Capitolul XVIII. Alpii australieni.

O imensă barieră tăia drumul către sud-est. Era lanţul Alpilor australieni, vastă fortificaţie ale cărei ziduri capricioase se întind pe o lungime de o mie cinci sute de mile şi opresc norii la patru mile în văzduh.

John Mangles şi cei doi mateloţi ai săi străbăteau drumul la câteva sute de paşi înainte; alegeau drumurile practicabile, pentru a nu zice trecătorile, căci toate aceste poteci înfăţişau tot atâtea stânci între care căruţa alegea pe cel mai bun.

Muncă grea, adesea periculoasă. De mai multe ori, toporul lui Wilson trebuia, să deschidă drum în mijlocul desişurilor de arbuşti. Solul argilos şi umed fugea de sub picioare. Drumul ducea prin mii de ocoluri. Către seară, fusese trecut abia-o jumătate de grad. Poposiră la picioarele Alpilor, la malul râului Cobongra, pe marginea unei mici câmpii acoperite de copăcei înalţi de patru picioare, cu frunze de un roşudeschis care înveseleau privirea.

A doua zi, la 9 ianuarie, convoiul intră cu greutate în trecătorilor Alpilor. Trebuiră să meargă la întâmplare, să se adâncească în trecători înguste şi aproape impracticabile. Ayrton ar fi fost foarte încurcat, dacă după o oră de mers, un han mizerabil nu s-ar fi arătat pe neaşteptate pe una din cărările muntelui.

— Pe legea mea! strigă Paganel. Stăpânul acestei taverne nu cred să facă avere într-un asemenea loc! La ce poate servi?

— La a ne da informaţii de care avem nevoie, răspunse Glenarvan. Să intrăm.

Glenarvan, urmat de Ayrton, trecu pragul hanului. Stăpânul lui Bush Inn – aşa se numea hanul – era un om grosolan, cu faţa aspră şi respingătoare şi care trebuia să se considere drept principalul său client în acel loc pentru gin, brandy şi whisky. De obicei, nu vedea niciodată decât squatteri în călătorie, sau câţiva conducători de turme.

Răspunse cu un aer morocănos la întrebările care iau fost puse. Dar răspunsurile sale ajunseră lui Ayrton pentru a-şi fixa drumul. Glenarvan mulţumi prin câteva coroane oboseala pe care şi-o dăduse hangiul şi era să părăsească taverna când un afiş lipit pe perete îi atrase privirea.

Era o notiţă a poliţiei coloniale. Ea semnala evadarea ocnaşilor din Perth şi punea premiu pe capul lui Ben Joyce. O sută de lire aceluia care-l va prinde.

— Hotărât lucru, zise Glenarvan caporalului, e un mizerabil bun de spânzurat.

— Şi mai ales bun de prins! răspunse Ayrton. O sută de lire! Dar e ceva! Nu-i merită.

— Cât despre cârciumar, adăugă Glenarvan, nu mă linişteşte deloc, cu tot afişul său.

— Nici pe mine, răspunse Ayrton.

Glenarvan şi caporalul ajunseră căruţa. Se îndreptară către punctul în care se opreşte drumul spre Lucknow. Acolo şerpuia o trecătoare îngustă. Începură să urce. Ascensiunea era grea. De mai multe ori, călătoarele şi tovarăşii lor s-au dat jos. Trebuiau să vină în ajutorul greului vehicul şi să împingă roata, s-o oprească, adesea, pe primejdioasele pante, să elibereze boii, care nu se puteau descurca la cotituri periculoase, să ţină căruţa care ameninţa să vină înapoi şi în câteva rânduri Ayrton trebui să cheme în ajutorul său caii deja obosiţi.

Fie din cauza prea marii oboseli, fie din altă cauză, unul dintre cai a murit în timpul zilei, subit. Era calul lui Mulrady şi când acesta voi să-l ridice îl găsi mort.

— Trebuie ca acestui animal, zise Glenarvan, să i se fi rupt vreo arteră.

— Desigur, răspunse Ayrton.

— Ia calul meu, Mulrady, adăugă Glenarvan, mă duc la lady Helena, în căruţă.

Mulrady ascultă şi grupul îşi continuă obositorul urcuş.

Dacă drumul ales de Ayrton se sfârşea pe povârnişul oriental, se putea ca în patruzeci şi opt de ore să treacă înalta barieră. Atunci, de obstacole de netrecut, de drumuri grele, nu va mai fi vorba până la mare.

În timpul zilei de optsprezece, călătorii atinseră cel mai înalt punct al drumului, două mii de picioare. Se găseau pe un platou care lăsa privirea să se piardă în depărtare. Către nord, se oglindeau apele liniştite ale lacului Omeo, punctat în întregime de păsări acvatice şi dincolo, întinsele câmpii ale râului Murray. La sud, se desfăşurau pământurile înverzite ale ţinutului Gippsland, cu terenurile sale bogate în aur, pădurile-i înalte, cu înfăţişarea unui ţinut primitiv.

Către seară, căruţa, foarte zdruncinată, foarte desfăcută în diferite părţi ale scheletului ei, dar solidă încă, pe discurile de lemn, cobora ultimele scări ale Alpilor, între mari brazi izolaţi. Trecătoarea se termina în câmpiile din Gippsland. Lanţul Alpilor fusese din fericire trecut şi dispoziţiile obişnuite au fost luate pentru seară.

La 12 ianuarie, în zori, reluară cu râvnă călătoria. Erau grăbiţi să ajungă la ţintă, adică la Oceanul Pacific, în acelaşi punct în care s-a sfărâmat Britannia. Numai acolo puteau fi cu folos adunate urmele naufragiaţilor, iar nu în ţinuturile deşertice din Gippsland.

Ayrton zorea pe Glenarvan să expedieze Duncanului ordinul de a veni la coastă, pentru ca să aibă la dispoziţia sa toate mijloacele de căutare. Era de părere să profite de drumul Lucknow care duce la Melbourne. Mai târziu, ar fi fost greu, căci comunicaţiile directe cu capitala ar fi lipsit în întregime.

Sfaturile caporalului păreau bune de urmat. Paganel îndemnă să se ţină socoteală de ele. Credea că prezenţa iahtului ar fi fost foarte folositoare într-o asemenea împrejurare şi adăugă că, odată drumul Lucknow trecut, nu vor mai putea comunica cu Melbourne.

Glenarvan era nehotărât şi poate că ar fi trimis ordinul pe care-l reclama cu insistenţă Ayrton, dacă maiorul n-ar fi combătut această hotărâre cu mare energie. El demonstra că prezenţa lui Ayrton era necesară expediţiei, că în apropierea coastei ţinutul îi va fi cunoscut, că dacă întâmplarea punea caravana pe urmele lui Harry Grant, caporalul ar fi mai mult decât oricare altul capabil de a le urma, în sfârşit, că singur putea arăta locul în care se pierduse Britannia.

Mac Nabbs era de părere, deci, să se continue călătoria fără a schimba ceva din programul ei. El găsi un sprijin în John Mangles. Tânărul căpitan atrase atenţia că ordinele înălţimii sale ar ajunge mai uşor Duncanului dacă ar fi trimise din Twofold Bay, decât prin mijlocul unui mesager nevoit să parcurgă două sute de mile într-un ţinut sălbatic.

Această părere avu succes. În final, s-a hotărât că vor aştepta până la Twofold Bay. Maiorul observa pe Ayrton, care părea foarte decepţionat. Dar nu zise nimic şi, după obiceiul său, păstră observaţiile pentru dânsul.

Pe la amiază, la ora două, traversară o curioasă pădure de ferigi, care ar fi trezit admiraţia unor oameni mai puţin obosiţi. Aceste plante arborescente, în plină înflorire, măsurau până la treizeci de picioare înălţime. Cai şi călăreţi treceau uşor pe sub ramurile lor atârnătoare şi, uneori, pulpa unei scări răsuna lovindu-le tulpina lemnoasă. Sub aceste umbrele nemişcate domnea o răcoare de care nimeni nu se gândea să se plângă. Jacques Paganel, tot demonstrativ, scoase câteva exclamaţii de mulţumire care alungară cârdurile de papagali şi cacadu. A fost un concert de trăncăneli asurzitoare. Geograful continua din ce în ce mai mult cu strigătele, când tovarăşii săi îl văzură deodată clătinându-se pe cal şi căzând ca un buştean. Era vreo ameţeală sau chiar o sufocare cauzată de înalta temperatură? Alergară la el.

— Paganel! Paganel! Ce ai? strigă Glenarvan.

— Am, dragul meu prieten, am, că nu mai am cal, răspunse Paganel, descurcându-se din scări.

— Ce! Calul dumitale?

— Mort, lovit, ca acela al lui Mulrady!

Glenarvan, John Mangles, Wilson examinară animalul. Paganel nu se înşela. Calul său murise subit.

— Iată ce-i ciudat, zise John Mangles.

— Foarte ciudat, murmură maiorul.

Glenarvan nu se lăsă preocupat de acest nou accident. Nu puteau înlocui calul în deşert. Or, dacă o epidemie lovea caii expediţiei, ar fi fost foarte greu să-şi continue drumul.

Înainte de sfârşitul zilei, cuvântul „epidemie” păru că se îndreptăţeşte. Un al treilea cal, acela al lui Wilson, căzu mort şi, împrejurare mai gravă, unul din boi a fost şi el lovit. Mijloacele de transport şi tracţiune erau reduse la trei boi şi patru cai.

Situaţia deveni gravă. Călăreţii, fără cai, nu puteau să facă drumul pe jos. Mulţi squatteri l-au făcut prin aceste regiuni deşertice. Dar, dacă ar fi trebuit să părăsească căruţa, ce-ar fi devenit călătoarele? Ar fi putut ele să treacă cele o sută douăzeci de mile care îi despărţeau încă de golful Twofold?

John Mangles şi Glenarvan, foarte neliniştiţi, examinară caii supravieţuitori. Poate că ar putea preveni noi accidente. Nu a fost observat nici un simptom de boală, nici chiar o slăbire de energie. Animalele erau în perfectă sănătate şi suportau cu vitejie oboseala călătoriei. Glenarvan speră, deci, că ciudata epidemie nu va face alte victime. Aceasta era şi părerea lui Ayrton care mărturisea că nu înţelege nimic din aceste morţi fulgerătoare.

Porniră din nou. Căruţa servea de vehicul prietenilor care se odihneau rând pe rând. Seara, după un mers numai de zece mile, semnalul opririi a fost dat, tabăra a fost organizată şi noaptea trecu fără accidente, sub un vast crâng de ferigi arborescente, printre care treceau enormi lilieci, denumiţi, pe drept cuvânt, vulpi hoaţe.

Ziua următoare, 13 ianuarie, a fost bună. Accidentele din ajun nu se reînnoiră. Starea sanitară a expediţiei rămase mulţumitoare. Caii şi boii îşi făcură voiniceşte serviciul. Salonul lady-ei Helena era foarte animat, graţie vizitatorilor care erau în mare număr. Olbinett făcu să circule băuturi răcoritoare pe care cele 32 de grade le făceau necesare. O jumătate de butoiaş de scotch se consumă în întregime. Îl declarară pe Barclay et Co cel mai mare om din Marea Britanie, chiar înaintea lui Wellington care n-ar fi fabricat niciodată o aşa bere bună. Amor propriu de scoţian. Jacques Paganel bău mult şi vorbi şi mai mult despre de omni re scibili{61}.

O zi aşa de bine începută părea că trebuie; să se sfârşească bine. Făcuseră cincisprezece mile bune. Totul lăsa să se creadă ca vor poposi în aceeaşi seară pe malurile râului Snowy, care se varsă la sudul Victoriei în Pacific. După puţin, roata căruţei îşi brăzda urmele pe o câmpie larg făcută din aluviuni negricioase, între tufe de ierburi exuberante şi noi câmpuri de gastrolobium. Seara veni şi o ceaţă ce se desena la orizont, arăta cursul lui Snowy. Au mai făcut câteva mile. O pădure de copaci înalţi se ridica în dosul unui ocol al drumului, sub o modestă ridicătură a terenului. Ayrton îşi îndreptă boii, puţin obosiţi, printre marile trunchiuri pierdute în umbră şi trecuse marginea pădurii la o jumătate de milă de râu, când căruţa se adânci brusc până la butucul roţii.

— Păziţi-vă! strigă el călăreţilor care-l urmau.

— Dar ce este? întrebă Glenarvan.

— Suntem împotmoliţi, răspunse Ayrton. Cu glasul şi cu biciul, îndemnă boii, care, afundaţi până la genunchi în noroi, nu se puteau mişca.

— Să stăm aici, zise John Mangles.

— Cred că e mai bine, răspunse Ayrton. Mâine, pe lumină, vom vedea cum să ne descurcăm.

— Opreşte! strigă Glenarvan.

Noaptea veni repede, după un scurt crepuscul, dar căldura nu dispăruse odată cu lumina. Atmosfera conţinea vapori înăbuşitori. Câteva fulgere, uimitoare reverberaţii ale unei furtuni îndepărtate, înflăcărau orizontul.

Aşezară, de bine, de rău căruţa împotmolită. Întunecata boltă a marilor copaci adăposti cortul călătorilor. Dacă ploaia nu intervenea, n-aveau de ce se plânge. Ayrton reuşi, nu fără greutate, să-şi scoată boii din terenul mişcător. Curajoasele animale erau afundate până la coaste. Caporalul îi slobozi cu cei patru cai şi nu lăsă nimănui grija de a le alege hrana. Acest serviciu îl făcea, dealtfel, cu pricepere, şi în acea seară Glenarvan observă că grijile lui se îndoiră; păstrarea animalelor era de un interes deosebit.

În acest timp, călătorii luară parte la o cină destul de sumară. Oboseala şi căldura ucideau foamea. Aveau nevoie nu de hrană ci de odihnă. Lady Helena şi miss Grant, după ce uraseră seară bună tovarăşilor lor, se culcară în paturile obişnuite. Cât despre bărbaţi, unii se strecurară sub cort alţii se întinseră pe o iarbă deasă la tulpina copacilor.

Către ora unsprezece, după un somn rău, greu şi obositor, maiorul se sculă: ochii săi pe jumătate închişi, au fost loviţi de o lumină slabă care alerga pe sub copaci. Părea a fi o pânză sclipitoare, oglinditoare ca primele lumini ale unui incendiu, care se propaga pe pământ.

Se ridică şi se duse spre pădure. Surpriza sa a fost mare, când se văzu în prezenţa unui fenomen natural. Sub ochi i se întindea un câmp întreg de ciuperci fosforescente. Sporii luminoşi străluceau în umbră cu o oarecare intensitate{62}.

Maiorul, care nu era egoist, era să-l scoale pe Paganel, pentru ca savantul să constate acest fenomen cu proprii săi ochi, când un incident îl opri. Lumina fosforescentă era pe o întindere de o jumătate de milă şi Mac Nabbs crezu că vede trecând repede nişte umbre printre copaci. Oare privirile îl înşelau? Era jucăria unei halucinaţii?

Mac Nabbs se trânti la pământ şi, după o riguroasă observaţie, zări distinct mai mulţi oameni care, aplecându-se şi ridicându-se rând pe rând, păreau să caute pe pământ nişte urme proaspete încă. Ce voiau aceşti oameni, trebuia să ştie.

Maiorul nu mai ezită şi, fără a-şi trezi tovarăşii, lăsându-se pe pământ ca un sălbatic al livezilor, dispăru sub ierburile înalte.