Capitolul III. Masacrele din Noua Zeelandă.

Pe ziua de 31 ianuarie, patru zile de la plecare, Macquarie nu străbătuse încă nici două treimi din oceanul care se întinde între Australia şi Noua Zeelandă. Will Halley se ocupa prea puţin de manevrele bastimentului său; lăsa pe alţii s-o facă. Se arăta foarte rar, ceea ce nu întrista pe nimeni. Nimeni n-ar fi dat atenţie faptului că îşi petrecea toată ziua în cabină, dacă grosolanul master nu s-ar fi îmbătat regulat cu gin sau cu rachiu. Mateloţii săi îl imitau cu plăcere, şi niciodată vreo corabie nu naviga mai la voia întâmplării decât Macquarie din Twofold Bay.

Această neglijenţă de neiertat, obliga pe John Mangles la o supraveghere necontenită. Mulrady şi Wilson ridicară de mai multe ori cârma în clipa când o deviere era să culce bricul pe o parte. Adeseori, intervenea Will Halley şi înjura pe cei doi marinari. Aceştia, puţin răbdători, nu cereau decât să înhaţe pe beţivan şi să-l arunce în fundul calei pentru restul călătoriei. Însă, John Mangles oprea şi liniştea, nu fără greutate, dreapta lor indignare.

În acest timp, situaţia proastă a corăbiei îl preocupa; însă, pentru a nu nelinişti pe Glenarvan, nu se destăinui decât maiorului şi lui Paganel. Mac Nabbs îi dădu, în alţi termeni, acelaşi sfat ca Mulrady şi Wilson.

— Dacă această măsură îţi pare folositoare, John, zise Mac Nabbs, nu trebuie să şovăi în a lua comanda, sau dacă vrei, controlul corăbiei. Beţivanul, după ce vom debarca la Auckland, va redeveni stăpânul corăbiei şi dacă îi face plăcere, va putea face ce pofteşte.

— Fără îndoială, domnule Mac Nabbs, răspunse John, o voi face dacă va fi nevoie. Atâta timp cât suntem în plină mare, ajunge puţină supraveghere; mateloţii mei şi eu nu părăsim o clipă puntea. Însă dacă în apropierea coastelor, Will Halley nu-şi vâră minţile în cap, îţi mărturisesc că voi fi foarte încurcat.

— Nu poţi să dai dumneata direcţia vasului? întrebă Paganel.

— Ar fi foarte greu, răspunse John. Ştiţi că nu există o hartă marină la bord?

— Întradevăr?

— Da. Macquarie nu face decât cursa între Eden şi Auckland şi acest Will Halley cunoaşte atât de bine meleagurile, că nu mai ia nici o măsură.

— Îşi închipuie fără îndoială, răspunse Paganel, că corabia sa cunoaşte drumul şi că se conduce singură.

— Ah! Ah! reluă John Mangles, eu nu cred în bastimentele care se conduc singure şi dacă Will Halley va fi beat la intrarea în radă, ne va pune în mare încurcătură.

— Să sperăm, zise Paganel, că-şi va reveni în apropierea ţărmului.

— Aşadar, întrebă Mac Nabbs, dacă va fi cazul, nu vei putea conduce pe Macquarie la Auckland?

— Fără harta acestei părţi a coastei, e cu neputinţă. Stâncile sunt grozav de primejdioase. E un şir de mici fiorduri neregulate şi capricioase, cum sunt fiordurile Norvegiei. Recifele sunt numeroase şi trebuie o îndelungată practică ca să le eviţi. O corabie, oricât ar fi de solidă, ar fi pierdută dacă chila sa ar ciocni una dintre aceste stânci ascunse la câţiva metri sub apă.

— Şi în acest caz, zise maiorul, echipajul n-are altă scăpare decât a se refugia la ţărm?

— Da, domnule Mac Nabbs, dacă timpul permite.

— Grea situaţie! răspunse Paganel, căci nu prea sunt ospitaliere coastele Noii Zeelande, şi primejdiile sunt tot atât de mari aici cât şi înăuntrul ţării!

— Vorbeşti de maori, domnule Paganel? întrebă John Mangles.

— Da, prietene. Reputaţia lor e mare în Oceanul Indian. Nu e vorba aici de australienii tâmpiţi sau fricoşi, ci de o rasă inteligentă şi crudă, de canibali lacomi de carne omenească, de antropofagi din partea cărora nu trebuie să aştepţi îndurare.

— Astfel, zise maiorul, în cazul când căpitanul Grant a naufragiat pe coastele Noii Zeelande, dumneata nu ne sfătuieşti să pornim în căutarea lui?

— Pe coaste, da, răspunse geograful, căci am putea regăsi urmele Britanniei, însă în interior nu, căci ar fi fără nici un folos. Orice european se rătăceşte prin aceste funeste ţinuturi, cade în mâinile maorilor şi orice prizonier în mâinile maorilor e pierdut. Am sfătuit pe prietenii mei să cutreiere pampasul, să traverseze Australia, însă niciodată nu-i voi îndemna în interiorul Noii Zeelande. Numai să ne conducă acum pronia cerească şi să dea Domnul să n-ajungem niciodată în puterea acestor sălbatici.

Temerile lui Paganel erau foarte justificate. Noua Zeelandă are un renume teribil şi se poate pune o dată sângeroasă tuturor incidentelor care s-au produs la descoperirea ei.

Lista victimelor înscrise pe martirologul navigatorilor e foarte lungă. Aceste sângeroase anale ale canibalismului au fost începute de Abel Tasman cu cei cinci mateloţi ai săi ucişi şi mâncaţi. După dânsul, căpitanul Tukney şi tot echipajul său suferiră aceeaşi soartă. Către partea de răsărit a strâmtorii Foveaux, cinci pescari de pe Sydney-Cove îşi găsiră de asemenea moartea în gura sălbaticilor. Mai trebuie să cităm patru oameni de pe goeleta Brothers, asasinaţi la portul Molineux, mai mulţi soldaţi ai generalului Gates şi trei dezertori de pe Matilda, ca să ajungem pe urmele celebrului căpitan Marion Du Frene.

În 11 mai 1772, după primul voiaj al lui Cook, căpitanul francez Marion se opri în golful Insulelor cu corabia sa Mascarin şi cu Castries, comandată de căpitanul Crozet. Făţarnicii neozeelandezi făcură o primire excelentă noilor sosiţi. Mai întâi, se arătară chiar fricoşi, şi dăruiră daruri şi ajutoare tuturor, o prietenie nedespărţită, ca sa fie obişnuiţi să vină la bordul vaselor.

Şeful lor, iscusitul Takuri, aparţinea, dacă trebuie să credem pe Dumont d’Urville, tribului Wangaroa şi era rudă cu băştinaşul luat de Surville prin înşelăciune, cu doi ani înaintea sosirii căpitanului Marion.

Într-o ţară unde onoarea impune unui maor să spele prin sânge insulta suferită, Takuri nu putea uita injuria adusă tribului său. El aşteptă cu nerăbdare sosirea unei corăbii europene, îşi plănui răzbunarea şi o îndeplini cu un îngrozitor sânge rece.

După ce simulase că se teme de francezi, Takuri nu uită nimic, ca să-i adoarmă într-o înşelătoare siguranţă. Tovarăşii lui şi cu dânsul petreceau adesea noaptea la bordul vaselor. Aduceau peştele cel mai ales. Fetele şi femeile lor îi însoţeau. În curând, învăţară numele ofiţerilor şi îi invitară să le viziteze satele. Marion şi Crozet, înşelaţi de astfel de propuneri, străbătură toată această coastă populată de patru mii de locuitori. Băştinaşii alergau înaintea lor neînarmaţi şi căutau să le insufle o încredere absolută.

Căpitanul Marion, oprindu-se în golful Insulelor, avea intenţia să schimbe arborada lui Castries, foarte stricată de ultimele furtuni. Cercetă deci interiorul ţării, şi în 23 mai găsi o pădure de cedri măreţi la două leghe de ţărm, în apropierea unui golf situat la o leghe de corăbii.

Acolo se ridică o construcţie, unde se adăposti două treimi din echipajul care, înarmat cu securi şi alte unelte, lucra la doborârea copacilor şi la dresul drumurilor care duceau la golf. Alte două posturi au fost alese, unul în mica insulă Motu Aro în mijlocul portului, unde au fost transportaţi bolnavii expediţiei, fierarii şi dogarii bastimentelor, altul pe ţărmul oceanului, la o leghe şi jumătate de vase; acesta din urmă comunica şi cu aşezarea lemnarilor. În toate aceste posturi, sălbatici voinici şi îndatoritori ajutau pe marinari la diferitele lor lucrări.

Totuşi, căpitanul Marion nu se lipsise de oarecare măsuri de pază. Sălbaticii nu se urcau niciodată înarmaţi la bord şi şalupele nu mergeau la ţărm decât bine înarmate. Însă, Marion şi cei mai neîncrezători dintre ofiţeri au fost orbiţi de purtările băştinaşilor şi ordonară dezarmarea bărcilor. Totuşi căpitanul Crozet a căutat să convingă pe Marion să retragă acest ordin, însă nu a reuşit.

Atunci, atenţiile şi devotamentul neozeelandezilor părură să nu mai cunoască margini. Şefii lor şi ofiţerii trăiau într-o armonie perfectă. De câteva ori Takuri îşi aduse fiul şi-l lăsă să doarmă la bord. În 8 iunie, în timpul unei vizite solemne, Marion a fost proclamat mare şef al întregii ţări, şi patru pene albe împodobiră capul lui, în semn de mare cinste.

Treizeci şi trei de zile se scurseră de la sosirea vaselor în golful Insulelor. Lucrările pentru catarge înaintau; butoaiele de apă se umpleau la fântânile din Motu Aro. Căpitanul Crozet conducea în persoană grupul lemnarilor şi niciodată nu au fost mai întemeiate speranţele că lucrarea va fi dusă la bun sfârşit.

La 12 iunie, la ora două, barca comandantului a fost lovită de mai multe săgeţi trimise dinspre satul lui Takuri. Marion se îmbarcă împreună cu doi tineri ofiţeri, Vaudricourt şi Lehoux, un voluntar, căpitanul de arme şi doisprezece marinari. Takuri şi cinci alţi şefi îi însoţeau. Nimic nu lăsa să se prevadă îngrozitoarea catastrofă, care aştepta pe şaisprezece europeni din şaptesprezece. Barca se îndepărtă de corabie, se îndreptă spre coastă şi în curând nu a mai fost zărită de pe cele două vapoare.

Seara, căpitanul Marion nu se întoarse pentru culcare la bord. Nimeni nu a fost îngrijorat de lipsa lui. Se presupuse că voia să viziteze lucrările pentru catarge şi că rămăsese acolo peste noapte.

A doua zi, la ora cinci, şalupa de pe Castries se duse, după obicei, să încarce apă în insula Motu Aro. Ea se întoarse fără nici un incident.

La ora nouă, matelotul de gardă de pe Mascarin zări în mare un om aproape istovit, care înota spre corăbii.

O barcă a fost trimisă în ajutorul lui şi-l aduse la bord. Era Turner, unul dintre oamenii căpitanului Marion. Avea într-o coastă o rană adâncă produsă de două lovituri de lance şi revenea singur dintre cei şaptesprezece oameni, care în ajun părăsiseră corabia. A fost întrebat şi în curând au fost cunoscute toate detaliile îngrozitoarei crime.

Barca nenorocitului Marion ajunsese în sat, cam pe la ora şapte dimineaţa. Sălbaticii veniră bucuroşi înaintea oaspeţilor. Purtară pe braţe pe ofiţerii şi mateloţii, care nu voiau să ancoreze, acostând numai. Apoi francezii se despărţiră unii de alţii.

De îndată, sălbaticii înarmaţi cu lănci, cu măciuci şi cu topoare, se aruncară asupra lor, zece pe unul şi îi măcelăriră. Marinarul Turner, lovit de două lănci, a putut să scape şi să se ascundă în mărăcini. De acolo a fost martor la scene îngrozitoare. Sălbaticii dezbrăcară pe morţi de veşminte, le sfâşiară pântecele, le crăpară capetele… În această clipă, Turner fără să fie zărit, se aruncă în mare şi a fost salvat, muribund, de barca de pe Mascarin.

Acest eveniment zăpăci cele două echipaje. Un strigăt de răzbunare izbucni. Însă înainte de a răzbuna pe morţi, trebuiau salvaţi cei vii. Trei posturi erau pe uscat şi mii de sălbatici însetaţi de sânge le înconjurau.

În lipsa căpitanului Crozet, care petrecuse noaptea la postul din pădure, Duclesmeur, primul ofiţer de bord, luă măsurile imediate. Şalupa de pe Mascarin a fost expediată cu un ofiţer şi un detaşament de soldaţi. Acest ofiţer, înainte de toate, trebuia să ajute pe lemnari. Plecă, sui coasta, văzu barca căpitanului Marion pe ţărm şi debarcă.

Căpitanul Crozet, absent de la bord, după cum am spus, nu ştia nimic de masacru, când pe la ora două văzu apărând detaşamentul. El presimţi o nenorocire. Alergă în întâmpinare şi află adevărul. Opri pe noii veniţi să spună ceva tovarăşilor săi, pe care nu voia săi demoralizeze.

Sălbaticii, adunaţi în grupe, ocupau toate înălţimile. Căpitanul Crozet porunci să se ia uneltele principalele, îngropă pe celelalte, dădu foc şoproanelor şi îşi începu retragerea, cu şaizeci de oameni.

Sălbaticii îi urmăreau, strigând: „Takuri mate Marion!”{64}. Sperau să înspăimânte pe mateloţi, dezvăluindu-le moartea şefului lor. Aceştia, furioşi, voiră să se arunce asupra ticăloşilor. Căpitanul Crozet de-abia putu să-i oprească.

Străbătură două leghe. Detaşamentul atinse coasta şi se îmbarcă în şalupe, împreună cu oamenii celui deal doilea post. În acest timp vreo mie de sălbatici, întinşi pe pământ, rămaseră liniştiţi. Însă când şalupele ieşiră în larg, pietrele începură să zboare. Îndată, patru mateloţi, buni ochitori, doborâră pe rând pe şefii lor, în marea zăpăceală a sălbaticilor, care nu cunoşteau efectul armelor de foc.

Căpitanul Crozet ajunse pe Mascarin şi trimise imediat şalupa la insula Motu Aro. Un detaşament de soldaţi se stabili pe insulă, ca să petreacă aici noaptea, şi bolnavii au fost readuşi la bord.

A doua zi, un al doilea detaşament veni să întărească postul. Trebuia curăţată insula de sălbaticii care o pustiau şi continuară umplerea butoaielor cu apă. Motu Aro avea un sat de vreo trei sute de locuitori. Francezii îl atacară. Şase şefi au fost omorâţi, restul băştinaşilor trecuţi prin baionetă, satul incendiat.

În acest timp, Castries nu putea să pornească fără catarge, şi Crozet, nevoit să renunţe la arborii din pădurea de cedri, trebui să-şi înjghebe catarge de adunătură. Lucrările de aprovizionare continuau.

O lună se scurse. Sălbaticii făcură câteva încercări de a relua Motu Aro, însă fără să reuşească. Atunci când pirogile lor treceau în bătaia vaselor, erau doborâte cu lovituri de tun.

În sfârşit, lucrările au fost terminate. Rămânea de aflat dacă una dintre cele şaisprezece victime nu supravieţuiseră măcelului, şi de răzbunat pe ceilalţi. Şalupa, purtând un numeros detaşament de ofiţeri şi soldaţi, se îndreptă spre satul lui Takuri. La apropierea sa, acest şef perfid şi laş fugi, purtând pe umeri mantaua comandantului Marion. Colibele satului au fost răscolite cu de-amănuntul. În casa lui a fost găsit un craniu de curând fript. Urma dinţilor canibalului se mai vedea încă. Un os omenesc era străbătut de un ciomag de lemn. O cămaşă, un guler însângerat, recunoscută ca fiind a lui Marion, apoi veşmintele, pistoalele tânărului Vaudricourt, armele bărcii şi nişte zdrenţe. Mai departe, în alt sat, măruntaie omeneşti, curăţate şi fripte.

Aceste dovezi netăgăduite de omor şi antropofagie au fost strânse şi resturile omeneşti îngropate cu evlavie; apoi satele lui Takuri şi Piki Ore, complicele său, date pradă flăcărilor. În 14 iulie 1772, cele două nave părăsiră funestele ţinuturi.

Astfel a fost această catastrofă, a cărei amintire trebuie să fie în spiritul oricărui călător care pune piciorul pe ţărmurile Noii Zeelande. Acel care nu profită de aceste învăţături, e un căpitan neprevăzător. Neozeelandezii au rămas perfizi şi antropofagi. Cook, la rândul său, a confirmat, în timpul celui de-al doilea voiaj al său, în anul 1773.

Întradevăr, şalupa unuia dintre vasele sale, Adventure, comandat de căpitanul Furneaux, acostând ţărmul, la 17 decembrie, ca să caute o provizie de ierburi sălbatice, nu se mai întoarse. Un aspirant şi nouă marinari formau echipajul. Căpitanul Furneaux, îngrijorat, trimise pe locotenentul Burney în căutarea sa. Burney, ajuns la locul debarcării, găsi, zise el, „un tablou de măcel şi barbarie, despre care e cu neputinţă să vorbeşti fără groază; capetele, măruntaiele, plămânii multora dintre oamenii zăceau împrăştiate pe nisip şi, nu departe, câţiva câini mai devorau câteva resturi de acelaşi fel”.

Ca să terminăm această listă sângeroasă, trebuie să adăugăm corabia Brothers, atacată de neozeelandezi în anul 1815 şi tot echipajul vasului Boyd, cu căpitanul Thompson, măcelărit în anul 1820. În sfârşit, la 1 martie 1829, la Walkitaa, şeful Enararo a prădat bricul englez Hawes din Sydney; hoarda sa de canibali măcelări mai mulţi mateloţi, fripse cadavrele şi le mănâncă.

Aşa era Noua Zeelandă, către care plutea Macquarie, condus de un echipaj nepregătit, sub comanda unui beţiv.