Capitolul XVII. Crescătorii de vite milionari.

În ziua de 6 ianuarie, pe la ora şapte dimineaţa, după o noapte petrecută în linişte la 146° 15’ longitudine, călătorii continuară a străbate întinsul district. Mergeau necontenit către răsărit şi urmele paşilor lor lăsau pe câmpie o linie riguros dreaptă. De două ori tăiară urmele de squatteri care se îndreptau către nord. Aceste diverse urme s-ar fi confundat, dacă potcoavele calului lui Glenarvan n-ar fi lăsat în praf urma din Black Point, care se cunoştea după treflele sale.

Câmpia era uneori brăzdată de torente capricioase, înconjurată de merişori, cu ape mai degrabă vremelnice decât permanente. Acestea năşteau pe povârnişurile Buffalos Ranges, lanţul munţilor mijlocii a căror linie pitorească ondula la orizont.

Se hotărî popasul pentru seara aceea. Ayrton grăbi boii şi după treizeci şi cinci de mile se opriră, puţin obosiţi. Cortul a fost ridicat lângă câţiva copaci;( noaptea venise; cina a fost isprăvită repede. Se întindeau mai puţin la mâncare decât la dormit, după un asemenea mers. Paganel, căruia i se cuvenea prima veghe, nu se culcă; cu carabina pe umeri, a vegheat în preajma taberei.

Cu toată lipsa lunii, noaptea era aproape luminoasă sub strălucirea constelaţiilor australe. Savantul se amuză citind în această mare carte a firmamentului, totdeauna deschisă şi aşa de interesantă pentru cine ştie s-o înţeleagă. Adânca tăcere a naturii adormite nu era întreruptă decât de zgomotul piedicilor care răsunau la picioarele cailor.

Paganel se lăsă, deci, târât în meditaţiile sale astronomice, se ocupa mai mult de lucrurile cerului decât de lucrurile pământului, când un sunet îndepărtat îl smulse din reveria sa. Ascultă încordat şi, spre marea lui uimire, crezu că recunoaşte sunetele unui pian; câteva acorduri, larg arpegiate, trimiteau până la el sonoritatea lor tremurătoare. Nu se înşela…

— Un pian în deşert! Zise Paganel. Iată ce n-aş admite niciodată!

Aceasta era, întradevăr, foarte surprinzător şi lui Paganel îi plăcu mai mult să creadă că vreo pasăre curioasă din Australia imita sunetele unui pian, după cum altele imită zgomotul unui orologiu sau al unei toace.

În acest moment, o voce timbrată se ridică în văzduh. Pianistul era însoţit de o voce. Paganel ascultă fără a vrea să recunoască faptul. Totuşi, după câteva clipe, se convinse că o melodie sublimă îi lovea urechea. Era II mio tesoro tanto din Don Juan.

„Pe legea mea! se gândi geograful, oricât de ciudate ar fi păsările australiene şi dacă ar fi papagalii cei mai mari muzicieni din lume, tot nu pot cânta din Mozart!” Ascultă până la sfârşit sublima inspiraţie a maestrului. Efectul acestei suave melodii, în noaptea limpede, era de nedescris. Paganel rămase mult timp sub farmecul nespus; apoi, glasul tăcu şi totul reintră în tăcere.…

Când Wilson veni să-l schimbe pe Paganel, îl găsi cufundat într-o reverie adâncă. Paganel nu zise nimic matelotului; îşi rezervă să-l înştiinţeze pe Glenarvan a doua zi de această particularitate şi se grămădi sub cort.

A doua zi, toţi fuseseră sculaţi de nişte lătrături neaşteptate. Glenarvan se sculă îndată. Doi măreţi „pointers”, admirabilă specie de câini prepelicari din rasa engleză, săreau în marginea unei mici păduri. La apropierea călătorilor, ei reintrară sub copaci îndoindu-şi lătrăturile.

— Este, deci, o staţiune în acest deşert, zise. Glenarvan şi sunt şi vânători, deoarece văd nişte câini de vânătoare!

Paganel deschidea de-acum gura pentru a povesti impresiile nopţii trecute, când apărură doi oameni tineri, călare pe doi cai de toată frumuseţea, adevăraţi „hunters’. Cei doi tineri, îmbrăcaţi cu elegante costume de, vânătoare, se opriră la vederea micului convoi. Păreau că se întreabă ce însemna prezenţa oamenilor înarmaţi în acel loc, când zăriră călătoarele care coborau din căruţă.

Lord Glenarvan le ieşi înainte şi, în calitatea de străin, îşi spuse numele şi calitatea. Tinerii se înclinară şi, unul dintre ei, cel mai vârstnic, zise:

— Milord, aceste doamne, tovarăşii dumneavoastră şi dumneavoastră, binevoiţi a ne face onoarea de a vă odihni în locuinţa noastră.

— Domnii?… zise Glenarvan.

— Michel şi Sandy Patterson proprietari ai staţiunii Hottam; sunteţi de-acum în raza stabilimentului şi nu mai aveţi de făcut decât un sfert de milă.

— Domnilor, răspunse Glenarvan, n-aş vrea să abuzez de o ospitalitate aşa de graţios oferită…

— Milord, reluă Michel Patterson, primind, faceţi plăcere unor sărmani exilaţi care sunt prea fericiţi de a vă avea musafiri.

Glenarvan se înclină în semn de învoială.

— Domnule, zise atunci Paganel, adresându-se lui Michel Patterson, aş fi indiscret întrebându-vă dacă dumneavoastră cântaţi ieri aria divinului Mozart?

— Eu, domnule, răspunse tânărul, iar vărul meu Sandy mă acompania.

— Ei bine domnule, reluă Paganel, primiţi sincerele complimente ale unui francez, admirator pasionat al acestei muzici.

Paganel întinse mâna tânărului gentleman, care o luă amabil. Apoi, Michel Patterson arătă spre dreapta. Caii fuseseră lăsaţi în grija lui Ayrton şi a mateloţilor. Călătorii, călăuziţi de cei doi tineri, vorbind şi admirând, merseseră pe jos la locuinţa din Hottam Station.

Era, întradevăr, un stabiliment măreţ ţinut cu severitatea riguroasă a parcurilor engleze. Imense livezi se întindeau cât cuprindeai cu ochii, pe care păşteau boii cu miile şi oile cu milioanele. Numeroşi păstori şi câini şi mai numeroşi păzeau zgomotoasa turmă. Printre răgete şi behăituri se amesteca lătratul dulăilor şi plesnetele harapnicelor.

Către est, privirea se oprea pe o margine de gumieri, dominată la şapte mii cinci sute de picioare în văzduh de vârful impozant al muntelui Hottam. Ici şi colo se îngrămădeau crânguri dese de „grass-trees”, arbuşti înalţi de zece picioare, asemănători palmierului pitic, pierduţi în frunzele lor înguste şi lungi. Aerul era îmbălsămat de parfumul laurilor, ale căror buchete de flori albe, atunci în plină înflorire, degajau cele mai aromatice mirosuri.

Cu grupele acestor fermecători copaci indigeni, se uneau producţiile transplantate ale climatelor europene. Piersicul, părul, mărul, smochinul, portocalul şi chiar stejarul au făcut o impresie admirabilă călătorilor.

Pentru prima oară le-a fost dat să admire „menura”. Aceasta e pasărea-liră, a cărei coadă are forma unei harfe. Ea fugea printre ferigile arborescente şi când lunga ei coadă lovea crengile, te mirai aproape că nu auzi armonioasele acorduri din care se inspira Amfion pentru a reclădi zidurile Tebei.

Lord Glenarvan nu se mulţumea admirând feericele minuni ale acestei oaze din deşertul australian. El asculta povestirea tinerilor. În Anglia, în mijlocul câmpiilor sale civilizate, noul venit ar fi spus de îndată gazdei de unde venea, unde mergea. Dar aici, printr-o nuanţă de delicateţe, cu fineţe observată, Michel şi Sandy Patterson crezură că trebuie să se facă ei cunoscuţi călătorilor cărora le ofereau ospitalitatea, şi îşi povestiră viaţa.

Era aceea a tuturor acelor tineri englezi inteligenţi care nu cred niciodată că bogăţia te scuteşte de muncă. Michel şi Sandy Patterson erau fiii unui bancher din Londra. La douăzeci de ani, părintele le zisese: „Iată milioanele voastre. Duceţi-vă în vreo colonie îndepărtată; întemeiaţi vreun stabiliment folositor; aflaţi prin muncă să cunoaşteţi viaţa. Dacă reuşiţi, cu atât mai bine. Dacă daţi greş, nu e nimic. Nu vom regreta milioanele care vă vor fi folosit să deveniţi oameni”. Tinerii ascultară. Aleseră în Australia colonia Victoria pentru a semăna bancnotele paterne şi nu se căiră. După trei ani, stabilimentul prospera.

Staţiunea se găsea la o mare distanţă de principalele oraşe, în mijlocul pustiurilor puţin frecventate ale râului Murray. Ea ocupa spaţiul cuprins între 146°48’ şi 147°, adică un teren lung şi larg de cinci leghe, aşezat între Buffalos Ranges şi muntele Hottam. La cele două unghiuri nordice ale acestui vast cadrilater, se înălţau la stânga muntele Aberdeen, iar la dreapta vârfurile lui High Barven. Apele nu lipseau, graţie torentelor şi afluenţilor lui Oven’s River, care se varsă la nord în albia lui Murray. Astfel, creşterea vitelor şi cultura pământului reuşeau admirabil. Zece mii de acri de pământ bine cultivaţi, îşi amestecau recoltele indigene cu producţiile exotice, pe când mai multe milioane de animale se îngrăşau în hrănitoarele păşuni. Producţiile din Hottam Station erau cotate la un curs ridicat pe pieţele din Castlemaine şi Melbourne.

Michel şi Sandy Patterson isprăveau de dat aceste amănunte, când în imaginea unei alei de gumieri apăru locuinţa. Era o casă frumoasă din lemn şi cărămizi, având forma elegantă a unei case elveţiene; o verandă de care spânzurau lămpi chinezeşti ocolea dea lungul zidurilor ca un impluvium antic. Înaintea ferestrelor se întindeau coviltire multicolore care păreau înflorite. Nimic mai cochet, nimic mai delicat, dar şi nimic mai confortabil. Pe peluze şi pe nişte stâlpi din împrejurimi creşteau candelabre de bronz care suportau elegante lanterne; pe înserate parcul se ilumina de albe lumini de gaz, venite dintr-un mic gazometru, ascuns sub leagăne de „myalli” şi de ferigi arborescente.

Trecură îndată aleea de gumieri; un mic pod de fier de o eleganţă extremă, aruncat peste un creek murmurător, înlesnea intrarea într-un parc. El a fost trecut. Un intendent ieşi înaintea călătorilor; uşile locuinţei se deschiseră şi oaspeţii din Hottam Station pătrunseră în somptuoasele apartamente în interiorul acestei vile inundate de flori.

Tot luxul vieţii artistice li se oferi ochilor. În anticamera împodobită cu scene de vânătoare, se deschidea un vast salon cu cinci ferestre. Un pian acoperit cu partituri vechi şi noi, şevalete susţinând pânze schiţate, socluri împodobite cu statui de marmură, câteva tablouri de maeştri flamanzi agăţate pe pereţi, bogate covoare moi ca o iarbă deasă, tapiţerii înveselite de graţioase episoade mitologice, un policandru antic suspendat de plafon, faianţe preţioase, bibelouri de preţ şi de un bun gust cert, mii de nimicuri scumpe şi delicate pe care te mirai că le vezi într-o locuinţă australiană, dovedeau o supremă înţelegere a artelor şi confortului. Tot ce putea să placă, tot ce putea uşura plictiselile unui exil voluntar, tot ce putea aduce aminte de obiceiurile europene, mobila feericul salon. Te-ai fi crezut în vreun castel princiar din Franţa sau Anglia.

Cele cinci ferestre lăsau să pătrundă, prin ţesătura fină a draperiilor, o lumină cernită, pe care o îmblânzea şi mai mult penumbra verandei. Din această parte, locuinţa domina o vale largă, ce se întindea până la poalele munţilor dinspre răsărit. Şirul de câmpii şi codri, mările luminişuri care se zăreau pe ici, pe colo, colinele rotunjite cu graţie şi relieful accidentat al pământului formau laolaltă un spectacol de nedescris. Nici o altă regiune din lume nu putea oferi o astfel de panoramă; nici chiar vestita Vale a Paradisului, de la frontierele norvegiene ale Telemarkului. Tabloul ce li se desfăşura înaintea ochilor, brăzdat în fâşii lungi de umbră şi lumină, se schimba în fiecare ceas, după capriciile soarelui. Nici nu puteai să-ţi închipui ceva mai frumos, şi această încântătoare privelişte satisfăcea pe deplin pe spectatorii cei mai pretenţioşi.

Între timp, la ordinul lui Sandy Patterson, intendentul staţiunii pregătea o gustare şi în mai puţin de un sfert de ceas de la sosire, călătorii au luat loc în jurul unei mese servite cu toată pompa. Belşugul, calitatea felurilor de mâncare şi a vinurilor era indiscutabilă; dar ceea ce le făcea mai ales plăcere, în mijlocul acestei abundente rafinate, era bucuria celor doi tineri squatteri care se arătau fericiţi că pot face oaspeţilor o primire atât de frumoasă, în locuinţa lor. Dealtfel, nu întârziară să afle ţelul expediţiei, şi se arătară foarte interesaţi faţă de cercetările lui Glenarvan; la rândul lor, dădură speranţe copiilor căpitanului.

— Harry Grant – spuse Michel – a căzut cu siguranţă în mâinile băştinaşilor, de vreme ce nu a reapărut în aşezările de pe coastă. El ştia întocmai unde se află: o spune documentul, şi dacă n-a ajuns în vreo colonie engleză, cu siguranţă că trebuie să fi ajuns prizonierul băştinaşilor, în clipa în care a pus piciorul pe ţărm.

— Întocmai aşa a păţit maistrul său, Ayrton, răspunse John Mangles.

— Dar dumneavoastră, domnilor, întrebă lady Helena, n-aţi auzit niciodată vorbindu-se de catastrofa Britanniei?

— Niciodată, doamnă, răspunse Michel.

— Şi cum credeţi că a fost tratat căpitanul Grant ca prizonier la australieni?

— Australienii nu sunt cruzi, doamnă – răspunse tânărul squatter – şi miss Grant poate să fie liniştită în această privinţă. Cunoaştem numeroase pilde ale blândeţii lor, şi câţiva europeni au trăit multă vreme printre ei, fără să se plângă vreodată de brutalitate din partea acestora.

— King, printre alţii – spuse Paganel – singurul supravieţuitor din expediţia lui Burke.

— Nu numai acest explorator îndrăzneţ – reluă Sandy – dar şi un soldat englez pe nume Buckley, care, salvându-se în 1803 pe coasta Port Philippe, fiind cules de indigeni, a trăit treizeci şi trei de ani printre ei.

— Şi de atunci încoace – adăugă Michel Patterson – unul din ultimele numere din Australasian vorbeşte despre un anume Morrill care s-a reîntors de curând printre tovarăşii săi, după şaisprezece ani de prizonierat. Căpitanul trebuie să fi avut aceeaşi soartă, căci Morrill a fost luat prizonier şi târât în interiorul continentului în urma naufragierii corăbiei Peruviana, în 1846. De aceea cred că trebuie să aveţi toată nădejdea.

Cuvintele tânărului squatter bucurară nespus de mult pe ascultători, deoarece confirmau întru totul informaţiile pe care le dăduseră înainte Paganel şi Ayrton. Apoi, după ce călătoarele părăsiră masa, vorbiră de ocnaşi.

Squatterii cunoşteau catastrofa de la Camden Bridge, dar prezenţa unei bande de evadaţi nu le inspira nici o nelinişte. Răufăcătorii n-ar fi îndrăznit să atace o staţiune al cărei personal se ridica la mai mult de o sută de oameni. Trebuiau să creadă, dealtfel, că nu se vor aventura în nici un deşert al râului Murray, în care n-aveau ce face, nici în al coloniei Noua Galie, ale cărei drumuri sunt foarte supravegheate. Aceasta era şi părerea lui Ayrton.

Lord Glenarvan nu se putu opune amabililor săi amfitrioni de a petrece ziua în staţiunea Hottam. Ar fi fost douăsprezece ore de întârziere care deveneau douăsprezece ore de odihnă; caii şi boii nu se puteau decât reface în confortabilele grajduri ale staţiunii. Cei doi tineri supuseră oaspeţilor lor un program al zilei care a fost adoptat cu grăbire.

La amiază, şapte viguroşi hunters tropăiau la uşile locuinţei. Un elegant break destinat damelor şi mânat cu toată iuţeala, permitea vizitiului de a-şi arăta dibăcia în înţeleptele manevre „four în hand”{60}.

Călăreţii, precedaţi de călătorii călare înarmaţi cu excelente puşti de vânătoare, încălecară şi galopară la portiere, pe când ceata de prepelicari lătra veselă prin tufişuri. În timpul vânătorii, se uciseră unele animale specifice ţării şi despre care, până atunci, Paganel ştia doar numele: între altele wombat-ul şi bandicoot-ul.

Wombat-ul e un ierbivor care sapă vizuini în felul viezurilor; e mare ca o oaie şi carnea sa e excelentă. Bandicoot-ul e un fel de marsupial care ar întrece vulpea din Europa şi i-ar putea da lecţii de jefuit în curţi. Acest animal, de o înfăţişare destul de respingătoare, lung de un picior jumătate, căzu sub loviturile lui Paganel. „Un admirabil animal”, zicea el.

Robert ucise cu îndemânare un „dasyure-viverrin”, un fel de vulpe mică, a cărei blană neagră şi pătată de alb preţuieşte cât aceea a jderului, şi o pereche de oposumi care se ascundea în frunzişul des al marilor copaci.

Dar din toate acestea, mai interesantă a fost o vânătoare de canguri. Câinii, către ora patru puseră pe goană o bandă din aceşti curioşi marsupiali. Puii intrară repede în punga maternă şi toată ceata începu să alerge. Nimic mai uimitor ca enormele sărituri ale cangurilor. În fruntea cetei alerga un cangur de cinci picioare, măreţ specimen din „macropus giganteus”, un „bătrân”, cum zic bushmen-ii.

Timp de patru, cinci mile, vânătoarea a fost activă. Cangurii nu se lăsau. Dar în sfârşit, epuizată de goană, banda se opri şi „bătrânul” se sprijini de un copac, gata să se apere. Unul dintre prepelicari, târât de viteză, se rostogoli lângă el. O clipă după aceea, nenorocitul câine sări în aer şi căzu despicat de unghia ascuţită a animalului. Desigur, haita n-ar fi răpus pe puternicii marsupiali. Numai gloanţele puteau răpune giganticul animal.

În acest moment, Robert era să fie victima imprudenţei sale. În scopul de a-şi asigura lovitura, se apropie aşa de mult de cangur, încât acesta se repezi dintr-o săritură. Robert căzu. Un ţipăt răsună. Mary Grant, din vârful break-ului, pietrificată, fără glas, aproape fără priviri, întindea mâinile către fratele său. Nici un vânător nu îndrăznea să tragă asupra animalului, căci putea lovi şi copilul.

Dar deodată, John Mangles cu cuţitul său de vânătoare deschis, se aruncă asupra animalului, cu riscul de a fi spintecat şi lovi animalul în inimă. Animalul căzu doborât, iar Robert se ridică teafăr. O clipă după aceea, era în braţele surorii sale.

— Mulţumesc, domnule John, mulţumesc! Zise Mary Grant, care întinse mâna tânărului căpitan.

— Răspundeam de el, zise John Mangles, luând mâna tremurătoare a fetei.

Acest incident termină vânătoarea. Banda de marsupiali se împrăştiase după moartea şefului său, a cărui piele a fost dusă la locuinţă. Era ora şase seara. O cină măreaţă aştepta pe călători. Între alte mâncăruri, o ciorbă din coadă de cangur, preparată în felul indigen, a fost marele succes al mesei.

După îngheţatele şi şerbeturile desertului, comesenii trecură în salon. Seara a fost consacrată muzicii. Lady Helena, foarte bună pianistă, îşi puse talentul la dispoziţia squatterilor. Michel şi Sandy Patterson cântară cu un gust perfect pasaje din ultimele partituri din Gounod, Massé, Félicien David şi chiar din geniul neînţeles, Richard Wagner.

La miezul nopţii, oaspeţii staţiunii, conduşi în camere răcoroase şi confortabile, prelungiră în visurile lor plăcerile acestei zile.

A doua zi, din zori, se despărţiră de tinerii squatteri. Îşi promiseră să se revadă în Europa, la Malcolm. Apoi, căruţa se puse în mişcare, înconjură baza muntelui Hottam şi, îndată, locuinţa dispăru, ca un vis frumos din ochii călătorilor. Pe o întindere de încă cinci mile, ei călcară solul staţiunii. La ora nouă, ultimul gard a fost trecut şi convoiul se adânci în ţinuturile aproape necunoscute-ale provinciei Victoria.