarte chibzuiţi! Nimeni, fără îndoială, nu auzi măgulitoarele cuvinte ale lui Paganel. Glenarvan şi lady Helena, Robert şi Mary se îngrămădeau pe lângă bravul matelot Ayrton, îi strângeau mâinile. Părea că prezenţa acestui om ar fi un zălog asigurat scăpării lui Harry Grant. Dacă matelotul scăpase din primejdiile naufragiului, de ce căpitanul n-ar fi ieşit cu bine din această catastrofă? Ayrton repeta bucuros că şi căpitanul Grant trebuia sa fie viu, ca şi el. Unde, nu ştia, dar, desigur, pe acest continent. Răspundea miilor de întrebări cu care era asaltat, cu o inteligenţă şi o precizie remarcabilă. Miss Mary, pe când el vorbea, ţinea una din mâinile sale într-ale ei. Era un tovarăş al tatălui ei, acest matelot, unul din marinarii. Britanniei! Trăise lângă Harry Grant, străbătând cu el mările, înfruntând aceleaşi primejdii! Mary nu-şi putea lua privirea de la această figură aspră; plângea de fericire.

Până atunci, nimeni nu avusese gândul de a se îndoi de adevărul spuselor caporalului. Singur, maiorul şi, poate, John Mangles, mai puţin grăbiţi de a se supune, se întrebau dacă totuşi cuvintele lui Ayrton meritau o încredere deplină. Întâlnirea sa neprevăzută putea trezi câteva îndoieli, dacă nu bănuieli. Desigur Ayrton citase amănunte, şi date concordante, particularităţi izbitoare. Dar detaliile, oricât de exacte ar fi, nu alcătuiesc o certitudine şi, în general, s-a remarcat minciuna din precizia amănuntelor. Mac Nabbs îşi păstră părerea fără a spune ceva cuiva.

Câţ despre John Mangles, îndoielile sale nu rezistară mult timp; după alte cuvinte ale matelotului, îl socoti drept un adevărat tovarăş al căpitanului Grant când îl auzi vorbind de tatăl ei tinerei fete. Ayrton îi cunoştea perfect pe Mary şi pe Robert. Îi văzuse la Glasgow, la plecarea Britanniei. Aminti de prezenţa lor la dejunul de adio dat pe bord prietenilor căpitanului. Asista la el şi şeriful Mac Intyre. Îl încredinţaseră pe Robert – avea abia zece ani, grijilor lui Dick Turner, şeful de echipaj de lângă care fugise, căţărându-se în vârful catargului.

— E adevărat, e adevărat! zise Robert Grant.

Şi Ayrton aducea astfel aminte de mii de amănunte, fără a părea că le dădea importanţa pe care le-o dădea John Mangles. Şi când se oprea, Mary îi spunea eu vocea-i blândă:

— Domnule Ayrton; mai vorbeşte de tatăl nostru. Glenarvan nu voia să-l întrerupă şi, totuşi, în mintea sa se îngrămădeau douăzeci de întrebări mai folositoare; dar lady Helena, arătându-i vesela emoţie a lui Mary, îl oprea.

Ayrton povesti istoria Britanniei şi călătoria prin Oceanul Pacific. Mary Grant cunoştea o mare parte, deoarece ştirile de pe corabie îi veniseră până în luna mai a anului 1862. În timpul acestui an, Harry Grant se opri la principalele insule ale Oceaniei. El se opri la Hebride, la Noua Guinee, la Noua Zeelandă, la Noua Caledonie, lovindu-se de luări în stăpânire puţin justificate, îndurând reaua voinţă a autorităţilor engleze, căci corabia sa era semnalată în coloniile Britanice. Totuşi, găsise un punct important pe coasta occidentală a Papuei; acolo stabilirea unei colonii îi păru uşoară şi prosperitatea asigurată; întradevăr, un port bun de oprire pe drumul Molucelor şi Filipinelor trebuia să atragă corăbiile, mai ales că săparea Canalului de Suez urma să înlăture drumul prin Capul Bunei Speranţe. Harry Grant era dintre aceia care făceau propagandă în Anglia la opera domnului de Lesseps şi nu amesteca rivalităţile politice într-o chestiune de mare interes internaţional.

După cercetarea Papuei, Britannia se duse să se aprovizioneze cu merinde la Callao şi a părăsit portul la 30 mai 1862, pentru a se întoarce în Europa prin Oceanul Indian şi drumul Capului Bunei Speranţe. La trei săptămâni după plecare, o furtună îngrozitoare avarie nava care luă o direcţie periculoasă. Trebuiră să taie catargele. Un drum de apă se deschise în fund şi nu reuşiră să-l oprească. Echipajul a fost peste puţin timp la capătul puterilor. Nu putură mânui pompele. Timp de opt zile, Britannia a fost jucăria uraganelor. Avea în cală şase picioare de apă. Se cufunda puţin câte puţin. Aveau să piară pe bord, când, în noaptea de 27 iunie, cum înţelesese perfect Paganel, zări ţărmul occidental al Australiei. Îndată corabia se izbi. Avu loc o lovitură violentă. În acest moment, Ayrton, luat de un val, a fost aruncat în mijlocul stâncilor şi-şi pierdu cunoştinţa. Când îşi veni în fire, era în mâinile indigenilor care îl târâră în interiorul continentului. De atunci, n-a mai auzit vorbindu-se de Britannia şi presupuse, nu fără dreptate, că ea pierise cu oameni şi lucruri pe primejdioasele stânci ale lui TwofoldBay.

Aici se isprăvea povestirea. Ea provocă de mai multe ori exclamaţii dureroase. Maiorul nu s-ar mai fi putut îndoi de autenticitatea ei. Dar, după istoria Britanniei, povestea vieţii lui Ayrton, trebuia să prezinte un interes şi mai mare.

Întradevăr, nu se îndoiau, graţie documentului, că Grant supravieţuise naufragiului cu doi din mateloţii săi, aşa cum supravieţuise şi Ayrton. Din soarta unuia puteau deduce pe a celuilalt.

Matelotul naufragiat, prizonierul unui trib indigen, se văzu dus în interiorul regiunii udate de Darling, adică la patru sute de mile spre nordul paralelei a treizeci şi şaptea. Acolo, el trăi mizerabil, pentru că tribul era nenorocit. Nu suferi însă chinuri. Au fost doi ani de sclavie penibilă. Totuşi, nutrea speranţa de a-şi recâştiga libertatea. Pândea cea mai mică ocazie pentru a scăpa, cu toate că fuga sa trebuia să-l arunce în alte nenumărate primejdii.

Într-o noapte din luna octombrie 1864, înşelă vigilenţa băştinaşilor şi dispăru în adâncimea pădurilor imense. Timp de o lună, trăind din rădăcini, din ferigi comestibile, rătăci în mijlocul acestor pustietăţi întinse călăuzindu-se ziua după soare şi noaptea după stele, adesea doborât de disperare. Trecu astfel mlaştini, râuri, munţi, toată această parte nelocuită a continentului, pe care puţini călători au străbătut-o cu greu. În sfârşit, zdrobit, ajunse la locuinţa ospitalieră a lui Paddy O’Moore, unde găsi o viaţă fericită în schimbul muncii.

— Şi dacă Ayrton se laudă cu mine, zise colonistul irlandez, când povestirea luă sfârşit, nu am decât să mă laud şi eu cu dânsul. E un om inteligent, brav, muncitor, bun şi dacă-i place, locuinţa lui Paddy O’Moore va fi mult timp a sa.

Ayrton mulţumi irlandezului cu un gest şi aşteptă să i se pună noi întrebări. Îşi zicea, totuşi, că legitima curiozitate a auditoriului trebuia să fie satisfăcută. La ce ar mai fi răspuns de aici înainte? Glenarvan era pe punctul de a deschide discuţia asupra unui nou plan, profitând de întâlnirea cu Ayrton şi de informaţiile sale, când maiorul, adresându-se matelotului, zise:

— Erai caporal la bordul Britanniei.

— Da, răspunse Ayrton fără a ezita.

Dar, înţelegând că un oarecare sentiment de neîncredere, o îndoială, oricât de uşoară ar fi fost, dictase întrebarea maiorului, adăugă:

— Am scăpat, dealtfel, din naufragiu, angajarea mea la bord.

Şi ieşi, îndată, din sala comună pentru a se duce să caute actul oficial. A lipsit un minut numai. Dar Paddy O’Moore a avut timp să spună:

— Milord, vi-l dau pe Ayrton drept un om cinstit. De două luni de când e în serviciul meu, nu am să-i fac o singură mustrare. Cunoşteam istoria naufragiului său şi a captivităţii sale. E un om cumsecade, demn de toată încrederea.

Glenarvan voia să răspundă că nu se îndoise deloc de sinceritatea lui Ayrton, când acesta intră şi prezentă angajamentul său în regulă. Era o hârtie iscălită de armatorii Britanniei şi de căpitanul Grant, a cărei scriere Mary o recunoscu perfect. Ea constata că „Tom Ayrton, matelot de rangul întâi, era angajat caporal pe bordul corăbiei Britannia din Glasgow”. Nu mai putea fi vreo îndoială asupra identităţii lui Ayrton, căci ar fi fost greu să se admită ca acest document să fie în mâinile lui şi să nu-i aparţină.

— Acum, zise Glenarvan, fac apel la sfaturile tuturor şi provoc o discuţie imediată asupra celor ce avem de făcut. Părerile dumitale, Ayrton, ne vor fi foarte preţioase şi ţi-aş fi foarte îndatorat să ni le dai.

Ayrton se gândi câteva clipe şi răspunse:

— Vă mulţumesc, milord, de încrederea pe care o aveţi în mine şi sper să mă arăt demn de ea. Am câteva cunoştinţe despre această ţară, despre obiceiurile indigenilor şi dacă vă pot fi folositor…

— Desigur, răspunse Glenarvan.

— Cred ca şi dumneavoastră, reluă Ayrton, că şi căpitanul Grant şi cei doi mateloţi ai săi au fost scăpaţi din naufragiu; dar, deoarece nu au ajuns la posesiunile engleze, deoarece n-au mai reapărut, nu mă îndoiesc că soarta lor n-a fost ca a mea şi că nu-s prizonierii unui trib de băştinaşi.

— Repeţi aici, Ayrton, argumentele pe care le-am scos de-acum în evidenţă, zise Paganel. Naufragiaţii sunt evident prizonierii indigenilor, aşa cum se temeau. Dar trebuie să credem că au fost târâţi, ca şi dumneata, la nord de paralela 37°?

— E de crezut, domnule, răspunse Ayrton; triburile duşmane nu rămân niciodată în vecinătatea districtelor supuse englezilor.

— Aceasta ne va complica cercetările, zise Glenarvan. Cum să regăseşti urmele prizonierilor în interiorul unui continent aşa de întins?

O tăcere lungă întâmpină această observaţie. Lady Helena întreba cu privirea, rând pe rând, pe toţi tovarăşii ei, fără a căpăta un răspuns. Paganel, el însuşi rămânea mut, contrar obiceiului său. Ingeniozitatea obişnuită îi lipsea. John Mangles umbla cu paşi mari în sala comună, ca şi cum ar fi fost pe puntea corăbiei sale în vreo încurcătură.

— Şi dumneata, domnule Ayrton, zise lady Helena matelotului, dumneata ce-ai face?

— Doamnă, răspunse cu vioiciune Ayrton, m-aş îmbarca la bordul Duncanului şi m-aş duce chiar la locul naufragiului. Acolo, aş căuta indiciile pe care întâmplarea le-ar putea da.

— Bine, zise Glenarvan, va trebui să aşteptăm ca Duncanul să fie reparat.

— Ah! Aţi suferit avarii? întrebă Ayrton.

— Da, răspunse John Mangles.

— Grave?

— Nu, dar necesită unelte pe care nu le avem la bord. Una din aripile elicei e stricată şi nu poate fi reparată decât la Melbourne.

— Nu puteţi merge cu velele? întrebă caporalul.

— Ba da; dar dacă vânturile ar fi împotriva Duncanului ne-ar provoca întârzieri şi, în orice caz, va trebui să ne întoarcem la Melbourne.

— Ei bine, să meargă vasul la Melbourne, exclamă Paganel, iar noi să mergem fără el în golful TwofoldBay.

— Şi cum? întrebă John Mangles.

— Traversând Australia, cum am traversat America, urmând paralela treizeci şi şapte.

— Dar Duncanul? reluă Ayrton insistând.

— Duncanul ne va întâlni sau îl vom întâlni noi, după împrejurări. Dacă găsim pe căpitanul Grant în drumul nostru, ne vom întoarce împreună la Melbourne. Din contră, dacă ne urmăm căutările până la coastă, Duncanul va veni să ne întâlnească acolo. Cine are de făcut obiecţii acestui plan? Maiorul?

— Nu, răspunse Mac Nabbs, dacă traversarea Australiei e practicabilă.

— Aşa de practicabilă, răspunse Paganel, încât propun lady-ei Glenarvan şi domnişoarei Grant să ne însoţească.

— Vorbeşti serios, Paganel? întrebă Glenarvan.

— Foarte serios, dragul meu lord. E o călătorie de trei sute cincizeci de mile. Câte 12 mile pe zi, va dura abia o lună, adică timpul necesar reparaţiilor Duncanului. Ah! Dacă ar fi vorba de a străbate continentul australian la o latitudine mai joasă, dacă ar trebui să-l tăiem în lat, să trecem pustiul imens în care apa lipseşte, în care căldura e toridă, să facem în sfârşit ceea ce n-au încercat încă cei mai îndrăzneţi călători, ar fi altfel! Dar această a treizeci şi şaptea paralelă taie provincia Victoria, o ţară engleză, civilizată, cu drumuri, cu căi ferate şi populată în mare parte pe acest parcurs. E o călătorie care se face în trăsură, dacă vrei sau în căruţă. E o plimbare ca de la Londra la Edinburgh, nimic altceva.

— Dar animalele sălbatice? zise Glenarvan, care voia să expună toate obiecţiile posibile.

— Nu sunt animale sălbatice în Australia.

— Dar sălbaticii?

— Nu sunt sălbatici la această latitudine şi, în orice caz, n-au cruzimea băştinaşilor din Noua Zeelandă.

— Dar bandiţii?

— Nu sunt bandiţi în provinciile meridionale ale Australiei, ci numai în coloniile răsăritene. Provincia Victoria nu numai că i-a respins, dar a făcut o lege pentru a exclude de pe teritoriul ei pe condamnaţii eliberaţi ai celorlalte provincii. Guvernul victorian, chiar în acest an, a ameninţat compania peninsulară de a-i retrage sprijinul dacă corăbiile ei vor continua să ia cărbuni în porturile Australiei occidentale, unde ocnaşii, sunt primiţi. Cum? Nu ştii asta, dumneata, un englez?

— Mai întâi, nu-s englez, răspunse Glenarvan.

— Ceea ce a spus domnul Paganel, e foarte adevărat, zise Paddy O’Moore. Nu numai provincia Victoria dar şi Australia Meridională, Queensland, chiar Tasmania sunt de acord în a respinge pe deportaţi de pe teritoriul lor. De când locuiesc la această fermă, n-am auzit vorbindu-se de un singur ocnaş.

— Şi în ceea ce mă priveşte, nu i-am întâlnit niciodată, răspunse Ayrton.

— Vedeţi, prieteni, reluă Jacques Paganel, că am avut dreptate. Ei bine, ne-am înţeles?

— Ce crezi, Helena? întrebă Glenarvan.

— Ceea ce credem toţi, scumpul meu Edward, răspunse lady Helena, întorcându-se către tovarăşii ei. Să pornim! Tot înainte!