Capitolul V. Marinarii improvizaţi.

Will Halley şi echipajul său, profitând de noapte şi de somnul pasagerilor, fugiseră pe singura barcă a bricului. Nu mai era nici o îndoială. Căpitanul, pe care datoria îl obligă să rămână ultimul la bord, fugise cel dintâi.

— Aceşti ticăloşi au fugit, zise John Mangles. Cu atât mai bine, milord. Ne sunt cruţate atâtea scene supărătoare!

— Şi eu cred, răspunse Glenarvan; dealtfel, mai e un căpitan la bord, John, şi marinari curajoşi, dacă nu iscusiţi, tovarăşii tăi. Comandă, noi suntem gata să te ascultăm.

Maiorul, Paganel, Robert, Wilson şi însuşi Olbinett aplaudară cuvintele lui Glenarvan şi înşiruiţi pe punte se ţinură la dispoziţia lui John Mangles.

— Ce e de făcut? întrebă Glenarvan.

Tânărul căpitan îşi roti privirea pe mare, observă catargele stricate ale bricului şi zise, după câteva clipe de chibzuială:

— Avem două mijloace, milord, de a ne scăpa de această situaţie: să scoatem vasul din nisip şi să pornim pe mare sau să ajungem la ţărm, pe o plută, ce va fi uşor de construit.

— Dacă bastimentul poate fi salvat, să-l salvăm, răspunse Glenarvan. E mijlocul cel mai bun, nu e aşa?

— Da, înălţimea voastră, căci ajunşi pe pământ, ce ne vom face fără mijloace de transport?

— Să evităm coastele. Trebuie să fugim de Noua Zeelandă.

— Cu atât mai mult, cu cât ne-am depărtat mai mult de ţel. Nepăsarea lui Halley ne-a aruncat spre sud, e evident. La amiază voi stabili poziţia locului şi, dacă aşa cum presupun, ne aflăm la sud de Auckland, voi urca poate coasta cu Macquarie.

— Însă stricăciunile bricului? întrebă lady Helena.

— Nu le cred prea serioase, doamnă, răspunse John Mangles. Voi aşeza în faţă un catarg improvizat, în loc de un arbore trunchiat, şi vom porni, încet, e adevărat, dar totuşi vom merge încotro vom voi. Dacă, din nenorocire, chila bricului e desfundată sau dacă nu poate fi urnită de aici, atunci va trebui să ne resemnăm să ajungem la coastă şi să reluăm pe pământ drumul spre Auckland.

— Să vedem starea vasului, zise maiorul. Aceasta ne interesează înainte de toate.

Glenarvan, John şi Mulrady deschiseră marea uşă a punţii şi coborâră în cală. Aproape două sute de piei tăbăcite se aflau aici rău aşezate. Putură să le ridice, fără mare greutate, cu ajutorul unor macarale uriaşe fixate de odgonul cel mare de pe punte. John porunci îndată să se arunce în mare o parte din baloturi ca să uşureze corabia.

După trei ore de muncă grea, putură cerceta fundul bricului. Două spărturi se deschiseseră, la babord şi la înălţimea bordurii. Or, Macquarie fiind înclinat pe tribord, stânga sa opusă se ridică şi părţile defectuoase erau în aer. Apa nu putea deci să pătrundă. Dealtfel, Wilson se grăbi să restabilească blana corăbiei cu câlţi şi cu o tăblie de aramă.

Sondându-se, nu se găsiră decât două picioare de apă în magazii. Pompele puteau foarte uşor scoate apa şi să uşureze corabia.

Odată examinată cheresteaua, John recunoscu imediat că nava suferise foarte puţin de pe urma naufragiului. Desigur că o parte din faţa vasului, dealtfel nefolositoare, va rămâne împotmolită în nisip, însă puteau să se lipsească de ea.

Wilson, după ce vizită interiorul bastimentului, se scufundă, pentru a determina poziţia pe fundul mării. Macquarie, cu prora întoarsă spre nord-nord-vest, dăduse peste un banc de nisip înclinat în pantă foarte mare. Extremitatea inferioară a prorei şi aproape două treimi din chilă erau adânc împotmolită. Cealaltă parte până la grinda cârmei plutea pe o apă adâncă cam de cinci metri. Cârma nu era stricată, şi funcţiona bine. John socoti că e fără folos să o ridice. Avantaj vădit, căci vor şti să se servească de aceasta la nevoie.

Mareele nu sunt puternice în Pacific. Totuşi, John se bizuia mult pe sosirea fluxului ca să ridice pe Macquarie. Bricul eşuase cu aproape o oră înainte de creşterea mării. Din clipa când se simţi refluxul, înclinarea sa pe tribord se accentuase. La ora şase de dimineaţă, atingea maximum de înclinare şi părea inutil să proptească acum corabia cu ajutorul grinzilor. Putură astfel păstra la bord vergile şi celelalte pârghii, pe care John le destinase să formeze catargul de dinainte.

Mai rămâneau de luat măsurile, pentru a despotmoli pe Macquarie. Muncă lungă şi grea. Nu va fi gata la venirea mareei. Vor vedea numai cum se va purta bricul, uşurat puţin, sub acţiunea valurilor şi la mareea următoare vor face încercarea cea mare.

— La lucru, porunci John Mangles.

Mateloţii improvizaţi erau la ordinele sale. John porunci mai întâi să se strângă velele rămase întinse. Maiorul, Robert şi Paganel, conduşi de Wilson, se urcară să strângă gabierul mare. Acesta, întins sub sforţarea vântului, ar fi îngreunat eliberarea corăbiei. Trebuia să fie strâns, ceea ce se făcu cu oarecare greutate. Apoi, după o muncă stăruitoare şi grea pentru mâini care nu erau obişnuite, catargul rândunicii fu desfăcut. Tânărul Robert, sprinten ca o veveriţă, îndrăzneţ ca un adevărat elev de marină, adusese cele mai mari servicii, în timpul acestei grele operaţii.

Apoi ar fi trebuit să se înfigă o ancoră, poate două, la pupa vasului şi în direcţia chilei. Sforţarea tracţiunii trebuia să lucreze pe aceste ancore, ca să ridice pe Macquarie, când vor sosi mareele. Această operaţie nu prezintă nici o dificultate când dispui de o barcă; se ia o ancora obişnuită şi se coboară la punctul convenabil, ales dinainte. Însă aici nu se găsea nici o barcă şi trebuia înlocuită. Glenarvan era destul de cunoscător în ale mării, ca să înţeleagă necesitatea acestor operaţii. O ancoră trebuia coborâtă ca să se elibereze corabia aruncată pe banc.

— Dar ce e de făcut fără barcă? întrebă el pe John.

— Vom întrebuinţa sfărâmăturile catargului din mijloc şi butoaiele goale, răspunse tânărul căpitan. Operaţia va fi grea, însă nu imposibilă, căci ancorele lui Macquarie nu sunt prea mari. Odată coborâte, dacă nu se desfac, cred că are să fie bine.

— Bine, să nu pierdem timp, John.

Toată lumea, mateloţi şi pasageri, a fost chemată pe punte. Fiecare îşi avea partea lui la muncă. Tăiară cu lovituri de secure, otgoanele care mai reţineau catargul din mijloc. Baza sa se rupse în cădere atât de brusc, încât gabierul putu fi uşor retras. John Mangles folosi această platformă pentru a face din ea o plută. El o susţinu cu ajutorul butoaielor goale şi o făcu în stare să poarte ancorele. A fost instalată o lopată la pupă, care permitea să se mânuiască aparatul. Dealtfel refluxul trebuia s-o aducă la pupa bricului cu uşurinţă, apoi când ancorele vor fi la fund, va fi uşor de revenit la bord, urcându-se pe cablul prelungit al corăbiei.

Lucrul era pe jumătate terminat când soarele se apropia de meridian. John Mangles lăsă pe Glenarvan să urmărească lucrările începute şi se ocupă cu stabilirea poziţiei. Acest lucru era foarte important. Din fericire, John găsi în cabina lui Will Halley, împreună’ cu un anuar al observatorului din Greenwich, un sextant foarte murdar, însă îndestulător ca să obţină punctul. Îl curăţă şi-l aduse pe bord.

Acest instrument, printr-o serie de oglinzi mobile, aduce soarele la orizont, în clipa când e la amiază, adică atunci când astrul zilei atinge cel mai înalt punct al drumului său. Se înţelege deci, că pentru a lucra, trebuie să ocheşti cu luneta sextantului un orizont adevărat, cel format la unirea cerului cu apa. Or, pământul se prelungea pe un întins promontoriu spre nord şi, interpunându-se între observator şi orizontul adevărat, făcea determinarea imposibilă.

În acest caz, când orizontul nu se vede, e înlocuit cu un orizont închipuit. Acesta e de obicei un vas plat umplut cu mercur, deasupra căreia se operează. Mercurul prezintă astfel o oglindă perfect orizontală.

John nu avea mercur la bord, însă trecu peste această dificultate, servindu-se de un hârdău umplut cu gudron lichid, a cărui suprafaţă reflecta îndeajuns imaginea soarelui.

Longitudinea îi era cunoscută deja, fiind pe coasta apuseană a Noii Zeelande. Era o adevărată fericire, căci fără cronometru n-ar fi putut-o calcula. Singură, latitudinea îi lipsea, şi el căută s-o obţină.

Luă deci, cu ajutorul sextantului, înălţimea meridiană a soarelui deasupra orizontului. Această înălţime a fost găsită de 68°30’. Distanţa soarelui la zenit era de 21°30’, fiindcă aceste două numere adunate dau 90°. Or, în acea zi, 3 februarie, înclinarea soarelui era 16°30’, după anuar, şi adăugând la aceasta distanţa zenitală de 21°30’ aveai o latitudine de 38°.

Situaţia lui Macquarie se prezenta astfel: longitudine 131°13’, latitudine 38°, în afară de câteva erori neînsemnate, produse de imperfecţiunea instrumentelor şi de care nu se ţinea socoteală.

Consultând harta lui Johnson, cumpărată de Paganel la Eden, John Mangles văzu că naufragiul avusese loc la intrarea golfului Aotea, deasupra Capului Cahua, pe ţărmurile provinciei Auckland. Oraşul Auckland era situat pe a treizeci şi şaptea paralelă şi Macquarie fusese aruncat cu un grad spre sud. Ca să ajungă la capitala Noii Zeelande, nu trebuiau decât să urce coasta cu un grad.

— Aşadar, zise Glenarvan, un drum de cel mult douăzeci şi cinci de mile. E aproape nimic!

— Ceea ce pe mare nu e nimic, va fi lung şi greu pe pământ, răspunse Paganel.

— Aşa că, replică John Mangles, vom face tot ce e omeneşte cu putinţă să ridicăm nava Macquarie.

Odată lucrul stabilit, operaţiunile fură reluate. La amiază, mareea era foarte mare. John nu putu să profite de dânsa, fiindcă ancorele nu erau coborâte. Însă nu cercetă cu mai puţină îngrijare pe Macquarie. Oare va pluti sub acţiunea valurilor? Chestiunea avea să se lămurească în cinci minute.

Aşteptară. Se auziră câteva pocnete; erau produse dacă nu de o ridicare, cel puţin de o zguduitură a carenei. John nădăjdui în mareea următoare, căci de data aceasta bricul nici nu se mişcă.

Lucrările continuară. La orele două pluta era gata. Ancora a fost îmbarcată. John şi Wilson coborâră şi ei, după ce legară cablul în dosul corăbiei. Refluxul le schimbă direcţia şi se opriră la vreo sută de metri, unde era o adâncime de zece metri. Situaţia era bună şi pluta se întoarse la bord.

Mai rămânea marea ancoră a vasului. A fost coborâtă, nu fără greutate. Pluta reîncepu operaţia şi în curând această a doua ancoră a fost înţepenită în dosul celeilalte, la o adâncime de cincisprezece metri. Apoi, urcându-se pe frânghie, John şi Wilson reveniră la bord.

Cablurile au fost potrivite la scripete şi aşteptară viitoarea maree, care trebuia să aibă loc la ora unu dimineaţa. Acum era ora şase seara.

John Mangles mulţumi mateloţilor şi lăsă pe Paganel să înţeleagă că, având şi puţin curaj şi puţină disciplină, ar putea deveni într-o zi un bun caporal de marină.

În acest timp, Olbinett, după ce ajutase la diferitele manevre, se întorsese la bucătărie. Preparase o masă întăritoare; care venea tocmai la vreme. Echipajul avea o foame de lup. El a fost pe deplin mulţumit şi fiecare se simţi în putere pentru lucrările de mai târziu.

După masă, John Mangles luă ultimele măsuri, care trebuiau să asigure succesul operaţiunii. Nu trebuie nimic neglijat, când e vorba de a despotmoli o corabie. Adeseori întreprinderea nu reuşeşte din cauza câtorva obiecte mai grele de care nava nu a fost uşurată şi tălpoaia împotmolită în patul său de nisip nu se poate ridica.

John Mangles aruncase în mare o însemnată cantitate de mărfuri, ca să uşureze bricul; iar restul baloturilor, drugii grei, vergelele de rezervă, câteva tone de fontă, care formau lestul, au fost duse în partea de dinapoi, ca să uşureze libertatea prorei. Wilson şi Mulrady împinseră într-acolo şi un oarecare număr de butoaie, umplute cu apă, ca să ridice prora bricului.

Suna miezul nopţii când ultimele lucrări erau sfârşite. Echipajul era istovit, circumstanţă regretabilă în momentul când n-ar fi avut putere să mişte scripetele, ceea ce aduse pe John Mangles la o nouă hotărâre.

Vântul se liniştea. Gonea de-abia câteva noruleţe capricioase la suprafaţa valurilor. John, observând orizontul spre nord şi spre răsărit, a observat că vântul tindea să se reîntoarcă de la sud-vest spre nord-vest. Un marinar nu putea să se înşele cu privire la dispoziţia şi culoarea fâşiilor de nori. Wilson şi Mulrady împărtăşeau părerea căpitanului lor. John destăinui observaţiile sale lui Glenarvan şi îi propuse să reînceapă a doua zi operaţiile de despotmolire.

— Şi iată motivele mele. Mai întâi, suntem foarte obosiţi şi e nevoie de forţe mari pentru a elibera corabia. Apoi, odată ridicată, cum s-o conduc printre aceste stânci primejdioase, pe o astfel de beznă? E mai bine să lucrăm la lumina zilei. Dealtfel şi alt motiv mă îndeamnă să aşteptăm. Vântul promite să ne vină în ajutor, şi eu vreau să profit de aceasta. Vreau ca vântul să împingă această bătrână hodoroagă, în timp ce mareea o va ridica. Mâine, dacă nu mă înşel, briza va sufla dinspre nord-vest. Vom întinde pânzele marelui catarg ca să ne apere, şi ele vor ajuta la ridicarea bricului.

Aceste pricini erau decisive. Glenarvan şi Paganel, cei mai nerăbdători de pe bord, se învoiră şi operaţia a fost lăsată pe a doua zi.

Noaptea a fost trecută cu bine. O caraulă fusese orânduită ca să vegheze mai ales asupra ancorelor.

Veni ziua. Prevederile lui John Mangles se împliniră. Bătea un vânt dinspre nord-nord-vest, care tindea să se înteţească. Aceasta era o adăugare de forţe foarte avantajoasă. Echipajul a fost chemat la lucru. Robert, Wilson, Mulrady în vârful catargului celui mare, Paganel pe punte, începură manevrele ca să desfăşoare velele la momentul potrivit. Verga gabierului mare fu ridicată, vela mare şi gabierul mare lăsate pe funiile lor.

Era ora nouă de dimineaţă. Mai trebuiau să treacă patru ore până la creşterea mării. Ele nu au fost pierdute în zadar. John le întrebuinţă ca să stabilească catargul său improvizat în partea din faţă a bricului, pentru a înlocui catargul din mijloc. Va putea astfel să se îndepărteze de acest loc, îndată ce corabia va fi luată de valuri. Lucrătorii făcură noi sforţări, şi înainte de amiază, verga de mijloc era solid înţepenită.

Lady Helena şi Mary Grant erau de mult folos şi aşezară o pânză de rezervă pe verga rândunica. Era o bucurie pentru ele de a conlucra la salvarea comună. Acest lucru terminat, dacă Macquarie lăsa de dorit din punct de vedere al eleganţei, trebuia cel puţin să poată naviga, cu condiţia să nu se îndepărteze de coastă.

În acest timp, fluxul creştea. Suprafaţa mării se ridica în mici valuri furtunoase. Capetele stâncilor dispăreau pe rând, ca nişte animale marine care intră în apă. Se apropia ora când trebuiau să încerce marea întreprindere. O nerăbdare înfrigurată ţinea spiritele încordate. Nimeni nu vorbea. Toţi îl priveau pe John. Aşteptau o poruncă din partea lui. John Mangles, aplecat pe parmalâcul punţii de dinapoi, observa mareea. Aruncă o privire neliniştită la ambele cabluri desfăşurate şi puternic înţepenite.

La ora unu, mareea îşi atinse cea mai mare înălţime, pe care nu o păstra decât câteva minute. Trebuia lucrat fără nici o întârziere. Pânza cea mare şi marele gabier au fost întinse şi acoperiră catargul sub sforţările vântului.

— La cabestan! strigă John.

Era un scripete prevăzut cu pârghii ca pompele de incendiu. Glenarvan, Mulrady, Robert de o parte, Paganel, maiorul, Olbinett de cealaltă, apăsară pe pârghiile care comunicau mişcarea aparatului. În acelaşi timp, John şi Wilson mânuind barele adăugară sforţările lor la acelea ale tovarăşilor.

— Cu putere! Cu putere! Şi toţi deodată!

Cablurile se întinseră sub puternica presiune a scripetelui. Trebuiau să izbutească imediat. Mareea înaltă nu durează decât câteva minute. Nivelul apei nu întârzia să scadă. Îşi dublară sforţările. Vântul sufla cu putere şi umfla cele două pânze. Se simţiră câteva zguduituri în cherestea. Bricul păru că aproape începe să se ridice. Poate că un braţ mai mult ar fi fost de ajuns ca să-l ridice de pe bancul de nisip.

— Helena! Mary! strigă Glenarvan.

Tinerele femei veniră să-şi unească forţele lor cu cele ale tovarăşilor lor. Un ultim răsunet al macaralei se auzi, însă aceasta a fost totul. Bricul rămase nemişcat. Întreprinderea nu izbutise. Refluxul începea de acum, şi era evident că chiar şi cu ajutorul vântului şi al mării, echipajul redus n-ar putea să despotmolească niciodată corabia.