Capitolul IV. Stâncile submarine.

În acest timp, anevoioasa călătorie se prelungea. La 2 februarie, şase zile după plecare, nu se întrezărea ţărmul Auckland-ului. Totuşi vântul era bun şi bătea spre sud-vest; însă curenţii veneau din faţă, şi bricul abia înainta. Marea aspră şi furtunoasă îi slăbea părţile de sus; scheletul pocnea şi de-abia ridica şi cobora valurile. Odgoanele susţineau cu greu catargele şi, de multe ori, le mai lăsau în voia soartei. Acestea erau zguduite în fiecare clipă de tangaj. Din fericire, Will Halley, ca un om puţin grăbit, nu întindea prea mult velele, căci altfel toate catargele s-ar fi prăbuşit. John Mangles spera deci că păcătoasa vechitură va atinge portul fără altă încurcătură, însă suferea văzând pe tovarăşii săi aşa de rău instalaţi pe bordul bricului.

Totuşi, nici lady Helena, nici Mary Grant nu se:plângeau de ploaia neîncetată care le silea să rămână în cabină. Aici, lipsa de aer şi zguduiturile vasului le făceau mult rău, aşa că veneau adesea pe punte să înfrunte pedeapsa cerului, până ce un vârtej grozav le silea să coboare. Intrau atunci din nou, în acel spaţiu strâmt, mai bun pentru mărfuri decât să găzduiască pasageri şi mai ales pasagere.

Tovarăşii lor căutau să le distreze. Paganel încerca să omoare timpul cu poveştile sale, însă nu reuşea. Întradevăr, spiritele rătăcite pe acest drum al reîntoarcerii erau demoralizate. Pe cât de mult interesau altădată dizertaţiile sale de geograf asupra pampasului sau Australiei, pe atât de puţin amănuntele sale cu privire la Noua Zeelandă le lăsară reci. Dealtfel, mergeau fără nici un chef către ţara de sinistră memorie, nu de bunăvoie, nu din vreo convingere, ci sub presiunea fatalităţii.

Dintre toţi pasagerii lui Macquarie, cel mai de plâns era lord Glenarvan. Se arăta rar în cabină. Nu-şi mai găsea locul. Natura sa nervoasă, surescitată, nu se împăca deloc cu închiderea între patru pereţi. Ziua, şi noaptea chiar, fără să-i pese că plouă cu găleata şi de valurile mării, rămânea pe punte, când sprijinit pe balustradă, când plimbându-se cu o agitaţie înfrigurată. Ochii săi cercetau neîncetat orizontul. Luneta sa, în timpul scurtelor înseninări, îl scruta cu încăpăţânare. Aceste valuri mute păreau că-l întreabă. Această ceaţă, care acoperea orizontul, aceşti aburi îngrămădiţi, ar fi vrut să-i destrame dintr-un gest al mâinii. Dânsul nu putea să se resemneze şi fizionomia îi trăda o durere îndârjită. Era omul energic, până atunci fericit şi puternic şi căruia deodată îi lipsesc şi puterea şi fericirea.

John Mangles nu-l mai părăsea şi suporta alături de el schimbările cerului. În acea zi, Glenarvan, pretutindeni unde se făcea vreo spărtură în ceaţă, scruta orizontul cu o încăpăţânare şi mai mare. John se apropie de el:

— Înălţimea voastră caută pământul? îl întrebă el. Glenarvan făcu din cap un semn negativ.

— Totuşi, reluă tânărul căpitan, întârziem să părăsim acest bric. De treizeci şi şase de ore trebuia să zărim luminile din Auckland.

Glenarvan nu răspunse. Privea mereu şi, timp de un minut, luneta sa rămase aţintită spre orizont, în bătaia vântului.

— Pământul nu e într-acolo, zise John Mangles. Mai bine să privească înălţimea voastră spre tribord.

— Pentru ce, John? răspunse Glenarvan. Eu nu caut pământul.

— Atunci ce, milord?

— Iahtul meu! Duncanul meu! răspunse Glenarvan mânios. Trebuia să fie pe aici, pe aceste meleaguri, plutind pe aceste mări, făcând sinistra meserie de pirat! E aici, John, zic, pe acest drum de corăbii, între Australia şi Noua Zeelandă! Şi am presimţirea că-l voi întâlni!

— Să ne păzească Dumnezeu de aşa întâlnire, milord!

— Pentru ce, John?

— Înălţimea voastră uită situaţia noastră! Ce vom face noi pe acest bric, dacă Duncan îl atacă! Nici măcar să fugim nu vom putea!

— Să fugim, John?

— Da, milord, însă vom încerca în zadar! Vom fi prinşi cu voia acestor mizerabili şi Ben Joyce a arătat că nu se dă înapoi de la crimă. Ţin mult la viaţa noastră! Ne vom apăra până în ultima clipă! Fie! Dar după aceea? Gândiţi-vă la lady Glenarvan, milord, gândiţi-vă la Mary Grant!

— Sărmanele femei! murmură Glenarvan. John, inima mi-e zdrobită şi câteodată simt că disperarea o stăpâneşte. Mi se pare că noi catastrofe ne aşteaptă, că cerul s-a pornit împotriva noastră. Mi-e teamă!

— Vă e teamă, milord?

— Nu pentru mine, John, însă pentru cei pe care îi iubesc, pentru cei pe care îi iubeşti şi tu!

— Liniştiţi-vă, milord, răspunse tânărul căpitan. Nu mai avem de ce ne teme! Macquarie merge greu, dar merge. Will Halley e un dobitoc, însă sunt eu aici şi dacă apropierea de pământ îmi va părea primejdioasă, voi scoate iar corabia în larg. Deci, din această parte, aproape nici un pericol. Dar, ca să ne găsim faţă în faţă cu Duncanul, să ne ferească Dumnezeu şi dacă înălţimea voastră caută să-l zărească, să nu fie decât pentru a-l evita, pentru a fugi!

John Mangles avea dreptate. Întâlnirea cu Duncanul ar fi fost funestă pentru Macquarie. Or, această întâlnire era de temut în mările acestea presărate cu atâtea insule în care piraţii s-ar putea ascunde. Totuşi, în acea zi cel puţin, iahtul nu apăru şi a şasea noapte de la plecarea din Twofold sosi, fără ca temerile lui John Mangles să se fi realizat.

Dar această noapte trebuia să fie grozavă. Întunericul veni deodată, cam pe la orele şapte. Cerul era foarte ameninţător. Instinctul marinarului, superior tâmpeniei beţiei, lucră asupra lui Will Halley. El îşi părăsi cabina, frecându-se la ochi, clătinându-şi marele său cap roşcat. Apoi aspiră o mare cantitate de aer, ca şi cum ar fi înghiţit un mare pahar de apă ca să se liniştească şi cercetă catargele. Bătea un vânt răcoritor şi cu o întoarcere de o pătrime spre vest, ducea corabia drept spre coasta Noii Zeelande.

Will Halley îşi chemă oamenii cu straşnice înjurături, porunci să se strângă rândunelele şi aşeză pânzele pentru noapte. John Mangles îl aprobă fără a zice nimic. Renunţase să mai stea de vorbă cu acest marinar grosolan. Însă nici Glenarvan şi nici el nu părăsiră puntea. După două ore, începu să bată un vânt furios. Will Halley porunci să se strângă pe vergă gabierul. Manevra ar fi fost prea grea pentru cinci oameni, dacă Macquarie n-ar fi avut o dublă vergă de sistem american. Întradevăr, era destul să ridici verga superioară pentru ca gabierul să fie redus la cea mai mică dimensiune.

Trecură două ore. Marea se neliniştea, Macquarie suferea astfel de zguduituri, încât se putea crede că se va izbi de stânci. Totuşi nu era nimic, însă hodoroaga lupta din greu cu valurile. Astfel acestea aruncau pe punte cantităţi considerabile de apă. Barca, atârnată la babord, dispăru odată cu un val.

John Mangles nu încetă să fie neliniştit. Oricare alt bastiment nu s-ar fi sinchisit de valurile puţin primejdioase la urma urmei. Însă acest vas greoi putea foarte uşor să se scufunde, căci puntea se umplea de apă la fiecare scufundătură. Pătura de apă, negăsind o scurgere rapidă prin jgheaburile corăbiei, putea să îngreuneze vasul. Ar fi fost bine, ca pază pentru orice întâmplare, să taie cu lovituri de topor ornamentele corăbiei, pentru a uşura scurgerea apei. Însă Will Halley refuza să ia această măsură de precauţie.

Dealtfel, un pericol şi mai mare ameninţa pe Macquarie şi fără îndoială, nu mai era timp ca să se ferească.

Către ora unsprezece şi jumătate, John Mangles şi Wilson, care stăteau la bord, în bătaia vântului, au fost izbiţi de un zgomot neobişnuit. Instinctul lor de oameni de mare se trezi. John strânse mâna matelotului.

— Stâncile! îi zise el.

— Da, răspunse Wilson. Valul se sfarmă de mal.

— La cel mult patru sute de metri?

— Cel mult! Pământul!

John se aplecă peste bord, privi valurile întunecate şi strigă:

— Sonda! Wilson! Sonda!

Master-ul, aşezat în faţă, nu părea să se îndoiască de situaţia sa. Wilson scoase sonda, o desfăşură şi o aruncă; frânghia se strecură prin mâna lui. La al treilea nod, greutatea se opri.

— Şase metri! strigă Wilson.

— Căpitane, zise John, alergând la Will Halley, suntem printre stânci.

Văzu sau nu pe Halley ridicând din umeri, nu mai avea importanţă. Dar el se îndreptă spre cârmă şi dădu jos bara în timp ce Wilson strângea sonda.

Timonierul împins cu putere nu înţelese nimic din acest atac subit.

— Desfaceţi velele! Desfaceţi-le! striga tânărul căpitan manevrând, astfel, ca să se ridice deasupra stâncilor.

Timp de o jumătate de minut, tribordul bricului le atinse şi cu toată întunecimea nopţii, John zări o dâră mugindă, care arunca stropi de spumă, la patru metri de corabie.

În acest moment, Will Halley, dându-şi seama de primejdia de neînlăturat, îşi pierdu cumpătul. Mateloţii săi, de-abia treziţi din beţie, nu puteau înţelege ordinele. Dealtfel, cuvintele sale fără şir, nepotrivirea dintre comenzi, arătau că acestui stupid beţivan îi lipsea sângele rece. Era surprins de apropierea pământului. Era la o depărtare de opt mile în bătaia vântului, când el îl credea la treizeci sau patruzeci. Curenţii aruncaseră corabia în afara drumurilor sale obişnuite şi rătăciseră vasul.

În acest timp, manevra la vreme a lui John Mangles depărtase pe Macquarie de stânci. Însă John Mangles nu ignoră poziţia sa. Poate că se găsea în mijlocul unui lanţ de recife. Vântul bătea puternic spre răsărit şi la fiecare lovitură de tangaj puteau să fie atinse.

În curând, zgomotul valurilor s-a amplificat înpartea de dinainte a tribordului. Mai trebuiră să schimbe direcţia. John repuse cârma deasupra şi o învârti cu putere. Stâncile se înmulţeau sub prora bricului, şi a fost nevoit de a face volta în vânt pentru a ajunge în larg. Oare va reuşi manevra cu un bastiment atât de prost echilibrat, cu velele în vânt? Era nesigur, dar trebuia să încerce.

— Coboară cârma! strigă John Mangles către Wilson.

Macquarie începu să se apropie din nou de linia primejdioasă. În curând, marea clocotea izbită de stâncile ascunse sub apă. Erau momente de groază nespusă. Spuma făcea valurile luminoase. Ai fi zis că un fenomen de inflorescenţă le lumina deodată. Marea urla, ca şi cum ar fi avut vocile acelor stânci antice, despre care vorbeşte mitologia. Wilson şi Mulrady, plecaţi pe roata cârmei, o apăsau cu toată greutatea.

Deodată se produse o ciocnire. Macquarie dăduse peste o stâncă. Odgoanele din stânga se rupseră şi stricară stabilitatea catargului din mijloc. Volta se va termina oare, fără altă stricăciune? Nu, căci deodată se produse o acalmie şi corabia reveni în bătaia vântului. Volta a fost oprită brusc. Un val uriaş o luă cu sine, o aruncă mai mult peste stânci şi o lăsă să cadă cu violenţă extremă. Catargul din mijloc se rupse cu toate velele sale. Bricul se clătină de două ori şi apoi rămase nemişcat, înclinat spre tribord cu treizeci de grade.

Sticlele ferestrelor zburaseră în bucăţi. Pasagerii se repeziră afară. Valurile măturau puntea de la un capăt la altul şi nu puteau rămâne aici fără pericol. John Mangles ştia că vasul se blocase în nisip, astfel îi rugă să se înapoieze în cabină.

— Adevărul, John! întrebă rece Glenarvan.

— Adevărul, milord, răspunse John Mangles, este că nu mai plutim. Cât despre a fi ajutaţi de maree, aceasta e altă chestiune, însă nu avem timp să chibzuim.

— Suntem în mijlocul nopţii?

— Da, milord şi trebuie să aşteptăm ziua.

— Nu se poate coborî barca pe mare?

— Pe această furtună şi în această întunecime, e cu neputinţă! Şi dealtfel, în ce loc să tragem la mal?

— Ei bine, John, să rămânem aici până la ziuă.

În acest timp, Will Halley fugea ca un nebun pe puntea bricului său. Mateloţii, venindu-şi în fire, desfundară un butoiaş de rachiu şi începură să bea. John prevedea că beţia lor va aduce în curând semne teribile. Nu puteai să te bizui pe căpitan ca să-i reţină. Mizerabilul îşi smulgea părul şi-şi frângea mâinile. Nu se gândea decât la încărcătura sa, care nu era asigurată.

— Sunt ruinat! Sunt pierdut! striga el, alergând de la un capăt la celălalt al punţii.

John Mangles nu se prea gândea să-l mângâie. El înarmă pe tovarăşii săi şi toţi se pregătiră să se apere împotriva marinarilor, care se îmbătau cu rachiu, repetând blesteme înspăimântătoare.

— Pe primul dintre aceşti mizerabili care se apropie de cabină, zise liniştit maiorul, îl omor ca pe un câine.

Mateloţii văzură fără îndoială, că pasagerii erau hotărâţi să-i ţină la respect, căci după câteva încercări de a fura, dispărură.

John Mangles nu se mai ocupă de beţivani şi aşteptă cu nerăbdare ziua. Corabia era atunci absolut nemişcată. Marea se liniştea din ce în ce. Hodoroaga mai putea, deci să reziste câteva ore. La răsăritul soarelui, John va cerceta pământul. Dacă ţărmul prezintă un loc bun de debarcat; barca „you-you” acum singura ambarcaţie de la bord, va servi la transportul echipajului şi al pasagerilor. Era nevoie de cel puţin trei drumuri, căci nu era loc decât pentru patru persoane. Cât despre barcă, am văzut că a fost smulsă de un val.

Tot reflectând la primejdiile acestei situaţii, John Mangles, sprijinit de fereastră, asculta vuietul. Căuta să străpungă întunecimea adâncă. Se întreba la ce distanţă se găsea acel pământ atât de dorit şi totodată atât de temut. Stâncile se întind, câteodată, până la mai multe leghe de coastă. Barca şubredă va putea oare rezista unei călătorii atât de lungi?

În timp ce John gândea astfel, cerând un pic de lumină cerului întunecos, pasagerii, încrezători în cuvântul său, se odihneau la culcuşurile lor. Imobilitatea bricului le asigura câteva ore de linişte. Glenarvan, John şi tovarăşii lor, nemaiauzind strigătele echipajului beat-mort, se refăceau de asemenea într-un scurt somn şi cam pe la unu de dimineaţă, o tăcere profundă domnea pe bordul bricului, care dormea el însuşi pe patul de nisip.

Cam pe la ora patru, primele lumini apărură la răsărit. Norii se nuanţară uşor sub luminile palide ale zorilor. John se urcă pe punte. La orizont era un văl de ceaţă. Câteva forme nelămurite zburau în aburii dimineţii, la o oarecare înălţime. Un vânt slab mai zbuciuma puţin marea şi valurile din larg se pierdeau în mijlocul unor nori nemişcaţi şi deşi.

John aşteptă. Lumina creştea încet, şi orizontul se colora cu tonuri roşii. Perdeaua se ridică încetul, deasupra vastului decor din fund. Stâncile negre ieşiră din ape. Apoi o linie se desenă pe fâşia de spume; un punct luminos se aprinse, ca un foc în vârful unui munte, proiectat de discul încă invizibil al soarelui care răsărea. Pământul era cam la o depărtare de vreo nouă mile.

— Pământul! strigă John Mangles.

Tovarăşii săi, treziţi de strigăt, apărură pe puntea bricului şi priviră în tăcere coasta, care se anunţa la orizont. Ospitalieră sau funestă, trebuia să le servească-lor ca loc de refugiu.

— Unde e Will Halley? întrebă Glenarvan.

— Nu ştiu, milord, răspunse John Mangles.

— Şi marinarii săi?

— Ca şi dânsul, beţi-morţi fără îndoială, adăugă Mac Nabbs.

— Să fie căutaţi, zise Glenarvan, nu trebuie să-i lăsăm pe această corabie.

Mulrady şi Wilson coborâră pe puntea de dinainte şi după două minute reveniră. Au vizitat tot bricul, până în fundul magaziilor. Nu găsiră nici pe Will Halley, nici pe mateloţii săi.

— Cum? Nimeni? zise Glenarvan.

— Au căzut, oare, în mare? întrebă Paganel.

— Totul e cu putinţă, răspunse John Mangles, foarte îngrijorat de această dispariţie.

Apoi, îndreptându-se spre partea de dinapoi a corăbiei:

— La barcă, zise el.

Wilson şi Mulrady îl urmară pentru a coborî barca pe mare. Dar barca dispăruse.