Capitolul XIII. Un premiu de geografie.

Câteva coline îşi tăiau la orizont profilurile elegante şi terminau câmpia la două mile de drumul de fier. Căruţa nu întârzie de a intra în mijlocul strâmtorilor înguste şi capricios ocolite. Ele se sfârşeau cu un ţinut fermecător, în care copaci frumoşi nu adunaţi în păduri, ci grupaţi în crânguri izolate, creşteau cu o exuberanţă tropicală. Între cei mai frumoşi, se distingeau „casuarinas” care păreau să fi împrumutat stejarului construcţia puternică a trunchiului lor, salcâmului scoarţa mirositoare şi bradului tăria frunzelor, puţin verzi-albăstrii. Pe ramurile lor se amestecau conurile aşa de curioase ale „banksia latifolia” a cărei subţirime e de o supremă eleganţă. Mari arbuşti cu rămurele căzătoare aveau efectul unei ape verzi, curgând în afara unor bazine prea pline. Privirea ezita între toate aceste minunăţii naturale, neştiind unde să-şi fixeze admiraţia.

Ceata se oprise o clipă. Ayrton, la ordinul lady-ei Helena, îşi oprise boii. Marile discuri ale căruţei încetară de a scârţâi pe nisipul cuarţos. Lungi covoare de verdeaţă se întindeau sub grupurile de copaci; numai câteva ridicături ale solului, ridicături regulate, le împărţea în căsuţe destul de aparente, ca o întinsă tablă de şah.

Paganel nu se înşelă la vederea acestor pustietăţi înverzite, aşa de splendid aşezate pentru veşnica odihnă. El recunoscu aceste careuri funerare, a căror iarbă şterge acum ultimele urme şi pe care călătorul le întâlneşte aşa de rar pe pământul australian.

— Dumbrăvile morţii, zise el.

Întradevăr, era acolo, sub ochii săi, un cimitir indigen, dar aşa de răcoros, aşa de umbrit, aşa de înviorat de vesele cârduri de păsări, aşa de atrăgător, încât nu trezea nici o idee tristă. L-ai fi luat uşor ca una din grădinile din Eden, atunci când moartea era gonită de pe pământ. El părea făcut pentru cei vii. Dar aceste morminte pe care sălbaticul le îngrijea cu o grijă pioasă, dispăreau de-acum sub o mare de verdeaţă. Cucerirea îl alungase pe australian departe de pământul în care se odihneau strămoşii săi şi colonizarea trebuia să dea peste puţin timp, aceste câmpuri ale morţii, dinţilor turmelor. Astfel, aceste dumbrăvi au devenit rare şi câte dintre ele, care acoperă o întreagă generaţie recentă, sunt călcate de piciorul călătorului indiferent!

În acest timp, Paganel şi Robert, întrecând pe tovarăşii lor, urmau mici alei umbroase. Ei vorbeau şi se instruiau unul pe celălalt, căci geograful pretindea că el câştigă mult din convorbirea cu tânărul Grant. Dar nu făcuseră un sfert de milă, când lordul Glenarvan îi văzu oprindu-se, apoi coborând de pe cai şi în sfârşit, aplecându-se spre pământ. Păreau că examinează un obiect foarte curios, după gesturile lor expresive.

Ayrton lovi boii şi căruţa îi ajunse pe cei doi prieteni. Cauza opririi şi mirării lor a fost îndată recunoscută. Un copil indigen, un copil de opt ani, îmbrăcat cu haine europene, dormea liniştit la umbra unui măreţ banksia. Era greu de a te înşela după trăsăturile caracteristice rasei sale: părul creţ, tenul aproape negru, nasul cârn, buzele groase, o lungime puţin obişnuită a braţelor îl clasau, îndată, printre băştinaşi. Dar o fizionomie inteligentă îl distingea şi, desigur, educaţia înălţase pe micul sălbatic.

Lady Helena, interesată la vederea lui, coborî şi, îndată, trupa înconjură pe micul indigen care dormea adânc.

— Sărman copil, zise Mary Grant, e rătăcit poate în acest pustiu?

— Presupun, răspunse lady Helena, că a venit destul de departe pentru a vizita aceste dumbrăvi ale morţii! Aici se odihnesc, fără îndoială, acei pe care-i iubeşte!

— Dar nu trebuie să-l părăsim! zise Robert. E singur şi…

Caritabila frază a lui Robert a fost întreruptă de o mişcare a tânărului indigen care se întoarse fără a se ridica, dar surpriza fiecăruia a fost extremă, la vederea unui bilet pe umerii săi şi pe care citiră următoarele: Toliné. To be conducted to Echuca, care of Jeffries Smith, Railway Porter. Prepaid{56}.

— Uite englezii! strigă Paganel. Ei expediază un copil ca pe un colet! Îl înregistrează ca pe un pachet! Mi s-a spus aceasta, dar nu voiam s-o cred.

— Sărman micuţ! zise lady Helena. El era în trenul care a deraiat la Camden Bridge. Poate că părinţii săi au pierit şi iată-l singur pe lume!

— Nu cred, doamnă, răspunse John Mangles. Această tăbliţă arată din contră, că umbla singur.

— Se trezeşte, zise Mary Grant.

Întradevăr, copilul se trezea. Puţin câte puţin, ochii i se deschiseră şi se închiseră îndată, izbiţi de strălucirea zilei. Dar lady Helena îi luă mâna; el se ridică şi aruncă o privire mirată grupului de călători.

Un sentiment de frică îi alteră mai întâi trăsăturile, dar prezenţa lady-ei Glenarvan îl asigură.

— Înţelegi engleza, prietene? întrebă tânăra femeie.

— O înţeleg şi o vorbesc, răspunse copilul în limba călătorilor, dar cu un accent străin foarte pronunţat.

Pronunţia sa aducea aminte de aceea a francezilor care se exprimă în engleză.

— Cum te cheamă? întrebă lady Helena.

— Toliné, răspunse micul indigen.

— Ah! Toliné! strigă Paganel. Dacă nu mă înşel, acest cuvânt înseamnă „scoarţă de copac” în australiană?

Toliné făcu un semn afirmativ şi-şi duse din nou privirile spre călătoare.

— De unde vii, prietene? reluă lady Helena.

— Din Melbourne, pe drumul de fier din Sandhurst.

— Erai în trenul care a deraiat pe podul Camden? întrebă Glenarvan.

— Da, domnule, răspunse Toliné, dar Dumnezeu ma apărat.

— Călătoreai singur?

— Singur. Reverendul Paxton mă încredinţase grijilor lui Jeffries Smith. Din nenorocire, sărmanul factor a fost ucis în accident.

— Şi în tren nu cunoşteai pe nimeni?

— Pe nimeni, domnule, dar Dumnezeu veghează asupra copiilor şi nu-i părăseşte niciodată!

Toline spunea aceste lucruri cu o voce mişcătoare. Când vorbea de Dumnezeu, vorba sa devenea mai gravă, ochii i se luminau şi simţeai toată ardoarea conţinută în acest suflet tânăr.

Acest entuziasm religios, la vârstă aşa de fragedă, se explica uşor. Copilul era unul din acei tineri indigeni botezaţi de misionarii englezi şi crescuţi de ei în îndatoririle aspre ale religiei metodiste. Răspunsurile lui liniştite, ţinuta liberă, costumul întunecat îi dădeau de-acum înfăţişarea unui mic reverend.

Dar unde se ducea el, astfel, prin aceste regiuni pustii şi de ce părăsise Camden Bridge? Lady Helena îl întrebă în această privinţă.

— Mă întorceam la tribul meu, în Lachlan, răspunse el. Vreau să-mi revăd familia.

— Australieni? întrebă John Mangles.

— Australieni din Lachlan, răspunse Toline.

— Şi ai un tată, o mamă? zise Robert Grant.

— Da, frate, răspunse Toliné, oferind mâna tânărului Grant, pe care numele de frate îl mişcă.

Îl îmbrăţişă pe micul indigen şi nu trebuia mai mult pentru a face din ei doi prieteni. Totuşi, călătorii, viu interesaţi de răspunsurile micului sălbatic, se aşezaseră încetul cu încetul împrejurul său şi îl ascultau. Soarele cobora de-acum în dosul marilor copaci. Deoarece locul părea prielnic unei opriri, Glenarvan dădu ordinul de a pregăti totul pentru popas. Ayrton dejugă boii cu ajutorul lui Mulrady şi al lui Wilson, le puse opritoarele, şi îi lăsă să pască în voia lor. Cortul a fost ridicat. Olbinett pregăti cina. Toliné primi să ia parte, nu fără a face câteva ceremonii, cu toate că-i era foame. Se aşezară la masă, cei doi copii unul lângă altul. Robert alegea cele mai bune bucăţi pentru noul său camarad şi Toliné le primea cu o mulţumire fricoasă, plină de farmec.

Conversaţia, totuşi, nu lâncezea. Fiecare se interesa de copil şi-l întreba. Voiau să-i cunoască povestea. Ea era foarte simplă. Trecutul său era acela al indigenilor săraci, încredinţaţi din cea mai mică vârstă societăţilor caritabile, de triburile vecine coloniei. Australienii au obiceiuri blânde. Ei nu arată către cotropitorii lor ura sălbatică a băştinaşilor din Noua Zeelandă şi a altor câteva popoare ale Australiei Septentrionale. Frecventează oraşele mari, Adelaide, Sidney, Melbourne şi se plimbă în ele chiar într-un costum destul de primitiv. Vând mici obiecte ale industriei lor, instrumente de vânătoare sau de pescuit, arme, iar câţiva şefi de triburi, fără îndoială din economie, îşi lasă bucuroşi copiii să profite de binefacerea educaţiei engleze.

Aşa făcură părinţii lui Toliné, adevăraţi sălbatici din Lachlan, o mare regiune aşezată dincolo de râul Murray. De cinci ani de când era în Melbourne, copilul nu revăzuse pe niciunul din ai săi. Şi, totuşi, nepieritorul sentiment al familiei trăia necontenit în sufletul său. Pentru a-şi revedea tribul împrăştiat, poate, familia decimată, fără îndoială, reluase anevoiosul drum al deşertului.

— După ce-ţi vei fi îmbrăţişat părinţii, te vei reîntoarce la Melbourne, copilul meu? îl întrebă lady Glenarvan.

— Da, doamnă, răspunse Toliné privind pe tânăra femeie cu o sinceră expresie de iubire.

— Şi ce vrei să faci într-o zi?

— Vreau să-mi smulg fraţii din mizerie şi din ignoranţă! Vreau să-i întrunesc, să-i fac să cunoască şi să iubească pe Dumnezeu! Vreau să fiu misionar! Aceste cuvinte pronunţate cu însufleţire de un copil de opt ani, puteau să dea pricină de râs unor spirite uşoare şi zeflemiste, dar ele au fost înţelese şi respectate de gravii scoţieni; ei admirară religioasa bravură a acestui tânăr discipol, gata de-acum pentru luptă. Paganel se simţi mişcat până în fundul inimii şi simţi o adevărată simpatie pentru micul indigen.

Trebuie să spunem că până aici, acest sălbatic în haine europene nu-i plăcuse deloc. Nu venise în Australia pentru a vedea australieni în redingotă! El îi voia îmbrăcaţi cu un simplu tatuaj. Acest port „convenabil” îi zăpăcea ideile. Dar din moment de Toliné vorbise aşa de arzător, el îşi schimbă părerea şi se declară admiratorul său.

Sfârşitul convorbirii, dealtfel, trebuia să facă din bravul geograf, cel mai bun prieten al micului australian.

— Întradevăr, la o întrebare a lady-ei Glenarvan, Toliné răspunse că-şi făcea studiile la Şcoala normală din Melbourne, condusă de reverendul Paxton.

— Şi ce înveţi la şcoală? întrebă lady Helena.

— Învăţ Biblia, matematicile, geografia…

— Ah! Geografia! strigă Paganel.

— Da, domnule, răspunse Toliné. Am luat chiar un premiu întâi de geografic înainte de vacanţele din ianuarie.

— Ai luat un premiu de geografie, băiatul meu?

— Uite-l, domnule, zise Toliné, scoţând din buzunar o carte. Aceasta era o Biblie frumoasă şi bine legată. Pe prima pagină se citea această menţiune: „Şcoala normală din Melbourne, premiul I la geografie, Toliné din Lachlan”.

Paganel nu se mai abţinu! Un australian tare în geografie, aceasta îl minuna. Îmbrăţişă pe Toliné şi îl sărută pe amândoi obrajii, nici mai mult nici mai puţin, ca şi cum ar fi fost însuşi reverendul Paxton, într-o zi de împărţire de premii. Paganel, totuşi, ar fi trebuit să ştie că acest lucru nu-i rar în şcolile australiene. Tinerii sălbatici sunt foarte apţi la înţelegerea ştiinţelor geografice; ei le învaţă bucuroşi şi arată, din contră, un spirit destul de rebel calculelor.

Toliné nu înţelesese nimic la îmbrăţişările subite ale savantului. Lady Helena trebui să-i explice că Paganel era un geograf celebru şi, la nevoie, un profesor distins.

— Un profesor de geografie! răspunse Toline. Oh! Domnule, întrebaţi-mă!

— Să te întreb, băiatul meu! zise Paganel. Eram s-o fac chiar, fără permisiunea ta. Aş vrea să văd cum se predă geografia la Şcoala normală din Melbourne!

— Şi dacă Toliné te va întrece, Paganel? zise Mac Nabbs.

— Nu se poate, strigă geograful, să întreci pe un secretar al Societăţii de geografie din Franţa!

Apoi, aşezându-şi ochelarii pe nas, îndreptându-şi statura şi luând o voce gravă, cum se potriveşte unui profesor, el îşi începu întrebările, zicând:

— Elev Toliné, ridică-te.

Toliné, care era în picioare, nu se putea înălţa mai mult. El aşteptă, deci, într-o ţinută modestă întrebările geografului.

— Elev Toliné, reluă Paganel, care sunt cele cinci continente ale lumii?

— Oceania, Asia, Africa, America şi Europa, răspunse Toliné.

— Perfect. Să vorbim mai întâi de Oceania, deoarece suntem chiar aici, în acest moment. Care sunt principalele ei zone?

— Ea se împarte în Polinezia, Malaezia, Micronezia şi Megalezia. Principalele ei insule sunt: Australia, Noua Zeelandă, Tasmania care aparţine englezilor, insulele Chatham, Auckland, Macquarie, Kermadec, Makin, Maraki care aparţin de asemenea englezilor.

— Bun, răspunse Paganel, dar Noua Caledonie, Sandwich, Mendana, Pomotu?

— Acestea sunt insule sub protectoratul Marii Britanii.

— Cum! Sub protectoratul Marii Britanii? strigă Paganel. Dar mi se pare că, din contră, Franţa…

— Franţa? zise micul băiat cu un aer mirat.

— Uite! Uite! zise Paganel, iată ce vă învaţă la Şcoala normală din Melbourne!

— Da, domnule profesor, nu-i bine?

— Da! Da! Perfect, răspunse Paganel. Toată Oceania este a englezilor! E un lucru înţeles! Să continuăm.

Paganel avea un aer pe jumătate ofensat, pe jumătate surprins, care făcea bucuria maiorului. Întrebările continuară:

— Să trecem la Asia, zise geograful.

— Asia, răspunse Toliné, e o ţară imensă. Capitala: Calcutta. Oraşe principale: Bombay, Madras, Calicut, Aden, Malacca, Singapore, Pegu, Colombo; insule: Laccadive, Maldive, Sago etc. Aparţin englezilor.

— Bun! Bun! Elev Toliné. Şi Africa?

— Africa cuprinde două colonii principale: la sud, aceea a Capului, cu capitala Capetown şi la vest aşezările englezeşti; oraşe principale: Sierra Leone.

— Bun răspuns! zise Paganel, care începea să-şi piardă cumpătul la această geografie anglo-fantezistă, perfect predată! Cât despre Algeria, Maroc, Egipt… şterse din atlasele britanice! Mi-ar plăcea foarte mult, acum, să vorbim puţin despre America!

— Ea se împarte, reluă Toliné, în America septentrională şi America meridională. Prima aparţine englezilor din Canada, Noul Brunswick, Noua Scoţie şi Statele Unite sub administraţia guvernatorului Johnson!

— Guvernatorul Johnson! strigă Paganel, acest urmaş al marelui şi bunului Lincoln asasinat de un nebun care dorea dezrobirea. Foarte bine! Nu se poate mai bine! Şi cât despre America de Sud, cu Guyana, Malvinele, arhipelagul Shetland cu Georgia, Jamaica, Trinidad etc. şi aparţin englezilor. Nu eu voi fi acela care voi disputa aceasta. Dar, de pildă, Toliné, aş vrea să-ţi cunosc părerea, sau mai degrabă aceea a profesorilor tăi, asupra Europei.

— Europa? răspunse Toline care nu înţelegea nimic din însufleţirea geografului.

— Da! Europa! Cui aparţine Europa?

— Dar Europa aparţine englezilor, răspunse copilul cu un ton convins.

— Mă îndoiesc foarte, reluă Paganel. Dar cum? Uite ce doresc să ştiu.

— Prin Anglia, Scoţia, Irlanda, Malta, insulele Jersey şi Guernsey, insulele Ionice, Hebridele, Shetland, Orcade…

— Bine! Bine, Toliné, dar sunt alte state pe care uiţi să le menţionezi, băiatul meu!

— Care? domnule, răspunse copilul, care nu se zăpăcea.

— Spania, Rusia, Austria, Prusia, Franţa.

— Acestea sunt provincii şi nu state, zise Toline.

— Asta-i! strigă Paganel, smulgându-şi ochelarii de pe nas.

— Fără îndoială, Spania, capitala Gibraltar.

— Admirabil! Perfect! Sublim! Şi Franţa, căci eu sunt francez şi nu-mi va displace de a şti cui aparţin!

— Franţa, răspunse liniştit Toliné, e o provincie engleză, capitala Calais.

— Calais! strigă Paganel. Cum! Crezi că şi Calais aparţine Angliei?

— Fără îndoială.

— Şi că-i capitala Franţei?

— Da, domnule şi acolo are reşedinţa guvernatorul, lordul Napoleon…

La aceste ultime cuvinte, Paganel izbucni. Toliné nu ştia ce să creadă. Îl întrebaseră, răspunsese cât îi stătea în putinţă. Dar ciudăţenia răspunsurilor sale nu-i putea fi imputată; nici n-o bănuia. Totuşi, el nu părea zăpăcit şi aştepta cu gravitate sfârşitul neînţeleselor întrebări.

— Vezi, zise râzând maiorul, lui Paganel. Nu aveam dreptate să pretind că elevul Toliné te va întrece?

— Desigur! replică geograful. Ah! Uite cum se predă geografia la Melbourne! Merg bine, profesorii Şcolii normale! Europa, Asia, Africa, America, Oceania, toată lumea, totul e al englezilor! Pe legea mea, cu această educaţie ingenioasă, înţeleg că indigenii se supun! Ah, Toliné şi luna, băiatul meu şi ea e englezească?

— O, va fi, răspunse cu gravitate tânărul sălbatic. Paganel se ridică. Nu mai putea să stea locului. Trebuia să râdă în largul său.

În acest timp, Glenarvan fusese să caute o carte în mica bibliotecă de călătorie. Aceasta era un Manual de geografie de Samuel Richardson, o lucrare preţuită în Anglia şi mai la curent cu ştiinţa decât profesorii din Melbourne.

— Uite, copilul meu, zise el lui Toliné, ia şi păstrează această carte. Tu ai câteva idei greşite în geografie şi pe care e bine să le îndrepţi. Ţi-o dau ca amintire a întâlnirii noastre.

Toliné luă cartea fără a răspunde; o privi cu atenţie, clătinând capul cu un aer de neîncredere, fără a se hotărî de a o pune în buzunar.

În acest timp se înnoptase de-a binelea. Era ora zece seara. Trebuia să se gândească la odihnă pentru a se scula de dimineaţă. Robert oferi prietenului său Toliné jumătatea părutului său. Micul indigen primi. Câteva clipe după aceea, lady Helena şi Mary Grant ajunseră la căruţă şi călătorii se întinseră sub cort, pe când hohotele de râs ale lui Paganel se uneau cu cântul încet şi pios al coţofenelor sălbatice.

Dar a doua zi, când, la ora şase, o rază de lumină îi trezi pe cei care dormeau, căutară în zadar pe copilul australian. Toliné dispăruse. Voia să ajungă fără întârziere în ţinuturile Lachlan? Îl rănise râsul lui Paganel? Nu se ştia.

Dar, când lady Helena se trezi, găsi pe pieptul ei un buchet proaspăt de mimoze cu frunze simple, iar Paganel, în buzunarul vestei sale, Manualul de geografie al lui Samuel Richardson.