Capitolul XIV. Minele muntelui Alexandru.

În anul 1814, sir Roderick Impey Murchison, actualmente preşedinte al Societăţii Regale de geografie din Londra, găsi, prin studiul conformaţiei lor, raporturi de identitate remarcabile între lanţul Uralilor şi lanţul care se întinde de la nord la sud, nu departe de coasta meridională a Australiei. Or, Uralul fiind un lanţ aurifer, savantul geolog se întrebă dacă preţiosul metal nu s-ar întâlni şi în Australia. Nu se înşela.

Întradevăr, doi ani mai târziu, câteva probe de aur i-au fost trimise în Noua Galie de sud şi atunci s-a hotărât emigrarea unui mare număr de lucrători din Cornouailles către regiunile aurifere ale Noii Olande. Domnul Francis Dutton găsise primele filoane de aur ale Australiei de sud. Domnii Forbes şi Smyth descoperiseră primele zăcăminte de aur din Noua Galie.

Primul avânt dat, minerii se revărsară din toate punctele globului: englezi, americani, italieni, francezi, germani, chinezi. Totuşi, numai la 3 aprilie 1851 recunoscu domnul Hargraves zăcăminte de aur foarte bogate şi propuse guvernatorului coloniei Sydney, sir Charles Fitz Roy, să-i arate locul pentru modesta sumă de cinci sute de lire sterline.

Oferta nu a fost primită, dar zgomotul descoperirii se răspândise. Călătorii se îndreptară către Summerhill şi Leni’s Pond. A fost întemeiat oraşul Ophir şi prin bogăţia exploatărilor sale, s-a arătat după puţin timp, demn de numele-i său biblic. Până atunci, nu se vorbea de provincia Victoria, care în scurt timp avea să le întreacă pe toate celelalte prin bogăţia zăcămintelor sale.

Întradevăr, câteva luni mai târziu, în luna august 1851, primele filoane ale provinciei au fost dezgropate şi după puţin, patru districte se văzură larg exploatate. Erau: Ballarat, Ovens, Bendigo şi districtul muntelui Alexandru, toate foarte bogate; dar pe râul Ovens, abundenţa apelor făcea lucrul penibil; la Ballarat, o repartiţie inegală de aur dejuca adesea calculele exploatatorilor; la Bendigo, solul nu se potrivea cerinţelor lucrătorului. În muntele Alexandru, toate condiţiile de succes se găsiră reunite într-un sol regulat şi acest preţios metal, valorând până la 1441 franci livra, atinse preţul cel mai ridicat de pe pieţele lumii.

Tocmai în acest loc, aşa de fecund în ruine funeste şi nebănuite bogăţii, îi ducea pe căutătorii lui Harry Grant, drumul paralelei 37°.

După ce merseră toată ziua de 31 decembrie pe un teren foarte accidentat care obosi caii şi boii, zăriră vârfurile rotunjite ale muntelui Alexandru. Tabăra a fost aşezată într-o strâmtoare îngustă a acestui mic lanţ. Animalele se duseră cu piedicile la picioare să-şi caute hrana între blocurile de cuarţ care presărau solul. Nu era, încă, regiunea zăcămintelor exploatate. Numai a doua zi, prima zi a anului 1866, brăzda căruţa urmele pe drumul bogatului ţinut.

Jacques Paganel şi tovarăşii săi au fost încântaţi de a se vedea, trecând, acest munte celebru numit Geboor în limba australiană. Aici dăduse năvală toată hoarda aventurierilor, hoţii şi oamenii cinstiţi, cei care spânzură şi cei care sunt spânzuraţi. La primele zgomote ale marii descoperiri, în acel an de aur 1851, oraşele, ogoarele, corăbiile au fost părăsite. Goana după aur deveni epidemică, contagioasă ca ciuma şi câţi dintre cei care credeau că au şi pus mâna pe avere, n-au murit! Natura darnică, se zicea că semănase milioane pe mai mult de douăzeci şi cinci de grade latitudine în această minunată Australie. Era ora recoltei şi noii secerători alergau la secerat. Meseria de „digger”, de săpător, covârşea pe toate celelalte şi, dacă e adevărat că mulţi sucombară frânţi de oboseli, unii, totuşi, se îmbogăţiră dintr-o singură lovitură de cazma. Se tăinuiau ruinele, se împrăştiau averile. Loviturile soartei găseau ecouri în cele cinci părţi ale lumii. Îndată, valuri din toate statele se revărsară pe ţărmurile Australiei şi în cei din urmă patru ani, până la anul 1852, Melbourne singur primi 54.000 de emigranţi, o armată, dar o armată fără şef, fără disciplină, armata unei a doua zi după o victorie necâştigată încă; într-un cuvânt, 54.000 de jefuitori din cea mai răufăcătoare specie.

În timpul acestor primi ani de goană nebună, a fost o inexprimabilă dezordine. Totuşi, englezii, cu energia lor obişnuită, se făcură stăpâni pe situaţie. Poliţiştii şi jandarmii indigeni părăsiră partea hoţilor pentru aceea a oamenilor cinstiţi. Avu loc o schimbare desăvârşită. Astfel, Glenarvan nu avea să mai găsească nimic din scenele violente ale anului 1852. Treisprezece ani se scurseseră de la această perioadă şi acum exploatarea terenurilor aurifere se făcea cu metodă, după regulile unei severe organizaţii.

Dealtfel, zăcămintele se epuizau. Tot scotocindu-le, li se va da de fund. Şi cum nu s-ar fi sleit dacă, de la 1852 la 1858, minerii au smuls pământului Victoriei 63.107.478 de lire sterline? Emigranţii au scăzut într-o bună proporţie şi ei s-au avântat în ţinuturi virgine, încă. Astfel, „gold-fields”, câmpiile aurifere nou descoperite la Otago şi la Marlborough în Noua Zeelandă, sunt astăzi zgândărite zi de zi de mii de târnăcoape.

Totuşi, e posibil ca emigranţii să se fi înşelat. Întradevăr, zăcămintele aurifere nu sunt epuizate; se presupune că zăcămintele Victoriei şi ale Noii Galii ocupă cinci milioane de hectare; greutatea aproximativă a cuarţului, care cuprindea filoane de aur, ar fi de douăzeci de miliarde şase sute cincizeci de mii de kilograme şi cu mijloacele actuale de exploatare, ar fi trebuit pentru a epuiza aceste zăcăminte, lucrul a 100.000 de lucrători timp de trei secole. Cu alte cuvinte, se evalua bogăţia auriferă a Australiei la şase sute şaizeci şi patru de miliarde două sute cincizeci de milioane franci.

Către ora unsprezece, ajunseră în centrul zonei de exploatare. Acolo se ridica un adevărat oraş cu uzine, bănci, biserică, cazarmă şi redacţii de ziare. Hotelurile; fermele, vilele nu lipseau. Era chiar un teatru cu zece şilingi locul şi foarte frecventat. Se juca acolo cu mare succes o piesă intitulată Francisc Obadiag sau Săpătorul norocos. Eroul dădea la urmă o ultimă lovitură de cazma de disperare şi găsea un „nugget” de o greutate de necrezut.

Glenarvan, curios să viziteze vasta exploatare a muntelui Alexandru, lăsă căruţa să meargă sub conducerea lui Ayrton şi a lui Mulrady. Trebuia s-o ajungă câteva ore mai târziu. Paganel a fost încântat de această hotărâre şi, după obicei, se făcu imediat călăuza micii trupe.

După sfatul său, se îndreptară către bancă. Străzile erau largi, pavate şi udate cu îngrijire. Giganticele afişe ale lui Golden Company (limited), Digger’s General Office, Nugget’s Union, chemau privirea. Asociaţia braţelor şi a capitalurilor se substituise acţiunii izolate a minerului. Peste tot se auzeau funcţionând maşinile care spălau nisipurile şi pulverizau cuarţul preţios.

Dincolo de locuinţe se întindeau zăcămintele, adică vaste întinderi date exploatării. Acolo săpau minerii angajaţi, în contul companiilor şi bine plătiţi de ele. Ochiul n-ar fi putut număra găurile care ciuruiau solul. Fierul sapelor strălucea la soare şi arunca o continuă radiere de fulgere. Erau printre aceşti lucrători tipuri din toate naţiunile. Ei nu se certau şi-şi împlineau în tăcere lucrul, ca oameni salariaţi.

— Nu trebuie totuşi să credem, zise Paganel, că mai e pe solul australian vreunul din înfriguraţii căutători care vin să-şi încerce norocul la jocul minelor. Ştiu că cea mai mare parte îşi închiriază braţele companiilor şi trebuie, deoarece terenurile aurifere sunt toate vândute sau închiriate de guvern. Dar aceluia care nu poate nici închiria nici cumpăra, îi mai rămâne încă o şansă de a se îmbogăţi.

— Care? întrebă lady Helena.

— Şansa de a exercita „jumping-ul”, răspunse Paganel. Astfel, noi ceilalţi, care nu avem nici un drept asupra acestor zăcăminte, putem totuşi, cu mult noroc, se înţelege, să ne îmbogăţim.

— Dar cum? întrebă maiorul.

— Prin jumping, aşa cum am avut onoarea de a v-o spune…

— Ce este jumping-ul? întrebă din nou maiorul.

— E o convenţie admisă între mineri, care duce adesea la violenţă şi dezordine; dar pe care autorităţile n-au putut-o niciodată desfiinţa.

— Haide, Paganel, zise maiorul, ne faci curioşi.

— Ei bine, e admis ca orice pământ din centrul exploatării, la care nu s-a lucrat timp de douăzeci şi patru de ore, exceptând marile sărbători, să cadă în stăpânirea publicului. Oricine pune mâna pe el, îl poate săpa şi să se îmbogăţească, dacă cerul îi vine în ajutor. Astfel, Robert, băiatul meu, încearcă să descoperi una din aceste găuri părăsite şi e a ta!

— Domnule Paganel, zise Mary Grant, nu-i da fratelui meu asemenea idei.

— Glumesc, draga mea miss, răspunse Paganel şi Robert o ştie bine. El, miner? Niciodată! Să sapi pământul, să-l întorci, să-l cultivi, apoi să-l semeni şi să-i ceri o recoltă întreagă pentru munca ta, bun. Dar să-l scormoneşti în felul cârtiţei; ca un orb ca şi dânsa, pentru a-i smulge puţin aur, aceasta e o meserie tristă şi trebuie să fii părăsit de Dumnezeu şi de oameni pentru ca s-o faci!

După ce vizitaseră partea principală a minelor şi călcaseră un teren compus în mare parte din cuarţ, din şist argilos şi din nisipuri provenite din dezagregarea stâncilor, călătorii ajunseră la bancă. Aceasta era un mare edificiu, având în vârf pavilionul naţional. Lord Glenarvan a fost primit de inspectorul general, care îi făcu onorurile stabilimentului său.

Aici depun companiile în schimbul unei chitanţe, aurul smuls din măruntaiele pământului. Era departe timpul în care minerul din cele dintâi zile era exploatat de negustorii coloniei. Aceştia îi plăteau, la zăcăminte, cincizeci şi trei de şilingi uncia{57} pe care o revindeau, la Melbourne cu şaizeci şi cinci! Negustorul, e adevărat, se expunea la riscurile transportului şi cum speculanţii şoselei mişunau, escorta nu ajungea totdeauna la destinaţie.

Curioase probe de aur au fost arătate vizitatorilor şi inspectorul le dădu interesante lămuriri asupra diferitelor feluri de exploatare a acestui metal.

El se întâlneşte în general sub două forme, aurul compact şi aurul dezagregat şi se găseşte în stare de minereu amestecat cu pământurile aluviunilor sau închis în ganga sa de cuarţ. Astfel, pentru a-l extrage, se procedează după natura terenului, după săpăturile de la suprafaţă sau din adânc.

Când e aur compact, zace în fundul torentelor, văilor şi văgăunilor, aşezat după grosimea sa, grăunţele mai întâi, apoi lamele şi în sfârşit fluturaşii.

Dacă e, din contră, aur dezagregat, a cărui gangă a fost descompusă sub acţiunea aerului, e concentrat pe loc, reunit în grămadă şi formează ceea ce minerii numesc „săculeţ”. Unele din aceste săculeţe cuprind o avere.

Pe muntele Alexandru, aurul se culege mai ales din păturile argiloase şi din rocile de ardezie. Acolo sunt cuiburile de zăcăminte, acolo minerul norocos a pus adesea mâna pe marele lot al zăcămintelor.

Vizitatorii, după ce examinară diversele specii de aur, parcurseră muzeul mineralogic al băncii. Au văzut, etichetate şi clasate, toate produsele solului australian. Aurul nu constituie principala bogăţie şi putea trece ca o vastă cutie în care natura îşi închide giuvaerurile. Sub vitrine strălucea topazul alb, rivalul topazurilor braziliene, granatul, epidotul, un fel de silicat de un verde frumos, rubinul roşu, reprezentat prin spinele stacojii şi printr-o varietate trandafirie de cea mai mare frumuseţe, safire albastru deschis şi albastru închis, corindonul, tot aşa de căutat ca acela din Malabar sau Tibet, oxizi de titan şi în sfârşit un mic cristal de diamant care a fost găsit pe malurile râului Turon. Nimic nu lipsea strălucitoarei colecţii de pietre fine.

Glenarvan se despărţi de inspectorul băncii, după ce-i mulţumi pentru amabilitatea arătată în mod larg. Apoi vizita zăcămintelor a fost reluată.

Paganel, oricât ar fi fost de îndepărtat de bunurile acestei lumi, nu făcea un pas fără a scotoci cu privirea bogatul sol. Acest lucru era mai tare decât dânsul şi glumele tovarăşilor săi nu-i puteau face nimic. În fiecare clipă se apleca şi culegea o piatră, o bucăţică de minereu, sfărâmături de cuarţ; le examina cu atenţie şi le arunca îndată cu dispreţ.

— Paganel, îl întrebă maiorul, ai pierdut ceva?

— Fără îndoială, răspunse Paganel, ai pierdut totdeauna ceea ce n-ai găsit, în această ţară a aurului şi a pietrelor preţioase. Nu ştiu de ce mi-ar plăcea să iau un bulgăraş de aur în greutate de câteva uncii şi chiar de vreo douăzeci de livre, nu mai mult.

— Şi ce-ai face cu el? zise Glenarvan.

— Oh! N-aş fi încurcat, răspunse Paganel. L-aş face omagiu ţării mele! L-aş depune la Banca Franţei…

— Care l-ar primi?

— Fără îndoială, sub formă de obligaţiuni ale drumurilor de fier!

Toţi îl felicitară pe Paganel pentru felul în care înţelegea să-şi ofere bulgăraşul „ţării sale” şi lady Helena îi ură să găsească cel mai mare bulgăre din lume.

Tot glumind, călătorii parcurseră cea mai mare parte a terenurilor exploatate. Peste tot, lucrul se făcea regulat, dar fără însufleţire.

După două ore de plimbare, Paganel a zărit un han foarte potrivit, unde propuse să se odihnească aşteptând întâlnirea căruţei. Lady Helena consimţi şi Paganel ceru hangiului să li se servească o băutură a ţării.

Se aduse un „nobler” pentru fiecare persoană. Or, nobler-ul e chiar grog, dar grog pe dos. În loc de a pune un păhărel de vin într-un pahar mare de apă, se pune un păhărel de apă într-un pahar mare de vin cu zahăr şi se bea. Era cam australian şi spre marea mirare a hangiului, nobler-ul, amestecat cu o sticlă mare de apă, redeveni grogul britanic.

Apoi, vorbiră de mine şi mineri. Paganel, foarte mulţumit de ceea ce văzuse, mărturisi totuşi că altă dată trebuia să fie mai curios, în timpul primilor ani de exploatare a muntelui Alexandru.

— Pământul, zise el, era atunci ciuruit de găuri şi invadat de legiunile de furnici lucrătoare şi ce furnici! Toţi emigranţii aveau ardoarea, dar nu prevederea! Aurul se ducea pe nebunii. Îl beau, îl jucau şi acest han, în care suntem, era un „infern” cum se zicea peatunci. Adesea interveneau cuţitele şi de mai multe ori guvernatorul era nevoit să meargă cu trupe contra minerilor revoltaţi. Totuşi, reuşi să-i potolească şi, cu alte cuvinte, problemele au fost aici mai mici decât în California.

— Meseria de miner, întrebă lady Helena, poate fi exercitată de oricine?

— Da, doamnă. Nu-i nevoie să ai bacalaureatul pentru aceasta. Braţele zdravene ajung. Aventurierii, alungaţi de mizerie, veneau în mine, bogătaşii cu o cazma, săracii cu un cuţit şi toţi erau însufleţiţi de o ardoare pe care n-ar fi pus-o în serviciul unei alte meserii. Terenurile aurifere aveau o înfăţişare ciudată. Solul era acoperit cu colibe, coviltire, barăci de pământ, scânduri şi frunze. În mijloc, domina casa guvernatorului, împodobită cu pavilionul britanic, corturile de pânză groasă ale agenţilor săi şi stabilimentele zarafilor, negustorilor de aur, traficanţilor, care speculau această unire a bogăţiei şi sărăciei. Aceia s-au îmbogăţit negreşit. Trebuia să-i vezi pe aceşti căutători de aur cu barbă lungă, îmbrăcaţi cu o cămaşă de lână roşie, trăind în apă şi în noroi. Aerul era plin de zgomotul continuu, al târnăcoapelor şi de emanaţii fetide provenind din hoituri de animale care putrezeau pe pământ. Un praf înăbuşitor învăluia ca un nor pe nenorociţii care dădeau mortalităţii o medie excesivă şi cu siguranţă, într-o ţară mai puţin salubră, această populaţie ar fi fost decimată de tifos. Şi dacă aceşti aventurieri ar fi reuşit! Dar atâta mizerie nu era recompensată şi socotind, s-ar vedea că pentru un miner care s-â îmbogăţii, o sută, două sute, o mie poate, au murit săraci şi deznădăjduiţi.

— Ne-ai putea spune, Paganel, întrebă Glenarvan, cum se proceda la extragerea aurului?

— Nimic mai simplu, răspunse Paganel. Cei dintâi mineri făceau meseria de aurari, aşa cum e practicată şi azi, încă, în unele părţi prin Ceveni, în Franţa, spălând nisipul aurifer al apelor. Astăzi, companiile procedează altfel: ele se urcă chiar la sursă, la filonul care produce lamelele, fluturaşii şi pepitele. Dar aurarii se mulţumeau să spele nisipurile aurifere. Ei săpau pământul, strângeau păturile de pământ care li se păreau productive şi le udau cu apă pentru a separa preţiosul minereu. Spălătura se făcea cu ajutorul unui instrument de origine americană, numit „cradle” sau leagăn. Era o cutie lungă de cinci, şase picioare, un fel de coşciug deschis în două compartimente. Primul era prevăzut cu un ciur grosolan, suprapus pe alte ciururi cu ochiuri mai strânse; al doilea era îngustat la partea inferioară. Se punea nisipul pe ciur, la o extremitate, se turna apă în el şi cu mâna se agita sau mai bine zis se legăna instrumentul. Pietrele rămâneau la primul ciur, minereul şi nisipul fin în celelalte, după grosime şi pământul udat se ducea cu apa prin extremitatea inferioară. Iată care era „maşina” întrebuinţată în general.

— Dar trebuia s-o şi ai, zise John Mangles.

— Se cumpăra de la minerii îmbogăţiţi sau ruinaţi, după caz, răspunse Paganel, sau se lipseau de ea.

— Şi cum se înlocuia? întrebă Mary Grant.

— Printr-o farfurie, draga mea Mary, o simplă farfurie de fier; se vântura pământul cum se vântură grâul; numai că, în loc de grăunţe de grâu, se culegeau uneori grăunţe de aur. În timpul celui dintâi an, mulţi mineri s-au îmbogăţit fără alte cheltuieli. Vedeţi prieteni, atunci erau vremuri bune, cu toate că ghetele costau o sută cincizeci de franci perechea şi că se plătea zece şilingi un pahar de limonada! Cei dintâi veniţi au totdeauna dreptate. Aurul era peste tot în abundenţă, la suprafaţa pământului; izvoarele curgeau pe o albie de metal; se găsea până şi pe străzile din Melbourne; se pava cu praf de aur. Astfel, de la 26 ianuarie până la 24 februarie 1852, preţiosul metal transportat de la muntele Alexandru la Melbourne sub escorta guvernatorului, s-a ridicat la 8.238.750 de franci. Ceea ce face o medie de 164.725 de franci pe zi!

— Aproape cât lista civilă a împăratului Rusiei, zise Glenarvan.

— Sărac om! replică maiorul.

— Se citează îmbogăţiri subite? întrebă lady Helena.

— Unele, doamnă.

— Şi le cunoşti? zise Glenarvan…

— Desigur! răspunse Paganel. În anul 1852, în districtul Ballarat. s-a găsit un nugget care cântarea 573 de uncii, un altul în Gippsland de 782 de uncii. În sfârşit, tot în Ballarat, un miner a descoperit un bulgăre cântărind 65 de kilograme, ceea ce, câte 1722 de franci livra, face 223.860 de franci! O lovitură de cazma care aduce 11.000 de franci rentă e o lovitură frumoasă.

— În ce proporţie a crescut producţia aurului de la descoperirea acestor mine? întrebă John Mangles.

— Într-o proporţie enormă, dragul meu John. Această producţie nu era decât de patruzeci şi şapte de milioane pe an la începutul acestui secol şi, actualmente, cuprinzând produsele minelor din Europa, Asia şi America, se evaluează la nouă sute de milioane, adică aproape un miliard.

— Astfel, domnule Paganel, zise tânărul Robert, în chiar locul unde suntem, sub picioarele noastre, este, poate, mult aur?

— Da, băiatul meu, de milioane! Mergem deasupra lui! Dar dacă mergem deasupra, înseamnă că-l dispreţuim!

— Australia este, deci, un ţinut privilegiat?

— Nu, Robert, răspunse geograful. Ţinuturile aurifere nu sunt privilegiate. Ele nu au decât populaţii leneşe şi niciodată nu găseşti rase puternice şi muncitoare. Uite Brazilia, Mexicul, California! Unde sunt ele în sec. XIX? Ţara fericită prin excelenţă, băiatul meu, nu-i ţara aurului, ci ţara fierului!