Capitolul XV. Australian and New Zealand Gazette.

La 2 ianuarie, în zorii zilei, călătorii trecură limita regiunilor aurifere şi frontierele comitatului Talbot. Piciorul cailor călca atunci prăfuitele cărări ale comitatului Dalhousie. Câteva ore după aceea, treceau prin vad râurile Colban şi Campaspe River, la 144°35’ şi I44°45’ longitudine. Jumătatea călătoriei era îndeplinită. Încă cincisprezece zile de drum norocos şi convoiul ar fi ajuns la ţărmurile golfului Twofold.

Dealtfel, toată lumea era sănătoasă. Promisiunile lui Paganel, relative la acest igienic climat, se realizau. Puţină sau deloc umezeală şi o căldură foarte suportabilă. Caii şi boii n-aveau de suferit. Nici oamenii.

O singură modificare fusese adusă în ordinea mersului, de la Camden Bridge. Când criminala catastrofă a drumului de fier a fost cunoscută de Ayrton, acesta a fost silit să ia câteva precauţii, până atunci socotite ca inutile. Călăreţii nu trebuiau să piardă din vedere căruţa. În timpul orelor de popas, unul dintre ei a fost totdeauna de gardă. Dimineaţa şi seara, iarba de puşcă era reînnoită. Foarte sigur că o bandă de răufăcători cutreiera câmpia şi cu toate că nimic nu făcea să se nască temeri imediate, trebuiau să fie gata pentru orice eveniment. E inutil a adăuga că precauţiile au fost luate fără ştirea lady-ei Helena şi a lui Mary Grant pe care Glenarvan nu voia să le îngrozească.

Însăşi administraţia provinciei dădu dovadă de zel şi prudenţă. Detaşamente de jandarmi indigeni au fost trimise în câmpii. Se asigură cu deosebire serviciul poştei. Până în acest moment mail-coach-ul{58}străbătea şoselele fără escortă. Or, în acea zi, exact în momentul în care trupa lui Glenarvan trecea drumul de la Kilmore la Heathcote, diligenţa poştei trecu cu toată iuţeala cailor săi, ridicând un vârtej de praf. Dar oricât de repede ar fi trecut, Glenarvan văzuse strălucind carabinele poliţiştilor care galopau în urmă. Te-ai fi crezut în vremea când descoperirea primelor zăcăminte arunca pe continentul australian drojdia populaţiilor europene.

La o milă după ce trecuseră drumul de la Kilmore, căruţa se adânci sub un şir de copaci uriaşi şi, pentru prima oară de la capul Bernouilli, călătorii pătrunseră într-una din acele păduri care se întinde pe o rază de mai multe leghe.

A fost un strigăt de admiraţie la vederea eucalipţilor înalţi de două sute de picioare, a căror scoarţă spongioasă măsura până la un metru grosime. Trunchiurile groase de douăzeci de picioare, acoperite de o răşină mirositoare, se ridicau la o sută cincizeci de picioare deasupra pământului. Nici o ramură, nici o rămurică, nici o mlădiţă, nici chiar un nod nu le strica armonia. N-ar fi ieşit mai netezi nici din mâna strungarului.

Sub acest plafon veşnic verde, aerul circula în mod liber; o neîncetată ventilaţie absorbea umezeala solului; caii, turmele de boi, căruţele puteau trece uşor printre ei. Nu era nici pădurea cu crânguri dese şi împiedicate de mărăcini, nici pădurea virgină baricadată de trunchiuri răsturnate unde numai focul şi fierul pot deschide drumul pionierilor. Un covor de iarbă la picioarele copacilor, o pânză de verdeaţă în vârfurile lor, lungi perspective de stâlpi îndrăzneţi, puţină umbră, puţină răcoare, o lumină specială asemănătoare luminilor care filtrează printr-o ţesătură subţire reflexe regulate, oglindiri nete pe sol, tot acest ansamblu constituie o privelişte ciudată şi bogată în efecte noi. Pădurea continentului oceanic nu aminteşte în nici un fel pădurile Lumii Noi şi eucaliptul, „tara” al băştinaşilor, orânduit în familia mirţilor ale căror diferite specii abia se pot enumera, e copacul prin excelenţă al florei australiene.

Daca umbra nu-i deasă şi nici obscuritatea adâncă sub această boltă de verdeaţă, e deoarece copacii prezintă o anomalie curioasă în dispoziţia frunzelor lor. Niciuna nu-şi oferă faţa soarelui, ci muchia ascuţită. Ochiul nu zăreşte decât profiluri în aceste frunzişuri curioase. Astfel, razele soarelui alunecau până la pământ, ca şi cum ar fi trecut printre stinghiile ridicate ale unui oblon.

Fiecare observă aceasta şi rămase surprins. Pentru ce această dispoziţie particulară? Fireşte, întrebarea se adresa lui Paganel. El răspunse ca un om pe care nimic nu-l încurcă:

— Dintre-o cauză pur fizică, prieteni, răspunse Paganel şi pe care o veţi afla. În acest ţinut în care aerul este uscat, iar ploile sunt rare şi solul uscat, copacii n-au nevoie nici de vânt nici de soare. Umezeala lipsind, lipseşte şi sucul. De aceea frunzele înguste caută să se apere împotriva luminii şi să se apere de o prea mare evaporare. Iată de ce ele se prezintă în profil şi nu din faţă, acţiunii razelor solare. Nu-i nimic mai inteligent ca o frunză.

— Şi nimic mai egoist! replică maiorul. Nu s-au gândit decât la ele şi deloc la călători.

Fiecare a fost întrucâtva de părerea lui Mac Nabbs, în afară de Paganel, care, tot ştergându-şi fruntea, se felicita de a merge sub nişte copaci fără umbră. Totuşi, dispoziţia frunzişului era regretabilă; trecerea acestor păduri e adesea foarte lungă şi, prin urmare, penibilă, deoarece nimic nu-l apară pe călător de căldura zilei.

Seara, poposiră la picioarele unor eucalipţi care purtau semnul unui foc destul de recent. Ei păreau ca înalte coşuri de uzine, căci flacăra îi săpase pe dinăuntru în toată lungimea. Cu singura îmbrăcăminte de scoarţă care le rămânea, nu o duceau mai rău ca înainte căci frunzişul se menţinea încă verde. Totuşi, supărătorul obicei al squatter-ilor sau indigenilor, va sfârşi prin a distruge aceşti falnici copaci şi vor dispărea ca şi cedrii Libanului, bătrâni de patru secole, pe care-i arde focul taberelor.

Olbinett, după sfatul lui Paganel, aprinse focul în unul din aceste trunchiuri; fumul se pierdu în masivul întunecat al frunzişului. Se luară precauţiile pentru noapte şi Ayrton; Mulrady, Wilson, John Mangles, schimbându-se rând pe rând, vegheară până în zori.

În timpul zilei de 3 ianuarie, nesfârşita pădure înmulţi lungile-i poteci simetrice. Puteai să crezi că nu se va mai sfârşi. Totuşi, către seară, rândurile de copaci se răriră şi la câteva mile, într-o câmpie mică, apăru o aglomeraţie de case regulate.

— Seymour! strigă Paganel. Iată ultimul oraş pe care îl întâlnim înainte de a părăsi provincia Victoria.

— Este un oraş important? întrebă lady Helena.

— Doamnă, răspunse Paganel, e o simplă parohie pe cale de a deveni o municipalitate.

— Vom găsi un hotel convenabil? zise Glenarvan.

— Sper, răspunse geograful.

— Ei, bine, să intrăm în oraş, căci bravelor noastre călătoare nu le va displace, îmi închipui, să se odihnească o noapte.

— Dragul meu Edward, răspunse lady Helena, Mary şi eu primim, dar cu condiţia ca aceasta să nu cauzeze nici o întârziere.

— Niciuna, răspunse lord Glenarvan; boii sunt, dealtfel, obosiţi; mâine, vom pleca dis-de-dimineaţă.

Erau orele nouă seara. Luna se apropia de orizont şi nu mai arunca decât raze oblice, înecate în întuneric. Obscuritatea se îngroşa încetul cu încetul. Convoiul pătrunse în largile străzi ale Seymour-ului sub conducerea lui Paganel, care părea totdeauna că ar cunoaşte perfect ceea ce nu văzuse niciodată.

Totuşi, un om mai puţin distrat ar fi observat oarecare agitaţie pe străzile Seymour-ului; ici şi colo erau formate grupuri, care creşteau puţin câte puţin; se vorbea pe la uşile caselor; se întreba cu o nelinişte reală; câteva jurnale ale zilei erau citite tare, comentate, discutate.

Maiorul, fără a merge aşa departe, fără a ieşi chiar din hotel, îşi dădu seama de temerile care preocupau orăşelul. Zece minute de conversaţie cu vorbăreţul Dickson, stăpânul hotelului şi ştiu totul. Dar nu suflă o vorbă. Numai când a fost terminată cina, când lady Glenarvan, Mary şi Robert Grant se duseseră în odăile lor, maiorul îşi reţinu tovarăşii şi zise:

— Se cunosc autorii crimei comise asupra drumului de fier din Sandhurst.

— Şi sunt arestaţi? întrebă Ayrton cu vioiciune.

— Nu, răspunse Mac Nabbs, fără a părea că observă graba caporalului, grabă foarte justificată, dealtfel, în această împrejurare.

— Cu atât mai rău, adăugă Ayrton.

— Ei bine! întrebă Glenarvan, cui se atribuie această crimă?

— Citiţi, răspunse maiorul prezentând lui Glenarvan un număr din Australian and New Zealand Gazette, şi veţi vedea că inspectorul poliţiei nu se înşela! Glenarvan citi cu glas tare, următoarele: „Sydney, 2 ianuarie 1866. Vă aduceţi aminte că în noaptea de 29 spre 30 decembrie trecut, un accident a avut loc la Camden Bridge, la cinci mile dincolo de staţiunea Castlemaine, drumul de fier dintre Melbourne şi Sandhurst. Expresul de noapte de ora 11.45, mergând cu toată viteza, a ajuns în Lutton River. Podul Camden rămăsese deschis la trecerea trenului.

Furturi numeroase comise după accident, cadavrul paznicului găsit la o jumătate de milă de Camden Bridge, au dovedit că această catastrofă era rezultatul unei crime.

Întradevăr, după ancheta coroner-ului, rezultă că această crimă trebuie să fie atribuită bandei de ocnaşi scăpaţi de şase luni din penitenciarul din Perth, Australia Occidentală, în momentul în care erau transferaţi în insula Norfolk{59}.

Aceşti ocnaşi sunt în număr de douăzeci şi nouă; ei sunt comandaţi de un oarecare Ben Joyce, răufăcător de cea mai periculoasă speţă, sosit de câteva luni în Australia, nu se ştie de pe ce corabie şi pe care justiţia n-a putut pune mâna niciodată…

Locuitorii oraşelor, coloniştii şi squatterii staţiunilor sunt invitaţi a se păzi şi a trimite supraveghetorului general toate informaţiile de natură a-i uşura căutările.

J. P. Mitchell, S. G.”

Când Glenarvan termină citirea acestui articol, Mac Nabbs se întoarse către geograf şi-i zise:

— Vezi, Paganel, că pot fi ocnaşi în Australia?

— Evadaţi, e evident! răspunse Paganel. Aceşti oameni n-au dreptul să fie aici.

În sfârşit, sunt aici, reluă Glenarvan, dar nu cred că prezenţa lor trebuie să ne modifice proiectele şi să ne oprească călătoria… Ce crezi tu, John?

John Mangles nu răspunse îndată; el ezita între durerea care ar cauza-o celor doi copii părăsirea căutărilor începute şi teama de a compromite expediţia.

— Dacă lady Glenarvan şi miss Grant n-ar fi cu noi, zise el, m-aş preocupa foarte puţin de această bandă de mizerabili.

Glenarvan îl înţelese şi adăugă:

— Fără îndoială că nu e vorba de a renunţa la îndeplinirea scopului nostru, dar poate că ar fi prudent, din cauza tovarăşelor noastre, să întâlnim Duncanul la Melbourne şi să ne ducem să reluăm la est urmele lui Harry Grant. Ce crezi, Mac Nabbs?

— Înainte de a mă pronunţa, răspunse maiorul, aş dori să cunosc părerea lui Ayrton.

Caporalul privi pe Glenarvan.

— Cred, zise el, că suntem la două sute de mile de Melbourne şi că primejdia, dacă există, e tot aşa de mare pe drumul de la sud ca şi pe drumul de la est. Amândouă sunt puţin frecventate, amândouă preţuiesc tot atâta. Dealtfel, nu cred că vreo treizeci de răufăcători să poată îngrozi opt oameni bine înarmaţi şi hotărâţi. Deci, dacă nu aveţi nimic împotrivă, aş merge înainte.

— Bine Ayrton, răspunse Paganel. Continuând, putem tăia urmele căpitanului Grant. Revenind la sud, ne îndepărtăm de ele. Sunt de acord cu dumneata, şi nu-mi pasă de aceşti scăpaţi din Perth, de care un om zdravăn n-ar ţine socoteală!

Acestea fiind spuse, propunerea de a nu schimba nimic din programul călătoriei a fost supusă la vot şi acceptată în unanimitate.

— O singură observaţie, milord, zise Ayrton, în momentul în care erau să se despartă.

— Vorbeşte, Ayrton.

— N-ar fi oportun de a trimite Duncanului ordinul să vină la coastă?

— La ce bun? răspunse John Mangles. Când vom fi ajuns la golful Twofold, va fi timp să expediem acest ordin. Dacă vreun eveniment neprevăzut ne-ar obliga să ne ducem la Melbourne, am putea regreta dacă nu mai găsim Duncanul. Dealtfel, avariile nu cred să-i fie încă reparate. Cred, deci, din aceste diferite motive, că e mai bine să aşteptăm.

— Bine, răspunse Ayrton, care nu mai insistă.

Cap. XVI. Maiorul susţine că sunt maimuţe.

A doua zi, 5 ianuarie, călătorii călcau pe întinsul teritoriu Murray. Districtul, vag şi nelocuit, se întinde până la înalta barieră a Alpilor australieni. Civilizaţia nu l-a împărţit încă în comitate distincte. Aceasta e porţiunea puţin cunoscută şi puţin frecventată a provinciei.

Ansamblul acestor terenuri poartă un nume semnificativ pe hărţile englezeşti: „Reserve for the blacks”, Rezervă pentru negri. Acolo, indigenii au fost respinşi brutal de colonişti. Li s-au lăsat, în câmpiile îndepărtate, sub pădurile inaccesibile, câteva locuri determinate, în care rasa băştinaşă va isprăvi prin a se stinge puţin câte puţin. Orice om alb, colonist, emigrant, squatter, bushman, poate trece limitele acestor rezervaţii. Doar negrul nu trebuie să iasă niciodată.

Paganel, călărind, comenta această gravă chestiune a raselor indigene. N-a fost decât o părere în această privinţă, aceea că sistemul britanic ducea la nimicire popoarele cucerite, la ştergerea lor din ţinuturile în care trăiseră strămoşii lor. Această funestă tendinţă a fost observată peste tot, şi în Australia mai mult ca oriunde. În primele timpuri ale coloniei, deportaţii, înşişi coloniştii, considerau pe sălbatici ca pe nişte animale sălbatice. Îi vânau şi-i ucideau prin împuşcături. Îi masacrau; se invoca autoritatea jurisconsulţilor pentru a dovedi că australianul era în afara legii naturale: uciderea acestor nenorociţi nu constituia o crimă. Jurnalele din Sydney propuseseră chiar un mijloc eficace de a se debarasa de triburile lacului Hunter: acela de a-i otrăvi în masă.

Englezii, după cum se vede, la începutul cuceririi lor, întrebuinţară crima cu ajutorul colonizării. Cruzimile lor fuseseră atroce. Ei se purtaseră astfel în Australia ca şi în Indii, unde cinci milioane de indieni au dispărut, ca şi la colonia Capului, unde o populaţie de un milion de hotentoţi au căzut în faţa unei sute de mii. Astfel, populaţia băştinaşă, decimată de relele tratamente şi de beţie, tinde să dispară de pe continent înaintea unei civilizaţii asasine. Unii guvernatori, e adevărat, au lansat decrete contra sângeroşilor bushmeni. Pedepseau cu câteva lovituri de bici pe albul care tăia nasul sau urechile unui negru sau care îi lua degetul cel mic „pentru a-şi face dop la pipă”. Zadarnice ameninţări! Crimele se organizau pe o scară întinsă şi triburi întregi au dispărut. Pentru a nu cita decât insula Van Diemen, aceasta număra cinci mii de indigeni la începutul secolului, iar în 1863 au fost reduşi la şapte! În ultimul timp, ziarul Mercur a putut semnala sosirea la Hobart Town a ultimului tasmanian.

Robert, oprindu-se înaintea unui crâng de eucalipţi, strigă:

— O maimuţă! Uite o maimuţă!

Şi el arătă un mare corp negru care, alunecând din ramură în ramură cu o surprinzătoare agilitate, trecea dintr-un vârf în altul, ca şi cum vreun aparat membranos l-ar fi susţinut în aer. În această ţară curioasă, maimuţele zburau, deci, ca unele vulpi cărora natura le-a dat aripi de lilieci!

Între timp, căruţa se oprise şi fiecare urma cu ochii animalul care se pierdea puţin câte puţin în înălţimea copacilor. Îndată, îl văzură coborându-se cu iuţeala fulgerului, alergând pe pământ cu mii de contorsiuni şi sărituri, apoi apucând cu lungile braţe trunchiul neted al unui gumier. Se întrebau cum se va ridica pe acest copac drept şi alunecos, pe care nu-l putea îmbrăţişa complet. Dar maimuţa lovind alternativ trunchiul cu un fel de topor, săpă mici crestături şi prin aceste puncte de sprijin, regulat despărţite, atinse ramurile gumierului. În câteva secunde dispăru în desimea frunzişului.

— Ah! Ce-i cu maimuţa asta? întrebă maiorul.

— Maimuţa aceasta, răspunse Paganel, e un australian pur sânge!

Tovarăşii geografului nu avuseseră încă timpul de a ridica umerii, când nişte ţipete care s-ar putea ortografia astfel „Coo-eeh! Coo-eeh!” răsunară la o mică distanţă. Ayrton îşi îndemnă boii şi, la o sută de paşi mai departe, călătorii ajungeau pe negândite la o tabără de indigeni.

Ce spectacol trist! Vreo zece corturi se ridicau pe pământul gol. Aceste „gunyos” făcute din fâşii de scoarţă aşezate ca nişte olane, nu apărau decât dintr-o parte pe nenorociţii lor locuitori. Aceste fiinţe, degradate de mizerie, erau respingătoare. Erau acolo vreo treizeci de bărbaţi, femei şi copii, îmbrăcaţi în piei de canguri ciopârţite ca nişte zdrenţe. Prima lor mişcare, la apropierea căruţei, a fost de a fugi. Dar câteva cuvinte ale lui Ayrton, pronunţate într-o limbă de neînţeles, părură a-i linişti. Se întoarseră atunci, jumătate încrezători, jumătate fricoşi, ca nişte animale cărora li se întinde o bucată de carne.

Indigenii, înalţi de cinci picioare şi patru degete până la cinci picioare şi şapte degete, aveau o faţă negricioasă, dar de culoarea funinginii vechi, părul încâlcit, braţele lungi, abdomenul ieşit în afară, corpul păros şi umplut de cicatricele tatuajului sau de inciziile practicate la ceremoniile funebre. Nimic mai oribil ca figura lor monstruoasă, gura enormă, nasul cârn, buza inferioară proeminentă şi dinţii albi. Niciodată vreo creatură umană nu prezentase aşa de mult tipul animalităţii.

— Robert nu se înşela, zise maiorul, acestea sunt maimuţe, pur sânge, dacă vrei, dar sunt maimuţe!

— Mac Nabbs, răspunse cu blândeţe lady Helena, vrei să dai dreptate celor care-i vânează ca pe nişte animale sălbatice? Aceste sărmane fiinţe sunt oameni!

— Oameni! strigă Mac Nabbs. Cel mult nişte fiinţe intermediare între om şi urangutan! Şi încă dacă le-aş măsura unghiul facial, l-aş găsi tot aşa de închis ca şi pe acela al unei maimuţe!

Mac Nabbs avea dreptate sub acest raport; unghiul facial al indigenului australian e toarte ascuţit şi aproape egal cu acel al urangutanului, adică 60-62 de grade. Astfel, nu fără dreptate, a propus domnul de Rienzi de a-i clasa pe aceşti nenorociţi într-o rasă aparte pe care a o numit-o „pithecomorfă”, adică oameni cu forma asemănătoare maimuţelor.

Dar lady Helena avea mai multă dreptate decât Mac Nabbs considerându-i ca pe nişte fiinţe dotate cu suflet, pe aceşti indigeni aşezaţi la ultimul grad al scării omeneşti. Între animal şi australian există netrecuta prăpastie care separă genurile. Pascal a putut spune cu dreptate că omul nu poate fi asemuit cu un animal nicăieri. E adevărat că, adăugă, nu cu mai puţină înţelepciune, „omul nu-i nici înger”.

Or, tocmai lady Helena şi Mary Grant nu dădeau dreptate acestei ultime părţi a propoziţiei marelui gânditor. Aceste două caritabile femei părăsiră căruţa; ele întindeau o mână mângâietoare nenorocitelor creaturi; ele ofereau alimente pe care sălbaticii le înghiţeau cu o lăcomie respingătoare. Indigenii trebuiau cu atât mai mult s-o ia pe lady Helena drept o divinitate, cu cât, după religia lor, albii sunt vechi negri, albiţi după moartea lor.

Dar femeile mai ales, stârniră mila călătoarelor. Nimic nu-i comparabil condiţiei unei australience; o natură vitregă i-a refuzat cel mai mic farmec; ea e o sclavă, luată cu forţa, care n-a avut alt cadou de nuntă decât loviturile de „waddie”, un fel de baston legat cu o curea de mâna stăpânului său. Lovită de o bătrâneţe precoce şi fulgerătoare, deoarece ea a fost copleşită de toate grelele munci ale vieţii rătăcitoare, ducând cu sine copiii înveliţi într-un coş de papură, instrumentele de pescărie şi vânătoare, proviziile de „phormium tenax”, din care fabrică plase, ea trebuie să procure hrana familiei sale; ea trebuie să vâneze şopârle şi şerpi până în vârful copacilor; taie lemne pentru foc; smulge scoarţa anumitor arbori; sărman animal de povară, nu ştie ce-i odihna şi nu mănâncă decât după stăpânul ei resturile dezgustătoare care nu-i mai plac acestuia.

În acel moment, unele din aceste nenorocite, lipsite de hrană, de mult timp, poate, încercau să atragă păsările arătându-le grăunţe. Le vedeai întinse pe pământul arzător, nemişcate, ca moarte, aşteptând ore întregi ca vreo pasăre naivă să vină lângă mâna lor! Industria lor în privinţa curselor nu merge mai departe şi trebuia să fie o zburătoare australiană, pentru a se lăsa prinsă.

În acest timp, indigenii, îmblânziţi de îndemnurile călătorilor, îi înconjurau şi trebuiră să se păzească, atunci, împotriva instinctelor lor jefuitoare. Vorbeau un idiom şuierător, făcut din bătăi de limbă. Acesta semăna unor ţipete de animale. Totuşi, vocea lor avea adesea inflexiuni linguşitoare de o mare dulceaţă; cuvântul „Noki, noki!” se repeta adesea şi gesturile îl făceau îndeajuns de înţeles. „Dă-mi!”, se aplica celor mai mici obiecte ale călătorilor. Mr. Olbinett avu mult de furcă pentru a apăra compartimentul bagajelor şi mai ales alimentele expediţiei. Bieţii înfometaţi aruncau asupra căruţei o privire îngrozitoare şi arătau nişte dinţi ascuţiţi care s-ar fi exercitat poate pe fâşii de carne omenească. Cea mai mare parte a triburilor australiene nu sunt antropofage, fără îndoială, în timp de pace; dar sunt puţini sălbatici care refuză să devoreze carnea unui inamic învins.

Totuşi, la cererea Helenei, Glenarvan dădu ordinul de a împărţi câteva alimente. Băştinaşii îi înţeleseseră intenţia şi se dedară unor demonstraţii care ar fi emoţionat inima cea mai nesimţitoare. Ei scoaseră şi nişte răgete asemenea celor ale animalelor sălbatice, atunci când paznicul le aduce hrana zilnică. Fără î da dreptate maiorului, nu se putea nega, totuşi, că această rasă se apropia mult de cea animală.

Olbinett, ca om galant, crezuse că trebuie să servească mai întâi femeile. Dar aceste nenorocite creaturi nu îndrăzniră să mănânce înaintea temuţilor lor stăpâni. Aceştia se aruncară asupra pesmeţilor şi cărnii uscate ca asupra unei prăzi.

Mary Grant, gândindu-se că tatăl ei era prizonierul unor indigeni aşa de grosolani, simţi lacrimile venindui în ochi. Ea îşi închipuia ce trebuia să sufere un om ca Harry Grant sclav al acestor triburi rătăcitoare, în prada mizeriei, foamei, relelor tratamente. John Mangles, care o observa cu neliniştită atenţie, îi ghici gândul şi trecu peste dorinţele sale întrebând pe caporalul Britanniei:

— Ayrton, zise el, ai scăpat din mâna unor asemenea sălbatici?

— Da, căpitane, răspunse Ayrton. Toate aceste populaţii din interior se aseamănă. Numai că nu vedeţi aici decât un pumn din aceşti bieţi diavoli; există pe malurile râului Darling triburi numeroase comandate de şefi a căror autoritate e foarte mare.

— Dar, întrebă John Mangles, ce poate face un european în mijlocul acestor băştinaşi?

— Ceea ce făceam şi eu, răspunse Ayrton; vânează, pescuieşte cu ei; ia parte la luptele lor şi, cum v-am spus, el e tratat după serviciile pe care le face; dacă e un om inteligent şi brav, are în trib o situaţie considerabilă.

— Dar e prizonier? zise Mary Grant.

— Şi supravegheat, adăugă Ayrton, aşa ca să nu poată face un pas nici ziua, nici noaptea!

— Totuşi, dumneata ai reuşit să scapi, Ayrton, zise maiorul, care intră în vorbă.

— Da, domnule Mac Nabbs, mulţumită unei lupte între tribul meu şi un popor învecinat. Am reuşit. Bine. N-o regret. Dar dacă ar fi s-o reîncep, aş prefera, cred, un etern sclavagism, torturilor pe care le-am simţit străbătând deserturile în interior. Dumnezeu să-l apere pe căpitanul Grant, de a încerca asemenea mijloc de scăpare!

— Da, desigur, răspunse John Mangles, trebuie să dorim, miss Mary, ca tatăl dumneavoastră să fie reţinut într-un trib indigen. Îi vom găsi urmele mai uşor decât dacă ar rătăci în pădurile continentului.

— Nădăjduieşti? întrebă fata.

— Sper, încă, miss Mary, să vă văd fericită într-o zi, cu ajutorul lui Dumnezeu!

Ochii umezi ai lui Mary Grant putură singuri să-i mulţumească.

În timpul convorbirii, o mişcare neobişnuită se produsese printre sălbatici; ei scoteau ţipete răsunătoare; alergau în diferite direcţii; îşi apucau armele şi păreau apucaţi de o furie sălbatică, Glenarvan nu ştia ce voiau să facă, iar, maiorul, întrebându-l pe Ayrton, zise:

— Deoarece ai trăit mult timp printre australieni, înţelegi, fără îndoială, limba acestora?

— Aproape, răspunse caporalul, căci, câte triburi, atâtea dialecte. Totuşi, mi se pare că, drept recunoştinţă, sălbaticii vor să ne arate simulacrul unei lupte.

Aceasta era, întradevăr, cauza agitaţiei. Indigenii, fără alt preambul, se atacau cu o furie perfect simulată şi aşa de bine chiar, încât dacă n-ai fi fost prevenit luai în serios acest mic război. Dar australienii sunt nişte mimi excelenţi, după spusele călătorilor şi, cu această luptă desfăşurată, se vedea că au un remarcabil talent. Instrumentele lor de atac şi de apărare erau o măciucă de lemn care dă gata craniile cele mai tari şi un fel de „tomahawk”, piatră ascuţită foarte tare, fixată între două ciomege printr-o gumă. Toporul acesta este lung de zece picioare. E un straşnic instrument de război şi un util instrument în timp de pace, care serveşte la a tăia crengile sau capetele, la crestarea corpurilor sau a copacilor, după caz.

Toate aceste arme se agitau în mâini vioaie în zgomotul vociferărilor; combatanţii se aruncau unii peste alţii, unii cădeau ca morţi, alţii scoteau strigătul învingătorului. Femeile cele bătrâne, mai ales, stăpânite de demonul războiului, îi aţâţau la luptă, se aruncau pe falsele cadavre şi le mutilau, în aparenţă, cu o prefăcută ferocitate. Lady Helena se temea ca jocul să nu degenereze în luptă serioasă. Dealtfel, copiii, care luaseră parte la luptă, o făceau în mod sincer. Băieţii şi fetele mici, mai înfuriate, îşi administrau lovituri straşnice.

Această luptă simulată dura de zece minute, când, deodată, luptătorii se opriră. Armele le căzură din mâini, o tăcere adâncă urmă zgomotosului tumult. Indigenii rămaseră fixaţi în ultima lor atitudine, ca personajele unui tablou viu. I-ai fi crezut pietrificaţi. Care era cauza acestei schimbări şi de ce, deodată, această nemişcare de marmură? Aflară îndată.

Un stol de „cacadu” zbura în acel moment în înălţimea gumierilor. Umpleau aerul cu flecăritul lor şi semănau, cu nuanţele puternice ale penelor lor, unui curcubeu zburător. Apariţia strălucitorului nor de păsări întrerupsese lupta. Începea vânătoarea.

Unul din indigeni, apucând un instrument zugrăvit în roşu, de o structură particulară, îşi părăsi tovarăşii nemişcaţi şi se îndreptă printre copaci şi crânguri către cârdul de cacadu. Târându-se, nu făcea nici un zgomot, nu freca nici o frunză, nu mişca nici o pietricică. Părea o umbră.

Sălbaticul, ajuns la o distanţă potrivită, îşi repezi instrumentul pe o linie orizontală. Arma parcurse astfel un spaţiu de aproape patruzeci de picioare; apoi, deodată, fără a atinge pământul, se urcă la o sută de picioare în aer circa treizeci de metri. Lovi mortal vreo douăsprezece păsări şi, descriind o parabolă, căzu la picioarele vânătorului.

Glenarvan şi tovarăşii săi erau uimiţi; nu-şi puteau crede ochilor.

— E bumerangul! zise Ayrton.

— Bumerangul! strigă Paganel, bumerangul australian!

Şi, ca un copil, se duse să ia obiectul minunat, ca să vadă ce era înăuntru. Ar fi putut, întradevăr, crede, că un mecanism interior, un resort subit destins, îi modifica poate cursa. Nu era nimic.

Acest bumerang era, de fapt, o bucată de lemn tare şi îndoită, lungă de treizeci până la patruzeci de degete. Grosimea sa, în mijloc, era cam de şapte centimetri şi cele două extremităţi ale sale se terminau cu vârfuri ascuţite. Pe cât era de simplu, pe atât era de neînţeles.

— Iată deci acest faimos bumerang! zise Paganel, după ce examinase cu atenţie ciudatul instrument. O bucată de lemn, nimic mai mult. De ce la un anumit moment al cursei sale orizontale, se urcă în văzduh pentru a se întoarce la mâna care îl aruncă? Savanţii şi călătorii n-au putut niciodată să dea explicaţia acestui fenomen.

— N-ar fi un efect asemănător aceluia al unui cerc care, aruncat într-un anumit fel, se întoarce la punctul de plecare? zise John Mangles.

— Sau, mai degrabă, adăugă Glenarvan, un efect retrograd asemănător aceluia al unei bile de biliard lovită într-un punct determinat?

— Deloc, răspunse Paganel; în aceste două cazuri, un punct de sprijin determină acţiunea: e pământul pentru cerc şi postavul pentru bilă. Dar aici, punctul de sprijin lipseşte, instrumentul nu atinge pământul şi, totuşi, se urcă la o înălţime considerabilă!

— Atunci cum explici acest lucru, domnule Paganel? întrebă lady Helena.

— Nu-l explic doamnă, îl constat; efectul depinde, evident, de felul în care e aruncat bumerangul şi de conformaţia sa particulară. Dar această aruncare e, încă, secretul australienilor!

— În orice caz, e foarte ingenios… pentru nişte maimuţe, adăugă lady Helena privindu-l pe maior, care clătină capul cu un aer puţin convins.

Timpul se scurgea şi Glenarvan crezu că nu trebuia să-şi mai întârzie mersul către est; trebuia să-i roage pe călători să se urce în căruţă, când, un sălbatic yeni fugind şi pronunţă câteva cuvinte cu o mare însufleţire.

— Ah! zise Ayrton, au zărit nişte casoari!

— Ce?! E vorba de o vânătoare? întrebă Glenarvan.

— Trebuie văzută aceasta! strigă Paganel. Trebuie să fie curios! Poate că bumerangul va mai funcţiona.

— Ce crezi, Ayrton?

— Nu va dura mult, milord, răspunse caporalul. Indigenii nu pierdură o clipă. A ucide casoari e pentru dânşii un noroc. Tribul îşi are hrana asigurată pentru câteva zile. Astfel, vânătorii îşi întrebuinţează toată îndemânarea pentru a pune mâna pe asemenea pradă. Dar cum vor reuşi să le doboare fără puşti şi să ajungă un animal aşa de agil fără câini? Aceasta era partea interesantă a spectacolului anunţat de Paganel. Casoarul, numit „mureuk” de băştinaşi, e un animal care începe să se rărească în câmpiile Australiei. Această pasăre mare, înaltă de două picioare şi jumătate, are o carne albă care aminteşte mult pe aceea a curcanului; el poartă pe cap o creastă cărnoasă; ochii săi sunt mari, ciocul este negru şi îndoit în jos; picioarele sale au câte trei degete înarmate cu unghii puternice; aripile, adevărate ciuntituri, nu-i pot servi la zburat; penele, sunt mai închise la gât decât la piept. Dar dacă nu zboară, el aleargă şi ar întrece pe un hipodrom, calul cel mai bun. Nu-l poţi prinde, deci, decât prin viclenie, şi trebuie să fii tare viclean!

La chemarea unui indigen, vreo zece australieni se desfăşurară ca un detaşament de puşcaşi. Aceasta era într-o câmpie admirabilă în care indigoul creştea singur şi albăstrea pământul cu florile sale. Călătorii se opriră la marginea unei păduri de mimoze. La oprirea băştinaşilor, vreo şase casoari se ridicară, fugiră şi se duseră la vreo milă. Când vânătorul tribului le recunoscu poziţia, făcu semn camarazilor săi să se oprească. Aceştia se întinseră pe pământ, pe când vânătorul tribului, scoţând două piei de casoari, foarte îndemânatic cusute, se îmbrăcă îndată. Braţul său drept trecea deasupra capului şi imita clătinânduse, mersul unui casoar care-şi căuta hrana.

Indigenul se îndreptă către ceată; se oprea din când în când, prefăcându-se că ciuguleşte nişte grăunţe; apoi făcea să zboare praful cu picioarele sale şi se înconjura de un nor de praf. Tot acest spectacol era perfect. Nimic mai încrezător decât imitarea mersului unui casoar. Vânătorul scotea un mormăit surd la care s-ar fi înşelat însăşi pasărea. Ceea ce se şi întâmplă. Sălbaticul se găsi îndată în mijlocul cârdului fără grijă. Deodată braţul său învârti măciuca şi cinci casoari din şase căzură lângă el. Vânătorul reuşise; vânătoarea era terminată.

Glenarvan, călătoarele, toţi se despărţiră de indigeni. Aceştia arătară prea puţină părere de rău. Poate că succesul vânătorii de casoari îi făcea să uite foamea lor astâmpărată. Nu aveau nici recunoştinţa stomacului, mai vie decât aceea a inimii, la băştinaşii inculţi şi la brute. Oricum ar fi fost, nu se putea în unele ocazii să nu admiri inteligenţa şi îndemânarea lor.

— Acum, dragul meu Mac Nabbs, zise lady Helena, vei conveni că australienii nu sunt nişte maimuţe!

— Pentru că imită bine mersul unui animal? replică maiorul. Dar din contră, acest lucru dă dreptate doctrinei mele!

— A glumi nu înseamnă să răspunzi, zise lady Helena; vreau, maiorule, să revii asupra părerii dumitale.

— Ei bine, da, verişoară, sau mai degrabă, nu. Australienii nu sunt nişte maimuţe, maimuţele sunt nişte australieni.

— Cum aşa?

— Eh! Vă aduceţi aminte de ceea ce pretind negrii în privinţa interesantei rase a urangutanilor?

— Ce pretind? întrebă lady Helena.

— Că maimuţele sunt nişte negri ca şi ei, dar sunt mai şireţi.