Capitolul XIX. O lovitură de teatru.

Noaptea a fost îngrozitoare. La ora două dimineaţa începu să cadă o ploaie torenţială pe care norii furtunoşi o vărsară până la ziuă. Cortul deveni un adăpost neîndestulător. Glenarvan şi tovarăşii săi se refugiară în căruţă. Nu dormiră. Se vorbi de unele, de altele. Singur, maiorul, a cărui scurtă lipsă n-o observase nimeni, se mulţumi să asculte fără a spune nimic. Teribila ploaie nu înceta. Era de temut să nu provoace o revărsare a lui Snowy; căruţa, împotmolită, s-ar fi găsit foarte rău. În mai multe rânduri Mulrady, Ayrton şi John Mangles se duseră să examineze nivelul apelor şi se întoarseră udaţi din cap până în picioare.

În sfârşit se făcu ziuă. Ploaia încetă, dar razele soarelui nu putură pătrunde prin deasa pânză a norilor. Mari băltoace de apă gălbuie, adevărate lacuri tulburi şi mocirloase, murdăreau pământul. Un abur cald se ridica din terenurile jilave.

Glenarvan se îngriji mai întâi de căruţă. Ea se găsea împotmolită în nişte crăpături. Partea de dinainte dispărea aproape în întregime, iar cea de dinapoi până la osie. Era mult de furcă până ce o vor scoate.

— În orice caz, trebuie să ne grăbim, zise John Mangles. Lutul urcându-se, va face munca mai grea.

— Să ne grăbim, răspunse Ayrton.

Glenarvan, cei doi mateloţi ai săi, John Mangles şi Ayrton pătrunseră în pădurea în care animalele îşi petrecuseră noaptea. Era o pădure înaltă de gumieri de o înfăţişare sinistră. Nimic altceva decât copaci morţi, departe unii de alţii, jupuiţi de scoarţă, care îşi înălţau la o sută de picioare în văzduh slaba reţea a crengilor lor. Nici o pasăre nu-şi făcea cuibul în aceste schelete aeriene; nici o frunză nu tremura pe aceste ramuri uscate care sunau ca o grămadă de oseminte. Cărui cataclism să i se atribuie fenomenul destul de des în Australia al pădurilor lovite în întregime de o moarte epidemică? Nu se ştie. Nici cei mai bătrâni indigeni, nici strămoşii lor îngropaţi de mult timp în dumbrăvile morţii nu le-au văzut verzi.

Glenarvan privea cerul cenuşiu pe care se profilau cele mai mici rămurele ale gumierilor, ca nişte tăieturi fine. Ayrton se mira că nu mai găseşte caii şi boii în locurile în care-i dusese. Animalele, împiedicate, nu puteau, totuşi, să meargă departe.

Le căutară în pădure, dar fără a le găsi. Ayrton, surprins, se întoarse atunci spre partea râului Snowy mărginit de falnice mimoze. Făcea să se audă un strigăt binecunoscut de boii săi, care nu-i răspundeau, însă. Caporalul părea foarte neliniştit, şi tovarăşii săi se priveau decepţionaţi.

O oră trecu în căutări zadarnice şi Glenarvan era să se întoarcă la căruţă, la o depărtare de o milă, când un nechezat îi izbi urechea. Aproape în acelaşi timp se auzi un răget.

— Sunt acolo! strigă John Mangles strecurându-se între înaltele tufe de gastrolobium, care erau destul de înalte ca să poată ascunde o turmă.

Glenarvan, Mulrady şi Ayrton se aruncară pe urmele sale şi-i împărtăşiră îndată uimirea.

Doi boi şi trei cai zăceau pe pământ, căzuţi ca şi ceilalţi. Cadavrele lor erau reci şi un cârd de corbi, croncănind, pândea această pradă neaşteptată. Glenarvan şi ai săi se priviră şi Wilson nu-şi putu opri o înjurătură.

— Ce vrei Wilson. zise lord Glenarvan, abia stăpânindu-se, nu putem face nimic. Ayrton ia boul şi calul care rămân. Vor trebui să ne scoată din încurcătură.

— Dacă însă căruţa n-ar fi împotmolită, răspunse John Mangles, aceste două animale, mergând încet, ar putea să ne ducă la coastă; Trebuie, deci, să scoatem cu orice preţ blestemata de căruţă.

— Vom încerca, John, răspunse Glenarvan. Să ne întoarcem în tabără unde trebuie să fie neliniştiţi de lipsa noastră prelungită.

Ayrton scoase piedicile boului, Mulrady pe aceea a calului şi se întoarseră urmând malul râului.

O jumătate de oră după aceea, Paganel şi Mac Nabbs. lady Helena şi miss Grant ştiau ce aveau de făcut.

— Pe legea mea! nu se putu opri de a zice maiorul supărat. Rău a făcut Ayrton, că n-a potcovit toate animalele la trecerea prin Wimerra.

— De ce, domnule? întrebă Ayrton.

— Pentru că dintre toţi caii noştri, numai acela pe care l-ai dat pe mâna fierarului dumneavoastră a scăpat de moarte.

— E adevărat, zise John Mangles şi iată o întâmplare ciudată!

— O întâmplare şi nimic mai mult, răspunse caporalul, privind fix pe maior.

Mac Nabbs îşi strânse buzele, ca şi cum ar fi voit să oprească nişte cuvinte ce erau gata să-i scape. Glenarvan, Mangles, lady Helena păreau a aştepta săşi completeze gândul, dar maiorul tăcu şi se duse spre căruţa, pe care Ayrton o cerceta.

— Ce-a voit să zică? întrebă Glenarvan pe John Mangles.

— Nu ştiu, răspunse tânărul căpitan. Totuşi, maiorul nu-i un om care să vorbească fără motive.

— Nu, John, zise lady Helena. Mac Nabbs trebuie să aibă bănuieli asupra lui Ayrton.

— Bănuieli? zise Paganel ridicând din umeri.

— Care? răspunse Glenarvan. Îl presupune capabil de a ne fi ucis caii şi boii? Dar în ce scop? Interesul lui Ayrton nu-i la fel cu al nostru?

— Ai dreptate, scumpul meu Edward, zise lady Helena şi voi adăuga că de la începutul călătoriei caporalul ne-a dat incontestabile dovezi de devotament.

— Fără îndoială, răspunse John Mangles. Dar atunci, ce înseamnă observaţia maiorului? Trebuie să fiu lămurit.

— Îl crede aşadar în înţelegere cu ocnaşii?… strigă cu imprudenţă Paganel.

— Ce ocnaşi? întrebă miss Grant.

— Domnul Paganel se înşală, răspunse cu vioiciune John Mangles. El ştie doar că nu sunt ocnaşi în provincia Victoria.

— Ei! Pe legea mea, e adevărat! replică Paganel, care ar fi voit să-şi retragă cuvintele. Unde dracu mi-erau gândurile? Ocnaşi! Cine a auzit vorbindu-se vreodată de ocnaşi în Australia? Dealtfel, abia debarcaţi, ei devin oameni foarte cinstiţi! Climatul! Ştiţi, miss Mary, climatul moralizator…

În acest moment, Ayrton şi cei doi mateloţi lucrau la scoaterea căruţei. Boul şi calul, înhămaţi unul lângă altul, trăgeau din toată puterea muşchilor lor; curelele erau întinse să se rupă, hamurile păreau că cedează sforţărilor. Wilson şi Mulrady împingeau la roţi, pe când, cu îndemnul şi biciul, caporalul aţâţa animalele. Greul vehicul nu se mişca. Lutul, uscat deja, îl oprea ca şi cum ar fi fost înţepenit în ciment.

John Mangles porunci să se ude lutul, pentru a-l face mai puţin tare. A fost în zadar. Căruţa îşi păstră nemişcarea. După noi eforturi, cai şi oameni se opriră. Dacă nu o demontau bucată cu bucată, trebuiau să renunţe de a o mai scoate din rovină. Or, instrumentele lipseau şi nu puteau întreprinde aşa ceva.

În acest timp, Ayrton, care voia să-învingă cu orice preţ obstacolul, era să încerce din nou, când Glenarvan îl opri şi-i zise:

— Destul, Ayrton, destul. Trebuie să cruţăm boul şi calul care ne mai rămân. Dacă trebuie să ne continuăm drumul pe jos, unul va duce călătoarele, celălalt proviziile. Pot să dea încă folositoare servicii.

— Bine, milord, răspunse caporalul deshămând animalele sleite.

— Acum, prieteni, adăugă Glenarvan, să ne întoarcem în tabără, să examinăm situaţia, să vedem din care parte sunt şansele bune şi din care cele rele şi să luăm o hotărâre.

Câteva clipe după aceea, călătorii se întremau cu un dejun bun. Discuţia era deschisă. Toţi au fost chemaţi să-şi dea părerea. Mai întâi trebuiau să stabilească poziţia taberei cât se poate de precis. Paganel socoti că expediţia se găsea oprită pe paralela 37°, la 147°53’ longitudine, pe malul râului Snowy.

— Care e poziţia exactă a coastei la Twofold Bay? întrebă Glenarvan.

— 150 de grade, răspunse Paganel.

— Şi aceste două grade şi şapte minute cât preţuiesc…?

— Şaptezeci şi cinci de mile.

— Şi Melbourne unde este…?

— La două sute de mile, cel puţin.

— Bun. Poziţia fiind astfel precizată, zise Glenarvan, ce e de făcut?

Răspunsul a fost unanim; să meargă spre coastă fără întârziere. Lady Helena şi Mary Grant se însărcinau să facă cinci mile pe zi. Curajoasele femei nu se speriau de a face pe jos, dacă trebuia, distanţa care separă Snowy River de Twofold Bay.

— Eşti viteaza tovarăşă a călătorului, scumpa mea Helena, zise lord Glenarvan. Dar suntem siguri că vom găsi în golf resursele de care vom avea nevoie?

— Fără nici o îndoială, răspunse Paganel. Eden este un oraş care există de mult timp. Portul trebuie să aibă relaţii dese cu Melbourne. Presupun chiar, că la treizeci şi cinci de mile de aici, la parohia Delegete, pe frontiera victoriană, vom putea să reaprovizionăm expediţia şi să găsim mijloacele de transport.

— Şi Duncanul întrebă Ayrton, nu credeţi că e bine milord, să-l trimiteţi în golf?

— Ce crezi, John? întrebă Glenarvan.

— Nu cred că înălţimea voastră trebuie să se grăbească în această privinţă, răspunse tânărul căpitan după ce se gândise. Va fi întotdeauna timp de a da ordinele lui Tom Austin şi de a-l chema pe coastă.

— E evident, adăugă Paganel.

— Observaţi, reluă John Mangles, că în patru sau cinci zile vom fi la Eden.

— Patru sau cinci zile! reluă Ayrton clătinând capul. Puneţi cincisprezece sau douăzeci, căpitane, dacă nu voiţi să regretaţi mai târziu greşeala!

— Cincisprezece sau douăzeci de zile pentru a face şaptezeci şi cinci de mile?! strigă Glenarvan.

— Cel puţin, milord. Veţi străbate partea cea mai rea a Victoriei, un deşert în care lipseşte totul, zic squaterii, nişte câmpii de mărăcini, fără drum liber, în care staţiunile nu s-au putut aşeza. Va trebui să mergeţi cu toporul sau cu torţa în mână şi credeţi-mă, nu veţi merge iute.

Ayrton vorbise pe un ton hotărât. Paganel, asupra căruia se îndreptau priviri întrebătoare, aprobă cu un semn din cap cuvintele caporalului.

— Admit aceste dificultăţi, reluă John Mangles. Ei bine, peste cincisprezece zile, înălţimea voastră va da ordine Duncanului.

— Voi adăuga, reluă atunci Ayrton, că principalele obstacole nu vor veni din cauza greutăţilor drumului. Dar va trebui să trecem râul Snowy şi, foarte probabil, să aşteptăm coborârea apelor.

— Să aşteptăm? strigă tânărul căpitan. Nu se poate găsi un vad?

— Nu cred, răspunse Ayrton. Azi-dimineaţă am căutat o trecere, dar în zadar. E rar să nu întâlneşti un râu aşa de năvalnic în această perioadă şi aceasta e o fatalitate contra căreia nu putem face nimic.

— E larg, aşadar, acest Snowy? întrebă lady Glenarvan.

— Larg şi adânc, doamnă, răspunse Ayrton; larg de o milă, cu un curent furios. Un înotător bun nu l-ar trece fără primejdie.

— Ei bine, să construim o barcă! strigă Robert care nu se îndoia de nimic. Doborâm un copac, îl găurim, ne îmbarcăm şi totu-i gata.

— Merge bine fiul căpitanului Grant! răspunse Paganel.

— Şi are dreptate, reluă John Mangles. Vom fi nevoiţi să facem aceasta. Găsesc inutil, de a ne pierde timpul în discuţii zadarnice.

— Ce crezi, Ayrton? întrebă Glenarvan.

— Cred, milord, că peste o lună, dacă nu vine vreun ajutor, vom fi tot pe malurile lui Snowy.

— În sfârşit, ai un plan mai bun? întrebă John Mangles cu oarecare nerăbdare.

— Da, dacă Duncanul părăseşte Melbourne şi vine pe coasta răsăriteană…

— Ah! Tot Duncanul! Şi cu ce ne-ar uşura prezenţa sa călătoria spre Eden?

Ayrton se gândi câteva clipe înainte de a răspunde şi zise şovăielnic:

— Nu vreau să-mi impun părerile. Ceea ce fac c în interesul tuturor şi sunt gata să plec de îndată ce înălţimea sa va da semnalul plecării. Apoi îşi încrucişă braţele.

— Ăsta nu e un răspuns, Ayrton, îl dojeni Glenarvan. Fă-ne cunoscut planul dumitale şi îl vom discuta. Ce propui?

Ayrton, cu o voce liniştită şi sigură vorbi în aceşti termeni:

— Propun să nu ne aventurăm dincolo de Snowy în starea în care suntem. Chiar aici trebuie să aşteptăm ajutoare şi aceste ajutoare nu pot veni decât de la Duncan. Să poposim în acest loc, în care proviziile nu lipsesc şi unul din noi să-i ducă lui Tom Austin ordinul de a veni la golful Twofold.

O oarecare mirare întâmpină această propunere neaşteptată, împotriva căreia John Mangles nu-şi dădu pe faţă reacţia.

— În acest timp, reluă Ayrton, sau apele lui Snowy vor scădea, ceea ce va permite de a găsi un vad practicabil sau va trebui să recurgem la barcă şi vom avea timpul de a o construi. Iată, milord, planul pe care-l propun.

— Bine, Ayrton, răspunse Glenarvan. Ideea dumitale merită să fie luată în seamă. Partea cea mai rea e de a cauza o întârziere, dar cruţă oboseli serioase şi poate şi primejdii reale. Ce credeţi, prieteni?

— Vorbeşte, dragul meu Mac Nabbs, zise atunci lady Helena. De la începutul discuţiei, te mulţumeşti să asculţi şi eşti foarte zgârcit cu vorbele dumitale.

— Deoarece îmi cereţi părerea, răspunse maiorul, o voi da cu sinceritate. Ayrton îmi pare a fi vorbit ca un om înţelept, prudent şi mă alătur propunerii sale.

Nu se aşteptau deloc la acest răspuns, căci până atunci Mac Nabbs combătuse necontenit ideile lui Ayrton îh această privinţă. Astfel, Ayrton, surprins, aruncă o privire rapidă asupra maiorului. Paganel, lady Helena şi mateloţii erau foarte dispuşi să sprijine proiectul caporalului. Ei nu mai ezitară după cuvintele lui Mac Nabbs. Glenarvan declară planul lui Ayrton adoptat în principiu.

— Şi acum, John, adăugă el, nu crezi că prudenţa ne impune să poposim pe malurile râului, aşteptând mijloacele de transport?

— Da, răspunse John Mangles, dacă mesagerul nostru va reuşi să treacă râul Snowy pe care nu-l putem trece noi!

Priviră pe caporal, care zâmbi ca un om sigur de el şi zise:

— Mesagerul nu va trece râul.

— Ah! zise John Mangles.

— Va merge numai pe drumul Lucknow-ului care-l va duce de-a dreptul la Melbourne.

— Două sute cincizeci de mile de făcut pe jos! strigă tânărul căpitan.

— Călare, replică Ayrton. Rămâne un cal bun. Va fi nevoie de patru zile. Adăugaţi două zile pentru ca Duncanul să ajungă la golf şi peste o săptămână, mesagerul se va fi întors cu oamenii echipajului.

Maiorul aprobă cu un semn din cap cuvintele lui Ayrton, ceea ce aţâţa mirarea lui John Mangles. Dar propunerea caporalului reunise toate voturile şi nu mai era vorba decât de a se executa acest plan cu adevărat bine întocmit.

— Acum, prieteni, zise Glenarvan, rămâne să ne alegem mesagerul. Va fi o misiune grea şi periculoasă, nu vreau s-o ascund. Cine se va devota pentru tovarăşii săi şi se va duce să ducă instrucţiunile noastre la Melbourne?

Wilson, Mulrady, John Mangles, Paganel, chiar Robert se oferiră îndată. John insista într-un fel particular ca această misiune să-i fie încredinţată. Dar Ayrton, care nu spusese încă nimic, zise:

— Dacă vrea înălţimea sa, eu voi fi acela care va pleca, milord. Sunt învăţat cu aceste ţinuturi. De mai multe ori am parcurs aceste regiuni. Pot să mă descurc acolo unde altul nu va putea. Cer deci, în interesul comun, dreptul de a mă duce la Melbourne. Un cuvânt mă va acredita pe lângă secundul dumneavoastră şi peste şase zile mă oblig să aduc Duncanul în golful Twofold.

— Bine, răspunse Glenarvan. Eşti un om inteligent şi curajos Ayrton şi vei reuşi.

Un fulger de mulţumire străluci în ochii caporalului. El întoarse capul, dar, oricât de repede ar fi făcut această mişcare, John Mangles surprinsese mişcarea. John, din instinct, nu din altă cauză, simţea crescându-i bănuielile asupra lui Ayrton.

Caporalul îşi făcu deci pregătirile de plecare, ajutat de cei doi mateloţi, dintre care unul se ocupă de cal, iar celălalt de provizii. În acest timp, Glenarvan făcea scrisoarea destinată lui Tom Austin.

Îi ordona secundului Duncanului de a se duce fără întârziere în golful Twofold. Îi recomanda pe caporal ca un om în care putea să aibă toată încrederea. Tom Austin, ajuns pe coastă, trebuia să pună un detaşament de mateloţi de-ai iahtului, sub ordinele lui Ayrton…

Glenarvan era la acest pasaj al scrisorii sale, când Mac Nabbs, care-l urma cu ochii, întrebă într-un fel ciudat cum scrisese numele lui Ayrton.

— Cum se pronunţă, răspunse Glenarvan.

— E o greşeală, reluă cu linişte maiorul; se pronunţă Ayrton, dar se scrie Ben Joyce!