Capitolul XII. Trenul de la Melbourne la Sandhurst.

Maiorul văzu cu oarecare teamă pe Ayrton părăsind corturile de pe ţărmul Wimerrei pentru a se duce să caute un fierar în staţiunea Black Point. Dar nu zise nici un cuvânt în legătură cu o neîncredere personală, ci se mulţumi să supravegheze împrejurimile râului. Liniştea câmpiilor nu a fost deloc tulburată şi, după câteva ore de întuneric, soarele reapăru la orizont.

Glenarvan nu avea altă teamă decât aceea de a-l vedea pe Ayrton întorcându-se singur. În lipsa lucrătorilor, căruţa nu putea să meargă mai departe. Călătoria ar fi fost deci oprită timp de mai multe zile; poate şi Glenarvan, nerăbdător de a reuşi, avid de a-şi atinge ţelul, nu admitea nici o întârziere.

Ayrton, din fericire, nu-şi pierduse timpul. A doua zi, el reapăru în zori. Un om care se zicea că este fierar al staţiei Black Point, îl însoţea. Era un vlăjgan puternic, de statură înaltă, dar cu o înfăţişare aspră. Nu avea importanţă înfăţişarea dacă-şi ştia meseria. În orice caz nu vorbea deloc.

— E un lucrător destoinic? întrebă John Mangles pe caporal.

— Nu-l cunosc mai mult decât dumneavoastră, căpitane, răspunse Ayrton. Vom vedea.

Fierarul se puse pe lucru. Că îşi cunoştea meseria, au văzut din felul în care repară partea de dinainte a căruţei. Lucra cu îndemânare, cu o vigoare puţin comună. Maiorul observă că pumnii săi arătau o dungă neagră de sânge. Era indiciul unei răni recente. Mac Nabbs întrebă pe fierar despre aceste răni care trebuiau să fie dureroase. Dar acesta nu răspunse şi îşi continuă lucrul. Două ore după aceea, stricăciunile căruţei erau reparate. Cât despre calul lui Glenarvan, fierarul isprăvi repede. Avusese grijă să aducă potcoave bune. Potcoavele aveau o particularitate care nu scăpă maiorului. Era o treflă grosolan tăiată în partea din faţă. Mac Nabbs o arătă lui Ayrton, care răspunse:

— Acesta e semnul din Black Point. El permite observarea urmelor cailor care se îndepărtează de staţiune şi de a nu-i confunda cu alţii.

Îndată, potcoavele au fost aşezate la copitele calului. Apoi, fierarul îşi ceru plata şi se duse, fără a fi pronunţat patru cuvinte.

O jumătate de oră mai târziu, călătorii erau pe drum. Dincolo de perdelele de mimoze se întindea un spaţiu larg descoperit, care-şi merita numele de „openplain”. Câteva sfărâmături de cuarţ şi de roci feruginoase zăceau între tufişuri; ierburi înalte şi garduri închideau turme numeroase. Câteva mile mai departe roţile căruţei brăzdau destul de adânc terenuri lacustre, unde murmurau izvoare neregulate, pe jumătate ascunse sub o perdea de trestii uriaşe. Apoi, merseră de-a lungul unor întinse lagune sărate, în plină evaporare. Călătoria se făcea fără greutate şi, trebuie adăugat, fără plictiseală.

Lady Helena invita pe călăreţi să o viziteze rând pe rând, căci salonul ei era foarte mic. Dar fiecare părăsea, astfel, oboseala călăritului şi se recrea în conversaţia acestei amabile femei. Lady Helena, secondată de miss Mary, făcea cu o graţie perfectă onorurile salonului său ambulant. John Mangles nu era uitat de la aceste invitaţii zilnice.

Astfel, tăiară diagonal drumul de diligenţă de la Growland la Horsham, un drum foarte prăfuit pe care călătorii nu-l întrebuinţau niciodată. Câteva coline puţin ridicate au fost trecute, la extremitatea comitatului Talbot şi, seara, convoiul ajunse la trei mile deasupra Maryborough-ului. Cădea o ploaie fină, care în orice altă ţâră ar fi înmuiat solul; dar aici aerul absorbea umezeala aşa de bine şi de repede, încât nu au suferit din cauza aceasta.

A doua zi, la 29 decembrie, mersul a fost puţin întârziat de un şir de coline care formau o mică Elveţie în miniatură. Erau urcuşuri şi coborâri continue care îi făceau să îndure zdruncinături puţin plăcute. Călătorii au tăcut o parte a drumului pe jos şi nu s-au plâns.

La ora unsprezece, au ajuns la Carlsbrook, municipalitate destul de importantă. Ayrton era de părere să înconjoare oraşul fără a pătrunde în interior, pentru ca, zicea el, să câştige timp. Glenarvan îi împărtăşi părerea, dar Paganel, necontenit lacom de curiozităţi, dorea să viziteze Carlsbrook. Îl lăsară şi căruţa îşi continuă încet drumul.

Paganel, după obiceiul său, luă pe Robert cu el. Vizita i-a fost scurtă dar suficientă pentru a-i da o idee exactă a oraşelor australiene. Era o bancă, un palat de justiţie, o piaţă, o şcoală, o biserică şi vreo sută de case de cărămidă. Totul era aşezat într-un patrulater regulat, tăiat de străzi paralele, după metoda engleză. Nimic mai simplu şi mai recreativ. Când oraşul creşte i se lungesc străzile, ca pantalonii unui copil care creşte, şi simetria primitivă nu-i deloc schimbată.

La Carlsbrook domnea o mare activitate, simptom remarcabil în aceste cetăţi nou-născute. Poate că în Australia oraşele cresc precum copacii, la căldura soarelui. Oamenii ocupaţi treceau străzile; expeditori de aur se îngrămădeau la birourile de primire; preţiosul metal, escortat de poliţia indigenă, venea de la uzinele din Bendigo şi de la muntele Alexandru. Toată această lume îmboldită de interes nu se gândea decât la afacerile sale şi străinii trecură nezăriţi în mijlocul populaţiei muncitoare.

După o oră întrebuinţată pentru a parcurge Carlsbrook, cei doi vizitatori îşi ajunseră tovarăşii întro câmpie cu grijă cultivată. Lungi livezi, cunoscute sub numele de „low level plains”, îi urmară cu nenumărate turme de oi şi cu colibe de păstori. Apoi, se arătă pustiul cu acea bruscheţe specifică naturii australiene. Colinele Simpson şi muntele Tarrangower marcau punctul pe care-l face spre sud districtul Loddo pe meridianul 144°.

Totuşi, nu întâlniseră până aici niciunul din acele triburi băştinaşe trăind în stare sălbatică. Glenarvan se întreba dacă australienii lipseau Australiei după cum indienii lipsiseră în pampasul argentinian. Dar Paganel îi spuse că, sub această latitudine, sălbaticii frecventau câmpiile lui Murray, aşezate la o sută de mile în est.

— Ne apropiem de ţara aurului, zise el. În mai puţin de două zile vom trece această opulentă regiune a muntelui Alexandru. Acolo s-a abătut în 1852 puhoiul minerilor. Băştinaşii au trebuit să fugă către pustiurile interioare. Suntem într-o ţară civilizată fără ca poate să ne dăm seama şi drumul nostru, înainte de sfârşitul acestei zile, va fi tăiat drumul de fier care pune în comunicaţie Murray cu marea. Ei bine, trebuie spus, prieteni, un drum de fier în Australia, iată ce-mi pare un lucru surprinzător!

— Şi de ce, Paganel? întrebă Glenarvan.

— De ce?! Pentru că acest lucru e strigător la cer! Oh! Ştiu bine că dumneavoastră ceilalţi, obişnuiţi de a vă coloniza posesiunile îndepărtate, care aveţi telegrafe electrice şi expoziţii universale în Noua Zeelandă, găsiţi acest lucru foarte simplu! Dar aceasta uimeşte spiritul unui francez, ca mine şi îi zăpăceşte toate ideile asupra Australiei!

— Pentru că priveşti trecutul şi nu prezentul, răspunse John Mangles.

— De acord, reluă Paganel; dar locomotive şuierând prin pustiuri, rotocoale de aburi încolăcindu-se de ramurile mimozelor şi eucalipţilor, aricii, ornitorincii şi cazuarii fugind dinaintea trenurilor, sălbaticii luând expresul de trei şi jumătate pentru a merge de la Melbourne la Kyneton, la Castlemaine, la Sandhurst sau la Echuca, iată ce-ar mira pe oricine altul decât pe un englez sau american. Cu drumurile dumneavoastră de fier, se duce poezia deşertului.

— Ce importanţă are, dacă pătrunde progresul! răspunse maiorul.

O şuierătură puternică întrerupse discuţia. Călătorii nu erau decât la o milă de drumul de fier. O locomotivă veni de la sud şi mergând cu iuţeală mică, se opri tocmai la punctul de intersecţie al căii ferate şi al drumului urmat de căruţă.

Acest drum de fier, aşa cum spusese Paganel, lega capitala Victoriei de Murray, cel mai mare fluviu al Australiei. Imensul curs de apă, descoperit de Stuart în 1828, ieşit din Alpii Australiei, mărit de Lachlan şi de Darling, acoperă toată frontiera nordică a provinciei Victoria şi se aruncă în golful Encounter, lângă Adelaide. El străbate ţinuturi bogate, fertile şi staţiunile squatter-ilor se înmulţeau pe parcursul său, graţie comunicaţiilor uşoare pe care drumul de fier le stabileşte cu Melbourne.

Acest drum de fier era atunci exploatat pe o lungime de o sută cincizeci de mile între Melbourne şi Sandhurst, făcând serviciul între Kyneton şi Castlemaine. Drumul, în construcţie, urma şaptezeci de mile până la Echuca, capitala coloniei Riverina, întemeiată în acelaşi an pe Murray.

Paralela 37° tăia calea ferată la câteva mile deasupra lui Castlemaine, tocmai la Camden Bridge, punte aruncată peste râul Lutton, unul din numeroşii afluenţi ai lui Murray.

Spre acest punct îşi îndreptă Ayrton căruţa, precedată de călăreţi, care-şi permiseră o cursă de galop până la Camden Bridge. Erau atraşi, dealtfel, de un viu sentiment de curiozitate. Întradevăr, o mulţime considerabilă se îndrepta spre podul drumului de fier. Locuitorii staţiunilor vecine părăsindu-şi casele, păstorii lăsându-şi turmele, ticseau apropierile căii.

— La drumul de fier! La drumul de fier!

Trebuia să se fi produs vreun eveniment grav, care cauza toată această agitaţie. O mare catastrofă, poate.

Glenarvan, urmat de tovarăşii săi, grăbi calul. În câteva minute, ajunse la Camden Bridge. Acolo, înţelese cauza adunării. Avusese loc un îngrozitor accident, nu o ciocnire de trenuri, ci o deraiere şi o cădere care aducea aminte de cele mai grave dezastre ale drumurilor de fier americane. Râul pe care-l trecea calea ferată era umplut de sfărâmăturile vagoanelor şi locomotivei. Fie că podul cedase sub greutatea trenului, fie că trenul sărise de pe şine, căci cinci vagoane din şase fuseseră aruncate în albia lui Lutton în urma locomotivei. Singur, ultimul vagon, miraculos ferit de ruptura lanţului său, rămânea la o jumătate de milă departe de prăpastie. Dedesubt nu era decât o sinistră îngrămădire de osii înnegrite şi strâmbate, de vagoane stricate, de şine strâmbate, de traverse calcinate. Cazanul locomotivei explodând de izbitură, îşi aruncase sfărâmăturile plăcilor la distanţe enorme. Din toată această îmbulzeală de obiecte informe ieşeau câteva flăcări şi spirale de aburi amestecaţi cu un fum negru. După oribila cădere, incendiul şi mai groaznic! Mari urme de sânge, membre împrăştiate, bucăţi de cadavre carbonizate apăreau ici şi colo şi nimeni nu îndrăznea sa calculeze numărul victimelor îngrămădite sub sfărâmături.

Glenarvan, Paganel, maiorul, Mangles, amestecaţi în mulţime, ascultau păreri care mergeau de la unul la altul. Fiecare căuta să-şi explice catastrofa, în timp ce se lucra la salvare.

— S-a rupt podul, zicea unul.

— Rupt? răspundeau ceilalţi. S-a rupt aşa de puţin, încât e încă intact. Nu a fost închis la trecerea trenului. Asta-i tot.

Întradevăr, podul, care era mobil, se deschidea pentru serviciul luntrilor. Paznicul, printr-o neglijenţă de neiertat, uitase deci să-l închidă şi trenul, repezit cu toată iuţeala, se aruncase în albia râului Lutton. Această ipoteză părea foarte admisibilă, căci dacă o jumătate a podului zăcea sub dărâmăturile vagoanelor, cealaltă jumătate, de pe ţărmul opus, spânzura încă de lanţurile-i intacte. Nici o îndoială! Neglijenţa paznicului cauzase această catastrofă.

Accidentul se întâmplase noaptea cu expresul nr. 37°, plecat din Melbourne la ora 11,45. Trebuia să fie ora 3,15 dimineaţa, când trenul, 25 de minute după ce părăsise staţia Castlemaine, ajunse la Camden Bridge şi rămase acolo în primejdie. Îndată, călătorii şi funcţionarii ultimului vagon cerură ajutoare, dar telegraful, ai cărui stâlpi zăceau la pământ, nu mai funcţiona. Trebuiră trei ore autorităţilor din Castlemaine pentru a ajunge la locul sinistrului accident. Era ora şase dimineaţa când salvarea a fost organizată sub conducerea domnului Mitchell, supraveghetor general al coloniei, de un grup de poliţişti comandaţi de un ofiţer de poliţie. Squatterii şi oamenii lor le veniseră în ajutor, lucrând mai întâi la stingerea incendiului care devora grămada de sfărâmături. Câteva cadavre de nerecunoscut erau culcate pe povârnişul terasamentului. Dar trebuiau să renunţe de a scoate o fiinţă vie din cuptorul aprins. Focul isprăvise repede opera distrugerii. Din călătorii trenului, al căror număr nu se ştia, supravieţuiau numai zece, aceia ai ultimului vagon. Administraţia drumurilor de fier trimisese o locomotivă de ajutor, pentru a-i aduce la Castlemaine.

În acest timp, lordul Glenarvan, făcându-se cunoscut supraveghetorului general, vorbea cu el şi cu ofiţerul poliţiei. Acesta era un om înalt, slab, de un neclintit sânge rece. Stătea înaintea acestui dezastru, ca un matematician înaintea unei probleme, decis s-o rezolve şi să scoată necunoscuta. Astfel, la vorba lui Glenarvan: „Iată o mare nenorocire!”, el răspunse cu linişte:

— Mai mult decât aceasta, milord.

— Mai mult decât aceasta! strigă Glenarvan, izbit de aceste cuvinte şi ce e mai mult decât o nenorocire?

— O crimă! răspunse liniştit ofiţerul de poliţie. Glenarvan, fără a se opri la însemnătatea expresiei, se întoarse către Mitchell, întrebându-l cu privirea.

— Da, milord răspunse supraveghetorul general, ancheta noastră ne-a dus la concluzia că nenorocirea e rezultatul unei crime. Ultimul vagon de bagaje a fost jefuit. Călătorii supravieţuitori au fost atacaţi de o ceată de cinci-şase răufăcători. Podul a fost deschis cu intenţie, nu din neglijenţă şi dacă se adaugă la aceasta dispariţia paznicului, trebuie să conchidem că acest mizerabil s-a făcut complicele criminalilor!

Ofiţerul de poliţie, la această deducţie a supraveghetorului general, clătină încet capul.

— Nu împărtăşeşti părerea mea? întrebă Mitchell.

— Nu în ce priveşte complicitatea paznicului.

— Totuşi, această complicitate, reluă supraveghetorul general, permite a atribui crima sălbaticilor care rătăcesc în câmpiile râului Murray. Fără paznic, aceşti indigeni n-ar fi putut deschide podul mobil al cărui mecanism le e necunoscut.

— Drept, răspunse ofiţerul de poliţie.

— Or, adăugă Mitchell, e sigur, prin depoziţia unui cârmaci al cărui vas a trecut Camden Bridge la ora 10.40 seara, că podul a fost regulamentar închis după trecerea sa.

— Perfect.

— Aşadar complicitatea paznicului îmi pare stabilită într-un mod hotărâtor.

Ofiţerul de poliţie clătina capul, printr-o mişcare continuă

— În acest caz, domnule, întrebă Glenarvan, nu atribui crima sălbaticilor?

— Deloc.

— Dar atunci, cui?

În acest moment, un zgomot mare se ridică la o jumătate de milă în susul râului. Se făcuse o gloată, care crescu repede. Ea ajunse îndată la staţie. În centrul mulţimii, doi oameni duceau un cadavru. Era cadavrul paznicului, rece de-acum. O lovitură de pumnal îl lovise în inimă. Asasinii, târându-i corpul departe de Camden Bridge, voiseră fără îndoială să rătăcească bănuielile poliţiei în timpul primelor ei căutări. Or, această descoperire îndreptăţea pe deplin îndoielile ofiţerului. Sălbaticii nu aveau nici un amestec în săvârşirea crimei.

— Aceia care au dat lovitura, zise el, sunt oameni familiarizaţi cu întrebuinţarea acestui mic instrument.

Şi vorbind astfel, el arătă o pereche de „darbies”, un fel de cătuşe făcute dintr-o verigă dublă de fier prevăzută cu o încuietoare.

— După puţin, adăugă el, voi avea plăcerea de a le oferi această brăţară ca dar de Anul nou.

— Dar atunci bănuiţi…?

— Pe cei ce au „călătorit gratis pe bastimentele Majestăţii Sale”.

— Ce? Ocnaşi? strigă Paganel, care cunoştea această metaforă întrebuinţată în coloniile australiene.

— Credeam, observă Glenarvan, că transportaţii naveau dreptul de şedere în provincia Victoria!

— Eh, replică ofiţerul de poliţie, dacă n-au acest drept, ei şi-l iau. Bandiţii scapă uneori şi nu mă înşel dacă susţin că aceştia vin de-a dreptul din Perth. Ei bine, se vor întoarce acolo, mă puteţi crede!

Mitchell aprobă cu un gest cuvintele ofiţerului de poliţie. În acest moment, căruţa ajungea la nivelul căii ferate. Glenarvan voi să cruţe călătoarelor, groaznica privelişte de la Camden Bridge. Salută pe supraveghetorul general, se despărţi de el şi făcu semn prietenilor să-l urmeze.

— Acesta nu-i un motiv, zise el, să ne întrerupem călătoria.

Ajuns la căruţă, Glenarvan vorbi lady-ei Helena de un simplu accident de tren; nu menţionă de prezenţa unei bande de ocnaşi, propunându-şi să-l înştiinţeze numai pe Ayrton. Trecură drumul de fier, la câteva sute de metri deasupra podului şi reluară spre est drumul obişnuit.