Capitolul XX. Aland-Zealand.

Revelaţia acestui nume produse efectul unui trăsnet. Ayrton se ridicase brusc. Mâna sa ţinea un revolver. O detunătură izbucni. Glenarvan căzu lovit de un glonţ. Împuşcături răsunară, deodată, în afară.

John Mangles şi mateloţii săi, la început surprinşi, voiră să se arunce asupra lui Ben Joyce; dar îndrăzneţul ocnaş dispăruse şi-şi ajunse banda împrăştiată pe marginea pădurii de gumieri.

Cortul nu oferea un adăpost îndestulător contra gloanţelor. Trebuiau să bată în retragere. Glenarvan, uşor atins, se ridicase.

— La căruţă! La căruţă! strigă John Mangles şi târî pe lady Helena şi Mary Grant, care au fost îndată în siguranţă.

Acolo, John, maiorul, Paganel, mateloţii puseră mâna pe carabine şi erau gata să riposteze ocnaşilor. Glenarvan şi Robert se duseră în căruţă, pe când Olbinett alerga de colo până colo.

Aceste evenimente se petrecuseră cu iuţeala fulgerului. John Mangles observa cu atenţie marginea pădurii. Detunăturile încetaseră la venirea lui Ben Joyce. O tăcere adâncă urmă zgomotoaselor împuşcături. Câteva rotocoale de fum alb se învârteau încă între ramurile gumierilor. Înaltele tufe de gastrolobium rămâneau nemişcate. Orice indiciu de atac dispăruse.

Maiorul şi John Mangles se duseră în recunoaştere până la copaci. Locul era părăsit. Numeroase urme de paşi se vedeau pe el şi nişte iarbă de puşcă, pe jumătate consumată, fumega pe pământ. Maiorul, ca om prudent, o stinse, căci ar fi ajuns o scânteie pentru a aprinde un incendiu groaznic în această pădure de copaci uscaţi.

— Ocnaşii au dispărut, zise John Mangles,

— Da, răspunse maiorul şi această dispariţie mă nelinişteşte. Aş prefera să-i văd faţă în faţă. E mai bine un tigru în câmpie decât un şarpe sub ierburi. Să cutreierăm crângurile dimprejurul căruţei.

Maiorul şi John scotociră câmpia împrejmuitoare. De la marginea pădurii până la malurile râului Snowy, nu întâlniră nici un ocnaş. Banda lui Ben Joyce părea că zburase ca un cârd de păsări răufăcătoare. Această dispariţie era prea ciudată pentru a nu da de bănuit călătorilor. De aceea, se hotărâră să pândească. Adevărată fortăreaţă împotmolită, căruţa deveni centrul taberei şi doi oameni, schimbându-se din oră în oră, făcură de pază.

Prima grijă a lady-ei Helena şi a lui Mary Grant fu de a pansa rana lui Glenarvan. În momentul în care soţul ei căzuse sub glonţul lui Ben Joyce, lady Helena se aruncase către el, îngrozită. Apoi, stăpânindu-şi neliniştea, curajoasa femeie conduse pe Glenarvan la căruţă. Acolo, umărul rănitului a fost dezvelit şi maiorul recunoscu imediat că glontele, sfâşiind carnea, nu produsese nici o leziune internă. Nici osul, nici muşchii nu-i părură atacaţi. Rana sângera mult, dar Glenarvan, mişcând degetele mâinii şi antebraţul, îşi linişti el însuşi prietenii. I se făcu pansamentul şi începură să comenteze faptul. Călătorii, afară de Mulrady şi Wilson care vegheau afară, se îngrămădiră cum putură, în căruţă. Maiorul a fost invitat să vorbească.

Înainte de a-şi începe povestirea, el puse pe lady Helena la curent cu lucrurile pe care nu le ştia, adică evadarea unei bande de condamnaţi din Perth, apariţia lor în ţinuturile Victoriei, complicitatea lor în catastrofa drumului de fier. Îi dădu numărul din Australian and New-Zealand Gazette cumpărat la Seymour şi adăugă că poliţia pusese la preţ capul acestui Ben Joyce, temut bandit, căruia optsprezece luni de crime îi făcuseră o funestă celebritate. Dar cum recunoscuse Mac Nabbs pe Ben Joyce în caporalul Ayrton? Aici era misterul pe care toţi voiau să-l lumineze şi maiorul se explică.

Din ziua întâlnirii sale, Mac Nabbs, din instinct, se păzea de Ayrton. Două sau trei lucruri, aproape neînsemnate, o privire schimbată între caporal şi fierarul de la Wimerra River, şovăielile lui Ayrton de-a străbate oraşele şi satele, insistenţa de a chema Duncanul pe coastă, moartea ciudată a animalelor încredinţate îngrijirilor sale, în sfârşit o lipsă de sinceritate în cuvinte, toate aceste amănunte, puţin câte puţin, grupate, treziră bănuielile maiorului. Totuşi, n-ar fi putut formula o acuzaţie directă, fără evenimentele care se petrecuseră în noaptea precedentă.

Mac Nabbs, strecurându-se printre copaci, ajunsese lângă nişte umbre suspecte care-i treziseră atenţia la o jumătate de milă de tabără. Plantele fosforescente aruncau lumini palide în întuneric.

Trei oameni examinau nişte urme pe pământ, urme de paşi proaspăt făcuţi şi printre ei Mac Nabbs recunoscu pe fierarul din Black Point.

— Ei sunt”, zicea unul.

— Da”, răspundea altul, „iată trefla potcoavelor”. „- E tot aşa ca cea de la Wimerra”. „- Toţi caii sunt morţi”. „- Otrava nu-i rea”.

— Iată cu ce să omori caii unei cavalerii întregi”.

— Ce plantă folositoare e gastrolobium!”

Apoi tăcură, adăugă Mac Nabbs şi se depărtară. Nu ştiam destul. I-am urmat. Îndată convorbirea reîncepu:

— Ce om dibaci, Ben Joyce, zise fierarul. Ce faimos caporal cu invenţia naufragiului! Dacă proiectul îi reuşeşte, ne îmbogăţim! Al dracului Ayrton!”

— Zi-i Ben Joyce, căci şi-a câştigat numele!” În acel moment, blestemaţii părăsiră pădurea de gumieri. Ştiam ceea ce voiam să ştiu şi m-am întors în tabără cu certitudinea că nu toţi ocnaşii se moralizează în Australia, să nu-i fie cu supărare lui Paganel!

Maiorul se opri. Tovarăşii săi tăcuţi se gândeau.

— Aşa că, zise Glenarvan a cărui mânie îl făcea să pălească, Ayrton ne-a târât până aici pentru a ne jefui şi asasina!

— Da, răspunse maiorul.

— Şi de la Wimerra, banda ne-a urmărit tot drumul, pândind o ocazie favorabilă?

— Da.

— Dar acest mizerabil nu-i, aşadar, un matelot al Britanniei! Şi-a furat numele de Ayrton, şi a furat angajarea lui pe bord?

Toate privirile se îndreptară către Mac Nabbs, care trebuise să-şi pună aceste întrebări sie însuşi.

— Iată, răspunse el cu vocea totdeauna liniştită, certitudinile care se pot desprinde din această obscură situaţie. După părerea mea, acest om se numeşte în realitate Ayrton, Ben Joyce e numele său de război. E incontestabil că-l cunoaşte pe Harry Grant şi că a fost caporal pe bordul Britanniei. Acestea, dovedite deacum de amănuntele preţioase pe care ni le-a dat Ayrton, sunt completate de cuvintele condamnaţilor. Să nu ne rătăcim, deci, în ipoteze zadarnice şi să ţinem ca sigur că Ben Joyce e Ayrton, după cum Ayrton e Ben Joyce, adică un matelot al Britanniei devenit şeful unei bande de ocnaşi.

Explicaţiile lui Mac Nabbs au fost primite fără discuţie.

— Acum, răspunse Glenarvan, îmi vei spune cum şi de ce caporalul lui Harry Grant se găseşte în Australia?

— Cum? Nu ştiu, răspunse Mac Nabbs şi poliţia declară că nu ştie mai mult decât mine în această privinţă. De ce? Mi-e cu neputinţă să spun. E un mister pe care viitorul îl va explica.

— Poliţia nici nu cunoaşte această identitate a lui Ayrton şi Ben Joyce, zise John Mangles.

— Ai dreptate, John, răspunse maiorul şi o asemenea particularitate va fi de natură a-i lumina căutările.

— Astfel, zise lady Helena, acest nenorocit se introdusese la Paddy O’Moore cu o intenţie criminală?

— Desigur, răspunse Mac Nabbs. Pregătea vreo lovitură contra irlandezului când i se oferi o ocazie mai bună. Întâmplarea ne-a pus în prezenţa lui. A auzit povestirile lui Glenarvan, istoria naufragiului, şi, ca om îndrăzneţ, s-a hotărât îndată să tragă folos. Expediţia a fost hotărâtă. La Wimerra a comunicat cu unul din ai săi, fierarul din Black Point şi a lăsat urme pentru recunoaşterea trecerii noastre. Banda sa ne-a urmat. O plantă veninoasă i-a permis de a ne ucide puţin câte puţin boii şi caii. Apoi, momentul venit, ne-a împotmolit în mlaştinile râului Snowy şi ne-a dat în mâna ocnaşilor pe care-i comandă.

Totul era spus asupra lui Ben Joyce. Trecutul îi fusese reconstituit de maior şi mizerabilul apărea aşa cum era, un îndrăzneţ şi temut criminal. Intenţiile sale, clar demonstrate, cereau din partea lui Glenarvan o vigilenţă extremă. Din fericire, era mai puţin de temut din partea banditului demascat, decât a trădătorului.

Dar din această situaţie, ieşea o consecinţă gravă. Nimeni nu se gândise încă la ea. Singură, Mary Grant, lăsând să se discute tot acest trecut, privea viitorul. John Mangles mai întâi, o văzu aşa de palidă şi disperată, încât înţelese ce se petrece în mintea ei şi strigă:

— Miss Mary! Miss Mary! Plângeţi!

— Plângi, copilul meu? zise lady Helena.

— Tata, doamnă, tata! răspunse tânăra fată.

Ea nu putu continua. Dar o revelaţie subită se făcu în spiritul tuturor. Înţeleseră durerea domnişoarei Grant, de ce lacrimile îi cădeau din ochi, de ce numele tatălui său pornea din inimă pe buze. Descoperirea trădării lui Ayrton distrusese orice speranţă. Ocnaşul, pentru a-l târî pe Glenarvan, propusese un naufragiu. În convorbirea lor surprinsă de Mac Nabbs, condamnaţii o spuseseră clar. Niciodată Britannia nu se sfărâmase de stâncile din Twofold Bay! Niciodată Harry Grant nu pusese piciorul pe continentul australian! Pentru a doua oară, interpretarea greşită a documentului arunca pe o urmă falsă pe căutătorii Britanniei!

Toţi, înaintea acestei situaţii, înaintea durerii celor doi copii, păstrară tăcerea. Cine ar mai fi găsit câteva cuvinte de speranţă? Robert plângea în braţele surorii sale. Paganel murmura decepţionat:

— Ah! Blestemat document! Te poţi lăuda că ai pus capul a douăsprezece bravi oameni la o grea încercare!

Şi demnul geograf, cu adevărat furios contra lui însuşi, îşi lovea fruntea s-o sfărâme.

În acest timp, Glenarvan se duse la Mulrady şi Wilson, care făceau de pază. O tăcere adâncă domnea pe câmpia cuprinsă între marginea pădurii şi râu. Norii mari nemişcaţi copleşeau bolta cerului. În mijlocul acestei atmosfere amorţite într-o toropeală adâncă, cel mai mic zgomot s-ar fi transmis şi totuşi nu se auzea nimic. Ben Joyce şi banda sa trebuie să se fi retras la o distanţă destul de mare, căci o pereche de păsări care se jucau pe ramurile joase ale copacilor, câţiva canguri ocupaţi să mănânce nişte rămurele, dovedeau că prezenţa omului nu tulbura tăcutele singurătăţi.

— De o oră, întrebă Glenarvan pe cei doi mateloţi, n-aţi văzut nimic, n-aţi auzit nimic?

— Nimic, înălţimea voastră, răspunse Wilson. Bandiţii trebuie să fie la mai multe mile de aici.

— Nu erau în număr îndestulător pentru a ne ataca, adăugă Mulrady. Acest Ben Joyce o fi voit să-şi recruteze câţiva bandiţi de speţa sa printre cei care rătăcesc la poalele Alpilor.

— E cu putinţă, Mulrady, răspunse Glenarvan. Aceşti blestemaţi sunt laşi. Ne ştiu înarmaţi şi poate că aşteaptă noaptea pentru a-şi începe atacul. Va trebui să dublăm pază pe înserate. Ah! Dacă am putea să părăsim această câmpie mlăştinoasă şi să ne urmăm drumul spre coastă! Dar apele umflate ale râului ne închid drumul. Aş plăti cu greutatea ei în aur o plută care să ne transbordeze!

— De ce, înălţimea voastră, zise Wilson, nu ne dă ordinul de a construi noi o plută? Lemnul nu lipseşte.

— Nu, Wilson, răspunse Glenarvan. Doar acest Snowy nu-i un râu, ci un torent aproape de netrecut.

În acest moment, John Mangles, maiorul şi Paganel îl ajunseră pe Glenarvan. Tocmai examinaseră râul Snowy. Apele, crescute de ultimele ploi, se ridicaseră cu încă un picior. Ele formau un curent puternic. E imposibil de a te aventura pe aceste întinderi muginde şi desfăcute în mii de vâltori. John Mangles declară râul de netrecut şi adăugă:

— Dar nu trebuie să rămânem aici fără a încerca ceva. Ceea ce voiam să facem înaintea trădării lui Ayrton, e şi mai necesar după.

— Ce zici, John? întrebă Glenarvan.

— Zic că ajutoare ne trebuiesc urgent. Şi deoarece nu se poate merge la Twofold Bay, trebuie să mergem la Melbourne. Ne rămâne un cal: înălţimea voastră să mi-l dea şi mă voi duce eu acolo.

— Dar e o încercare primejdioasă, John, zise Glenarvan. Fără a vorbi de pericolele acestei călătorii de două sute de mile printr-un ţinut necunoscut, cărările şi drumul trebuie să fie păzite de complicii lui Ben Joyce.

— O ştiu, milord, dar ştiu că şi situaţia nu se poate prelungi. Ayrton ne cerea opt zile de lipsă pentru a aduce oamenii Duncanului. Vreau ca peste şase zile să mă întorc pe malurile lui Snowy. Ei bine, ce ordonă înălţimea voastră?

— Înainte ca Glenarvan să hotărască, zise Paganel, trebuie să fac o observaţie. Să meargă cineva la Melbourne, da, dar aceste primejdii să-i fie rezervate lui John Mangles, nu. El e căpitanul Duncanului şi ca atare nu se poate expune. Eu mă voi duce în locul său.

— Bine, răspunse maiorul. Şi de ce ai fi dumneata, Paganel?

— Şi credeţi, reluă Mac Nabbs, că mă sperii de un drum de două sute de mile, călare?

— Prieteni, zise Glenarvan, dacă unul din noi trebuie să se ducă la Melbourne, soarta să-l arate. Paganel, scrie numele noastre.

— Al dumneavoastră nu, milord, zise John Mangles.

— Şi de ce? întrebă Glenarvan.

— Să vă despărţiţi de lady Helena, dumneavoastră, a cărui rană nici nu e închisă!

— Glenarvan, zise Paganel, nu poţi părăsi expediţia.

— Nu, reluă maiorul. Locul dumitale e aici, Edward, nu trebuie să pleci.

— Sunt primejdii, răspunse Glenarvan şi nu-mi voi lăsa partea altora. Scrie Paganel. Numele meu să fie amestecat cu numele camarazilor mei şi dea cerul să iasă cel dintâi!

Se înclinară înaintea acestei voinţe. Numele lui Glenarvan a fost unit cu celelalte. Procedară la scos şi soarta se pronunţă pentru Mulrady. Bravul matelot scoase un strigăt de mulţumire şi zise:

— Milord, sunt gata de plecare!

Glenarvan strânse mâna lui Mulrady. Apoi se întoarse la căruţă, lăsând maiorului şi lui John Mangles paza taberei.

Lady Helena a fost înştiinţată îndată de hotărârea luată de a se trimite un mesager la Melbourne şi de hotărârea soartei. Găsi pentru Mulrady cuvinte care merseră la inimă bunului marinar. Îl ştiau brav, inteligent, robust şi, cu adevărat, soarta nu putea să aleagă mai bine.

Plecarea lui Mulrady a fost fixată la ora opt, după scurtul crepuscul de seară. Wilson se însărcină cu pregătirea calului. A avut ideea de a-i schimba potcoava de la piciorul stâng şi de a o înlocui cu o potcoavă a cailor morţi. Ocnaşii n-ar fi putut recunoaşte urmele lui Mulrady, nici de a le urma, nefiind călare.

Pe când Wilson se ocupa cu aceste amănunte, Glenarvan pregăti scrisoarea destinată lui Tom Austin, dar braţul său rănit îl jena şi îl însărcină pe Paganel să scrie în locul său. Savantul, absorbit de o idee fixă, părea străin de ceea ce se petrecea în jurul său. Trebuie spus că Paganel, în toată această succesiune de aventuri supărătoare, nu se gândea decât la documentul fals interpretat. Sucea cuvintele pentru a le smulge un nou înţeles şi rămase adâncit în prăpăstiile interpretării. Astfel, el nu auzi cererea lui Glenarvan şi acesta a fost nevoit s-o reînnoiască.

— Ah! Foarte bine, răspunse Paganel, sunt gata!

Şi tot vorbind, Paganel îşi pregătea maşinal carnetul. Rupse o foaie albă, apoi, cu creionul în mână, aştepta. Glenarvan începu să-i dicteze următoarele instrucţiuni:

— Ordin lui Tom Austin de a ieşi în larg fără întârziere şi de a duce… Duncanul.

Paganel isprăvea acest ultim cuvânt, când ochii i se îndreptară, din întâmplare, pe numărul din Australian and New-Zealand Gazette, care zăcea pe pământ. Jurnalul îndoit nu lăsa să se vadă decât ultimele două cuvinte ale titlului său. Creionul lui Paganel se opri şi Paganel păru că uită complet de Glenarvan, de scrisoare, de tot.

— Ei, Paganel, zise Glenarvan.

— Ah! strigă geograful, scoţând un strigăt.

— Ce ai? întrebă maiorul.

— Nimic! Nimic! răspunse Paganel.

Apoi, mai încet, el repetă: „Aland! Aland! Aland!” Se sculase. Apucase ziarul. Îl scutura, căutând a-şi opri cuvintele gata să-i scape de pe buze.

Lady Helena, Mary şi Robert Grant, Glenarvan îl priveau iară a înţelege nimic din această inexplicabilă agitaţie.

Paganel semăna cu un om pe care îl lovise o nebunie subită. Dar această stare de surescitare nervoasă nu dură. Se linişti încetul cu încetul, bucuria care îi strălucea în ochi se stinse, îşi reluă locul şi zise cu o voce liniştită:

— Sunt la ordinele dumitale, milord.

Glenarvan reluă dictarea scrisorii sale, care a fost definitiv făcută în aceşti termeni: „Ordin lui Tom Austin de a ieşi în larg fără întârziere şi de a duce Duncanul la 37° latitudine pe coasta orientală a Australiei.”

— A Australiei? zise Paganel. Ah! Da! A Australiei. Apoi, isprăvi scrisoarea şi o dădu lui Glenarvan spre a o iscăli. Acesta, supărat de recenta lui rană, se descurcă, de bine de rău, cu această formalitate. Scrisoarea a fost închisă şi pecetluită. Paganel cu o mână pe care emoţia o făcea să tremure încă, puse următoarea adresă:

Tom Austin.

Secund pe bordul iahtului Duncan, Melbourne.

Apoi părăsi căruţa, gesticulând şi repetând aceste cuvinte de neînţeles:

— Aland! Aland! Zealand!