Capitolul XI. Burke şi Stuart.

Restul zilei a fost ocupat cu convorbiri şi plimbări. Călătorii, vorbind şi admirând, au parcurs ţărmurile Wimerrei. Cocorii cenuşii şi ibişii, scoţând strigăte răguşite, fugeau la apropierea lor. Pasărea de satin, strălucitoare, se furişa pe ramurile înalte ale smochinului sălbatic, grangurii şi mărăcinarii zburau între trunchiurile superbe ale liliaceelor, pescăruşii îşi părăseau pescuitul obişnuit, pe când familia civilizată a papagalilor, ca „blue mountain” împodobit cu cele şapte culori ale prismei, micul „roschill” având capul stacojiu, cu gâtlejul.galben şi „lori” cu penele roşii şi albastre îşi continuau asurzitoarele flecăreli în vârful arborilor de cauciuc.

Astfel, când culcaţi pe apă pe malul apelor murmurânde, când rătăcind, la întâmplare, între tufele de mimoze, călătorii admirară natura până la apusul zilei. Noaptea, precedată de un lung crepuscul, îi surprinse la o jumătate de milă de mal. Reveniră călăuzindu-se nu după Steaua Polară, invizibilă în emisfera australă, ci după Crucea Sudului care strălucea la jumătatea drumului de la orizont la zenit.

Mr. Olbinett întinsese masa sub cort. Se aşezară. Succesul cinei a fost un fel de tocană de papagali, ucişi cu îndemânare de Wilson şi cu dibăcie preparaţi de bucătar.

Cina terminată, fiecare căută un pretext să nu dea somnului primele ore ale frumoasei nopţi. Lady Helena puse toată lumea de acord, cerând lui Paganel să povestească istoria marilor călători australieni, o istorie de mult făgăduită.

Paganel nu cerea altceva. Cei prezenţi s-au întins la piciorul unui „banksia” măreţ; fumul ţigărilor se ridică îndată până la frunzişul pierdut în umbră şi geograful, bizuindu-se pe neobosita sa memorie, începu:

— Vă aduceţi aminte, dragii mei şi maiorul n-a uitat, fără îndoială, de enumerarea călătorilor, pe care v-am făcut-o pe bordul Duncanului. Din toţi acei care căutară sa pătrundă în interiorul continentului, numai patru au reuşit să-l străbată de la sud la nord sau de la nord la sud. Aceştia sunt: Burke, în 1860 şi 1861; Mac Kinlay în 1861 şi 1862, Landsborough în 1862 şi Stuart, tot în 1862. Despre Mac Kinlay şi Landsborough, vă voi spune puţin. Cel dintâi merse de la Adelaide la golful Carpentaria, al doilea de la golful Carpentaria la Melbourne, amândoi trimişi de comitetele australiene în căutarea lui Burke, care nu mai reapărea şi nu avea să mai reapară niciodată.

Burke şi Stuart sunt cei mai îndrăzneţi exploratori de care vă voi vorbi. La 20 august 1860, sub auspiciile Societăţii Regale din Melbourne, pleca un fost ofiţer irlandez, vechi inspector de poliţie la Castlemaine, numit Robert O’Hara Burke. Îl însoţeau unsprezece oameni: William John Wills, un tânăr şi distins astronom, doctorul Beckler, botanist, Gray King, tânăr militar al armatei Indiilor, Landells, Brahe şi mai mulţi indigeni. Douăzeci şi cinci de cai şi douăzeci şi cinci de cămile duceau călătorii, bagajele şi proviziile pentru optsprezece luni. Expediţia avea ţinta golfului Carpentaria, pe coasta septentrională, urmând mai întâi râul Cooper. Trecu fără greutate liniile lui Murray şi Darling şi ajunse la staţiunea Menindie, pe marginea coloniilor. Acolo, şi-au dat seama că numeroase bagaje erau supărătoare. Această situaţie şi o oarecare asprime a caracterului lui Burke provoacă dezbinarea în grup. Landells, conducătorul cămilelor, urmat de câţiva servitori hinduşi, se despărţi de expediţie şi se întoarse pe malurile râului Darling. Burke îşi urmă drumul înainte. Când prin păşuni măreţe udate cu îmbelşugare, când pe drumuri pietroase şi lipsite de apă, el coborî către Cooper’s Creek. La 20 noiembrie, trei luni după plecarea sa, stabilea un prim depozit de provizii pe malul râului.

Aici, călătorii au fost reţinuţi câtva timp fără a găsi un drum practicabil spre nord, un drum în care apa să fie asigurată. După mari greutăţi ajunseră la un pas pe care-l numiră fortul Wills. Au făcut un post înconjurat de un gard, aşezat la jumătatea drumului de la Melbourne la golful Carpentaria. Acolo, Burke îşi împărţi trupa în două: una, sub ordinele lui Brahe, trebuia să rămână la fortul Wills timp de trei luni şi mai mult, dacă nu-i vor lipsi proviziile, şi să aştepte întoarcerea celeilalte. Aceasta nu cuprindea decât pe Burke, King, Gray şi Wills. Ei luară şase cămile. Luară provizii pentru trei luni, adică trei chintale de făină de ovăz, cincizeci livre de orez, un chintal de carne de cal uscată, o sută de livre de carne de porc sărată şi slănină şi treizeci de livre de pesmeţi, totul pentru a face o călătorie de şase sute de leghe dus şi întors.

Cei patru oameni plecară. După anevoioasa trecere printr-un pustiu pietros, ajunseră la râul Eyre, punctul extrem atins de Stuart, în 1845 şi urcând meridianul de 140° ieşiră spre nord.

La 7 ianuarie, trecură tropicul sub un soare de foc, înşelaţi de miraje ademenitoare, adesea lipsiţi de apă, uneori răcoriţi de mari furtuni, găsind ici şi colo câţiva indigeni rătăcitori de care nu avură să se plângă, altfel spus stingheriţi, oarecum, de dificultăţile unui drum pe care nu-l opreau nici lacuri, nici fluvii, nici munţi.

La 12 ianuarie, câteva coline de gresie apărură spre nord, apoi Munţii Forbes şi o succesiune de munţi granitici, care se numesc „ranges”. Acolo, oboselile au fost mari. Abia înaintau. Animalele nu voiau să meargă înainte. „Necontenit în range! Cămilele năduşesc de frică!” scrise Burke pe carnetu-i de călătorie. Totuşi cu puterea energiei, exploratorii ajung pe malurile râului Turner, apoi la cursul superior al fluviului Flinders, văzut de Stokes în 1841, care se aruncă în golful Carpentaria, între perdele de palmieri şi eucalipţi.

Apropierile oceanului se manifestară printr-un şir de terenuri mlăştinoase. Una din cămile pieri acolo. Celelalte refuzară de a merge mai departe. King şi Gray trebuiră să rămână cu ele. Burke şi Wills continuară a merge spre nord şi, după mari greutăţi, foarte obscur relatate în notele lor, ajunseră la un punct în care fluxul mării acoperea mlaştinile, dar nu văzură oceanul. Era la 11 februarie 1861.

— Astfel, zise lady Helena, ei nu putură merge mai departe?

— Nu, doamnă, răspunse Paganel. Solul mlaştinilor le fugea sub picioare şi trebuiră să se gândească a se întoarce la tovarăşii lor din fortul Wills. Tristă întoarcere, v-o jur! Târându-se, slabi, sleiţi, regăsiră, Burke şi camaradul său, pe Gray şi King. Apoi, expediţia, coborând la sud pe drumul deja urmat, se îndrepta către Cooper’s Creek.

Peripeţiile, primejdiile, suferinţele acestor călători, nu le cunoaştem exact, căci notele lipsesc din carnetele exploratorilor. Dar au trebuit să fie teribile. Întradevăr, în luna aprilie, ajunşi în valea Cooper, nu mai erau decât trei; Gray sucombase chinurilor. Patru cămile pieriseră. Totuşi, dacă Burke reuşea să ajungă la fortul Wills, unde îl aştepta Brahe cu depozitul său de provizii, tovarăşii săi şi dânsul erau scăpaţi. Şi-au adunat toate forţele, energia; se târăsc alte câteva şase zile; la 21 aprilie, zăresc gardurile fortului. Ajung, dar… chiar în acea zi, după 6 luni de aşteptare zadarnică, Brahe plecase.

— Plecase! strigă tânărul Robert.

— Da, plecase! în aceeaşi zi, printr-o deplorabilă fatalitate! Nota lăsată de Brahe data de şapte ore! Burke nu se putea gândi să-i ajungă. Nenorociţii părăsiţi se întăriră puţin câte puţin cu proviziile depozitului. Dar mijloacele de transport le lipseau, şi o sută cincizeci de leghe îi mai despărţeau de râul Darling.

Atunci, Burke, contrar părerii lui Wills, se gândeşte să ajungă la stabilimentele australiene aşezate lângă muntele Hopeless, la şaizeci de leghe de fortul Wills. Porniră la drum. Din două cămile care rămân, una piere într-un afluent mocirlos al lui Cooper’s Creek; cealaltă nu mai poate face un pas: trebuie s-o ucidă şi să se hrănească apoi cu carnea ei. Îndată, proviziile sunt mâncate. Cei trei nenorociţi sunt nevoiţi să se hrănească cu „nordu”, o plantă acvatică. Din lipsa apei, din lipsa mijloacelor de transport, ei nu se pot depărta de malurile râului Cooper. Un incendiu le arde coliba şi lucrurile. Sunt pierduţi! Nu mai au decât să moară!

Burke îl cheamă pe King lângă dânsul şi-i zice: „Nu mai am de trăit decât câteva ore; iată ceasul şi notele mele. Când voi fi mort, doresc să-mi puneţi un revolver în mana dreaptă şi să mă lăsaţi aşa cum voi fi, fără a mă îngropa!” Acestea zise, Burke nu mai vorbi şi îşi dădu ultima suflare a doua zi la ora opt dimineaţa.

King, îngrozit, nebun de spaimă, se duse în căutarea unui trib australian. Când se întoarse, murise şi Wills. Cât despre King, el a fost luat de nişte indigeni. În luna septembrie a fost găsit de expediţia domnului Howitt, trimisă în căutarea lui Burke în acelaşi timp cu Mac Kinlay şi Landsborough. Aşadar, din patru exploratori, unul singur a supravieţuit acestei treceri a continentului australian.

Povestirea lui Paganel impresionase dureros pe toţi cei de faţă. Fiecare se gândea la căpitanul Grant care rătăcea, poate, ca şi Burke şi ai săi în mijlocul acestui continent funest. Naufragiaţii scăpaseră oare suferinţelor care au nimicit pe aceşti îndrăzneţi pionieri? Apropierea a fost aşa de firească, încât lacrimile veniră în ochii lui Mary Grant.

— Tată! Sărmanul meu tată! murmură dânsa.

— Miss Mary! Miss Mary! strigă John Mangles; pentru a îndura asemenea suferinţe, trebuiesc înfruntate ţinuturile din interior! Căpitanul Grant e în mâinile indigenilor, ca şi King şi, ca şi King, va fi salvat! El nu s-a găsit niciodată în condiţii aşa de grele.

— Niciodată, adăugă Paganel şi ţi-o repet, scumpa mea miss. Australienii sunt ospitalieri.

— Să vă audă Dumnezeu! răspunse fata.

— Şi Stuart? întrebă Glenarvan, care voia să abată cursul acestor triste gânduri.

— Stuart? răspunse Paganel. Oh! Stuart a fost mai fericit şi numele său e celebru în analele australiene. În anul 1860, urmat numai de doi oameni, a încercat, dar în zadar, să pătrundă în interiorul Australiei. Nu era un om care să se descurajeze. În anul 1861, la 1 ianuarie, el a părăsit Chambers Creek, în fruntea a unsprezece tovarăşi hotărâţi şi nu s-a oprit decât la şaizeci de leghe de golful Carpentaria; dar lipsindu-i proviziile, trebui să se întoarcă la Adelaide fără a fi trecut temutul continent. Totuşi, îndrăzni să-şi mai încerce norocul şi organiză o a treia expediţie care, de astă dată, trebuia să atingă ţelul atât de mult dorit.

Parlamentul Australiei meridionale patronă cu căldură această nouă explorare şi votă un fond de două mii de lire sterline. Stuart luă toate precauţiile pe care i le sugeră experienţa sa de pionier. Prietenii săi, Waterhouse, naturalistul, Thring, Kekwich, vechii săi tovarăşi, Woodforde, Auld, zece în total, se uniră cu el. A luat douăzeci de burdufuri de piele de America, care cuprindeau şapte galoane fiecare şi la 5 aprilie 1862, expediţia se găsea reunită la bazinul lui Newcastle Water, dincolo de paralela 28, în acelaşi punct pe care Stuart nu-l putuse trece. Linia itinerariului urma aproape meridianul 131° şi, prin urmare, la şapte grade la vest de cel al lui Burke.

Bazinul Newcastle Water trebuia să fie baza noilor explorări. Stuart, înconjurat de păduri dese, încercă zadarnic să treacă la nord şi la nord-est. Acelaşi insucces pentru a ajunge la vest de râul Victoria; crânguri dese închideau orice ieşire. Stuart se hotărî atunci să-şi schimbe popasul şi reuşi să se transporte puţin mai la nord în mlaştinile lui Hower. Mergând spre est, întâlni în mijlocul câmpiilor ierboase râuşorul Daily, pe care-l urcă cu vreo treizeci de mile.

Ţinutul devenea măreţ; păşunile sale ar fi făcut bucuria şi averea unui squatter; eucalipţii creşteau acolo la o înălţime uriaşă. Stuart, uimit, îşi continuă mersul; atinse ţărmurile râului Strangway şi ale lui Roper’s Creek, descoperit de Leichardt; apele lor curgeau printre palmierii demni de această regiune tropicală; acolo trăiau triburi indigene care primiră bine pe exploratori.

Din acest punct, expediţia înclină spre nord-nordvest, căutând printr-un teren acoperit cu gresie şi de roci feruginoase, izvoarele râului Adelaide, care se varsă în golful Van-Diemen. Grupul trecea atunci ţinutul Arnhem, în mijlocul palmierilor, bambuşilor şi brazilor. Adelaide se lărgea; ţărmurile sale deveneau mlăştinoase; marea era aproape.

Marţi 22 iunie, Stuart poposi în mlaştinile FreshWater, încurcat de nenumărate râuşoare care-i tăiau drumul. Trimise pe trei din tovarăşii săi să caute drumuri practicabile; a doua zi, când ocolind stânci de netrecut, când înglodându-se în terenuri noroioase, atinse câteva câmpii ridicate şi acoperite de verdeaţă în care creşteau dumbrăvioare de gumieri şi de copaci cu scoarţa fibroasă; acolo zburau cârduri de gâşte, de ibis, de păsări acvatice, de o sălbăticie extremă. Indigeni erau puţini sau deloc. Numai câteva tabere îndepărtate.

La 24 iulie, nouă luni după plecarea din Adelaide, Stuart a pornit la ora opt şi douăzeci dimineaţa spre nord; el dorea să ajungă la mare în aceeaşi zi; ţinutul era uşor ridicat, presărat de minerale de fier şi roci vulcanice, copacii devin mici; ei iau o înfăţişare maritimă; o vale largă produsă de aluviuni se arată, mărginită dincolo de o perdea de arbuşti. Stuart aude lămurit zgomotul valurilor care se sparg; dar nu zice nimic tovarăşilor săi. Pătrund într-un crâng închis de curpeni de viţă de vie sălbatică.

Stuart face câţiva paşi. E pe malul Oceanului Indian! „Marea! Marea!” strigă Thring buimăcit. Ceilalţi alergară şi urale prelungi salutau Oceanul Indian. Continentul fusese trecut pentru a patra oară! Stuart, după promisiunea făcută guvernatorului sir Richard Mac Donnell, îşi înmuie picioarele şi-şi spălă faţa în valurile oceanului. Apoi, se întoarse în vale şi înscrise pe un copac iniţialele J. M. D. S.; tabăra a fost organizată lângă un râuleţ cu apele repezi.

A doua zi, Thring se duse în recunoaştere să vadă dacă puteau ajunge pe la sud-vest îmbucătura râului Adelaide; dar solul era prea mlăştinos pentru piciorul cailor; trebuiră să renunţe.

Atunci, Stuart alese într-un luminiş un copac înalt. Tăie ramurile de jos şi în vârf desfăşură drapelul australian. În scoarţa copacului au fost scrise aceste cuvinte: Caută în pământ la un picior spre sud.

Şi dacă vreun călător ar săpa într-o zi pământul în locul arătat, ar găsi o cutie de fier alb, şi în această cutie, acest document ale cărui cuvinte îmi sunt întipărite în minte:

MAREA EXPEDIŢIE DE EXPLORARE ŞI TRECEREA DE LA SUD LA NORD A AUSTRALIEI.

Exploratorii, sub ordinele lui John Mac Douall Stuart au ajuns aici la 25 iulie 1862, după ce au traversat toată Australia de la Marea Sudului la ţărmurile Oceanului Indian, trecând prin centrul continentului. Au părăsit Adelaide la 26 octombrie 1861 şi au ieşit la 21 ianuarie 1862 din ultima staţiune a coloniei în direcţia nord. În amintirea acestui fericit eveniment, ei au desfăşurat aici drapelul australian cu numele şefului expediţiei şi Totul e bine. Dumnezeu s-o apere pe regină. Urmează semnătura lui Stuart şi a tovarăşilor săi.

Aşa a fost pecetluit acest mare eveniment care a avut un răsunet în toată lumea.

— Şi aceşti oameni curajoşi şi-au revăzut prietenii lor din sud? întrebă lady Helena.

— Da, doamnă, răspunse Paganel; toţi, dar nu fără oboseli crude. Stuart a fost cel mai încercat; sănătatea sa era grav compromisă de scorbut când îşi reluă itinerariul către Adelaide. La începutul lui septembrie, boala sa făcuse aşa de mari progrese, încât nu mai credea să mai vadă districtele locuite. Nu mai putea sta în şa; mergea culcat într-un palanchin suspendat între doi cai. La sfârşitul lui octombrie, credea că moare, când o criză salutară îl scăpă şi la 10 decembrie, convoiul ajunse la primele stabilimente.

La 17 decembrie, Stuart intră în Adelaide în mijlocul unei populaţii entuziasmate. Dar sănătatea sa era prăpădită şi, îndată, după ce obţinuse marea medalie de aur a Societăţii de Geografie, el s-a îmbarcat pe Indus, pentru scumpa lui Scoţie, unde îl vom vedea la întoarcerea noastră{55}.

— Era un om care poseda în cel mai înalt grad energia morală, zise Glenarvan şi, mai mult decât forţa fizică, ea duce la îndeplinirea marilor fapte. Scoţia e mândră de a-l număra printre copiii ei.

— Şi de la Stuart, întrebă lady Helena, nici un călător n-a încercat noi descoperiri?

— Ba da, doamnă, răspunse Paganel. V-am vorbit adesea de Leichardt. Acest călător făcuse deja în 1844 o explorare remarcabilă în Australia Septentrională. În 1848, el întreprinse o a doua expediţie spre nord-est. De 17 ani n-a mai reapărut. În ultimul an, celebrul botanist, doctorul Muller din Melbourne, a deschis o subscripţie publică destinată cheltuielilor unei expediţii. Această expediţie a fost repede acoperită şi un grup de squatteri curajoşi, comandaţi de inteligentul şi îndrăzneţul Mac Intyre, a părăsit la 21 iunie 1864 păşunile râului Paroo. În momentul în care vă vorbesc, el trebuie să se fi adâncit mult, în căutarea lui Leichardt, în interiorul continentului. Să dea cerul să reuşească, să fie ca şi noi să putem regăsi pe prietenii care ne sunt scumpi!

Astfel, se termină povestirea geografului. Ora era înaintată. Mulţumiră lui Paganel şi fiecare, câteva clipe mai târziu, dormea liniştit, pe când pasărea-orologiu, ascunsă în frunzişul gumierilor albi, bătea regulat secundele acestei nopţi liniştite.