Capitolul IX. Treizeci de mile spre nord.

În 7 februarie, la ora şase dimineaţa, semnalul de plecare a fost dat de Glenarvan. Ploaia încetase în timpul nopţii. Cerul, acoperit cu nouraşi cenuşii, oprea razele soarelui la trei mile deasupra pământului. Temperatura modestă permitea să se înfrunte oboseala unei călătorii în timpul zilei.

Paganel măsurase pe hartă o distanţă de optzeci de mile între Cahua şi Auckland; era un drum de opt zile, a câte zece mile în douăzeci şi patru de ore. Însă în loc să urmeze ţărmurile întortocheate ale mării, i se păru că e mai bine să ajungă confluenţa lui Waikato cu Waipa, la satul Ngarnavahia, o distanţă de treizeci de mile. Pe aici trece „overland mail track”, drum, ca să nu zicem cărare, practicabil pentru trăsuri, care străbate o mare parte a insulei de la Napier din golful Hawkes, la Auckland. Atunci va fi uşor să ajungă la Drury şi să se odihnească într-un hotel excelent, pe care-l recomandă mai ales Hochstetter.

Călătorii, încărcaţi fiecare cu partea sa de merinde, începură să ocolească ţărmurile golfului. Din prevedere, nu se îndepărtau unii de alţii şi din instinct, cu carabinele încărcate, supravegheau câmpiile ondulate dinspre răsărit. Paganel, cu excelenta sa hartă în mână, găsea o plăcere de artist, în a releva exactitatea celor mai mici detalii.

Convoiul străbătu un sol compus din sfărâmături de cochilii bivalve, din oase de sepie, amestecat într-o mare proporţie cu peroxid şi protoxid de fier. Un magnet, apropiat de pământ, s-ar fi acoperi imediat de cristale strălucitoare.

Pe ţărmul spălat de flux, se zbăteau câteva animale marine, care nici gând nu aveau să se retragă. Focile, cu capetele rotunde, cu fruntea largă şi boltită, cu ochii expresivi, prezentau o fizionomie blândă şi chiar afectuoasă. Se înţelege că fabula, poetizând aceşti curioşi locuitori ai valurilor, a făcut din ele încântătoarele sirene, cu toate ca vocea lor nu a fost decât un mormăit puţin armonios. Aceste animale, numeroase pe coasta Noii Zeelande, sunt obiectivul unui activ comerţ. Sunt pescuite pentru grăsimea şi blana lor. Între ele, se remarcau patru elefanţi marini, de un cenuşiu care bătea în albastru şi lungi de la douăzeci şi cinci până la treizeci de picioare. Aceste enorme amfibii, întinse leneşe, pe straturile groase de laminaria uriaşe, îşi înălţau trompa şi mişcau într-un chip caraghios, firele aspre ale mustăţilor lor, lungi şi întoarse, adevăraţi cârlionţi frizaţi. Robert se amuza, privind această lume interesantă, când strigă, foarte surprins:

— Ia te uită! Aceste foci mănâncă pietricele!

Şi, întradevăr, mai multe animale înghiţeau pietricelele de pe ţărm, cu mare lăcomie.

— Pe legea mea! Faptul e sigur; replică Paganel. Nu poate nimeni să nege, că aceste animale nu pasc pietrele malului.

— Ciudată hrană, zise Robert şi grea digestie!

— Dar nu pentru a se hrăni, ci pentru a se îngreuna înghit pietricelele. E un mijloc de a-şi mări greutatea şi de-a se scufunda. Odată întoarse pe pământ, vor da afară pietrele fără multă ceremonie. Acum le vei vedea scufundându-se.

Întradevăr, peste puţină vreme, vreo şase foci destul de îngreunate, se târâră cu greutate de-a lungul ţărmului şi dispărură în mare. Însă, Glenarvan nu putea să piardă un timp preţios, pândind întoarcerea lor ca sa observe operaţia uşurării şi spre marele regret al lui Paganel, drumul a fost reluat.

La ora zece, se făcu un popas pentru masă, la poalele marilor stânci de bazalt, aşezate ca nişte dolmene celtice pe ţărmul mării. Un banc de stridii le furniza o mare cantitate din aceste moluşte. Stridiile acestea erau mici şi rele la gust. Însă, după sfatul lui Paganel, Olbinett le fripse pe cărbuni şi astfel preparate duzinile urmară duzinilor, în tot timpul mesei.

Popasul sfârşit, urmară drumul pe ţărmul golfului. Pe stâncile dinţate se refugiase o întreagă lume de păsări de mare, fregate, un neam de pelicani, goelanzi, albatroşi, nemişcate, în vârful stâncilor ascuţite. La ora patru seara, făcuseră zece mile fără greutate sau oboseală. Călătoarele cerură să continue drumul până pe înnoptat. În această clipă, direcţia drumului trebuia să fie modificată; trebuiau, ocolind câţiva munţi care apăreau spre nord, să apuce spre valea fluviului Waipa.

Pământul prezenta de departe, pajişti întinse, cât vedeai cu ochii, care făgăduiau un drum uşor. Dar călătorii, ajunşi la marginea câmpiilor, au fost foarte dezamăgiţi. Păşunile erau înlocuite cu tufişuri de buruieni, cu floricele albe, amestecate cu aceste nenumărate şi înalte ferigi pe care le găsim mai ales în Noua Zeelandă. Era nevoie să-şi facă drum prin tulpinile lemnoase şi greutatea era mare. Totuşi, pe la ora opt seara, primele povârnişuri din Hakarihoata Ranges au fost trecute şi tabăra pentru noapte organizată fără întârziere.

După un drum de paisprezece mile, era îngăduit să se gândească la odihnă. Dealtfel nu aveau nici căruţă, nici corturi, încât fiecare îşi pregăti culcuşul la poalele măreţilor pini de Norfolk. Păturile nu lipseau şi serviră pentru improvizarea paturilor.

Glenarvan a luat precauţii riguroase pentru noapte. Tovarăşii lui şi cu dânsul, bine înarmaţi, trebuiau să vegheze câte doi, până în zori. Nici un foc nu a fost aprins. Aceste bariere incandescente sunt folositoare contra fiarelor, însă Noua Zeelandă n-are nici tigri, nici lei, nici urşi, nici un animal sălbatic; neozeelandezii, e adevărat, îi înlocuiesc cu prisosinţă. Or, un foc n-ar fi servit decât să atragă aceşti jaguari cu două labe.

Pe scurt, noaptea a fost liniştită, afară de câteva muşte, numite de băştinaşi „ngamu”, ale căror înţepături sunt foarte neplăcute şi de o îndrăzneaţă familie de şoareci, care roaseră o mare cantitate de merinde.

A doua zi, 8 februarie, Paganel se trezi mai încrezător şi aproape împăcat cu ţara. Maorii, de care se temea mai ales, nu-şi făcuseră apariţia şi aceşti canibali nu-l tulburară nici măcar în vis. El îşi mărturisi toată satisfacţia lui Glenarvan.

— Cred, deci, îi zise el, că mica noastră plimbare se va termina cu bine. Chiar astă-seară vom ajunge la confluenţa râurilor Waipa şi Waikato şi, odată trecut acest punct, o întâlnire cu indigenii nu-i de temut pe drumul spre Auckland.

— Ce distanţă mai avem de străbătut, întrebă Glenarvan, ca să ajungem la confluenţa acestor râuri?

— Cincisprezece mile, încă o dată pe atâta, cât am făcut ieri.

— Dar vom înainta cu mare greutate, dacă aceste nesfârşite tufişuri vor continua să acopere cărările.

— Nu, răspunse Paganel, vom urma ţărmurile lui Waipa şi aici nu mai sunt obstacole, ci, dimpotrivă, e un drum uşor.

— Să pornim, răspunse Glenarvan, care văzu pe călătoare gata de drum.

În timpul primelor ore ale acestei zile, tufişurile dese îngreunară mersul. Nici căruţă, nici cal, n-ar fi trecut pe unde trecuseră călătorii noştri. Vehiculul lor australian nu a fost regretat. Până când pădurile de plante nu vor fi străpunse de şosele, Noua Zeelandă nu va fi practicabilă decât pietonilor. Ferigile, ale căror neamuri sunt nenumărate, se întrec cu maorii în apărarea pământului strămoşesc.

Mica trupă întâmpină mii de greutăţi în a trece câmpiile, unde se înalţă colinele din Hakarihoata. Însă înainte de amiază, ajunse la ţărmul râului Waipa şi urcă fără greutate către nord, printre povârnişurile malului.

Era o încântătoare vale tăiată de mici pâraie cu apele reci şi limpezi, care alergau vesele sub copăcei. Noua Zeelandă, după botanistul Hooker, a prezentat până astăzi două mii de neamuri de vegetale, dintre care cinci sute se găsesc numai aici. Florile sunt rare, puţin deosebite şi e o sărăcie completă de plante anuale, însă abundenţă de filicinee, de graminee şi de umbelifere.

Câţiva arbori înalţi se ridicau ici şi colo, „metrosideros” cu florile stacojii, pini de Norfolk, cu ramurile aplecate şi un soi de chiparoşi, „rimu” nu mai puţin trişti decât fraţii lor europeni; însă aceste trunchiuri erau năpădite de numeroase feluri de ferigi.

Între ramurile marilor arbori, la înălţimea copăceilor, zburau şi cântau câţiva cacatoes, „cacariki” cel verde, cu o dungă roşie sub gât, „taupo” împodobit cu o frumoasă pereche de favoriţi negri şi un papagal cât o raţă, cu penele roşii şi cu un frumos puf sub aripi, pe care naturaliştii l-au supranumit „Nestorul meridional”. Maiorul şi Robert putură, fără să se îndepărteze de tovarăşii lor, să împuşte câteva becaţe şi potârnichi. Olbinett, ca să nu piardă timpul, începu să le smulgă penele pe drum.

Paganel, mai puţin sensibil la calităţile nutritive ale vânatului, ar fi voit să pună mâna pe vreo pasăre specifică Noii Zeelande. Curiozitatea naturalistului înăbuşea în el pofta călătorilor. Memoria sa, dacă nu-l înşela, îi reamintea ciudăţeniile „tui”-ului indigenilor, numit şi „zeflemistul” pentru renghiurile sale neîncetate, şi chiar câteodată pentru că poartă o haină albă, peste penele sale negre ca un anteriu.

— Acest „tui”, zicea Paganel maiorului, se îngraşă atât de mult în timpul iernii, încât se îmbolnăveşte. Nu mai poate să zboare. Atunci îşi sfâşie pieptul cu ciocul, pentru ca să se lepede de grăsimea sa şi să devină mai uşor. Asta nu vă pare ciudat, Mac Nabbs?

— Atât de bizar, încât nu cred un cuvânt!

Şi Paganel, cu tot regretul, nu putu să prindă nici un exemplar din aceste păsări spre a arăta maiorului. sângeroasele zgârieturi ale pieptului lor. A fost însă mai fericit cu un animal bizar, care sub goana omului, a pisicii şi a câinelui, a fugit către ţinuturile nelocuite şi tinde să dispară din fauna zeelandeză. Robert, scotocind ca o adevărată nevăstuică, descoperi într-un cuib, format din rădăcini suprapuse, o pereche de pui fără aripi şi fără coadă, cu patru degete la picioare, un cioc lung de becaţă şi cu capul acoperit peste tot cu pene albe. Animale ciudate, care par să facă trecerea de la ovipare la mamifere.

Era „kiwi”-ul neozeelandez, „apterix australis” al naturaliştilor, care se hrăneşte şi cu larve, şi cu insecte, viermi sau cu seminţe. Această pasăre e specifică ţării. Abia a putut fi introdusă în grădinile zoologice din Europa. Formele sale pe jumătate terminate, mişcările caraghioase, au atras totdeauna atenţia călătorilor şi în timpul marii explorări în Oceania, făcută de Astrolabe şi Zélée, Dumont d’Urville a fost special însărcinat de Academia de ştiinţe să aducă un specimen dintre aceste păsări. Însă cu toate recompensele făgăduite indigenilor, nu putu să-şi procure nici un „kiwi” în viaţă.

Paganel, fericit de aşa noroc, legă împreună cei doi pui şi îi luă cu dânsul, având de gând să-i facă dar Grădinii zoologice din Paris; încrezătorul geograf citea de acum pe cea mai frumoasă cuşcă, această seducătoare inscripţie: Dăruit de dl. Jacques Paganel.

În acest timp, convoiul cobora fără greutate ţărmurile râului Waipa. Ţinutul era pustiu; nici o urmă de indigeni, nici o cărare care să arate existenţa omului prin aceste câmpii. Apele râului curgeau printre buruieni înalte sau alunecau pe povârnişuri prelungite. Privirea putea să rătăcească până în munţii mai puţin înalţi, care închideau valea spre est. Cu formele lor ciudate, cu profilurile cufundate într-o ceaţă înşelătoare, se asemănau cu nişte animale uriaşe, vrednice de timpurile antediluviene. Ai fi zis că este o grupă de enorme cetacee, împietrite deodată. Un caracter esenţial vulcanic se desprindea din aceste mase neregulate. Întradevăr, Noua Zeelandă nu este decât produsul recent al unei lucrări a vulcanilor marini şi deasupra apelor creşte necontenit. Unele puncte s-au ridicat cu doi metri de vreo douăzeci de ani. Focul mai circulă prin măruntaiele sale, o zguduie, o convulsionează şi scapă în multe locuri prin gura gheizerelor şi prin craterele vulcanilor.

La ora patru seara, nouă mile fuseseră străbătute voiniceşte. După harta pe care Paganel o cerceta necontenit, Waipa şi Waikato trebuiau să se întâlnească mai departe cu vreo cinci mile. Pe acolo trecea drumul spre Auckland; acolo vor poposi peste noapte. Cât despre cele cincizeci de mile care îi despărţeau de capitală, două sau trei zile vor fi de ajuns ca să le străbată sau opt ore cel mult, dacă Glenarvan întâlnea diligenţa care circulă de două ori pe lună între Auckland şi golful Hawkes.

— Aşadar, zise Glenarvan, vom fi forţaţi să poposim în câmp şi noaptea viitoare?

— Da, răspunse Paganel, însă sper pentru ultima oară.

— Cu atât mai bine, căci lady Helena şi Mary Grant au multe de îndurat.

— Şi ele suferă fără să se plângă, adăugă John Mangles. Dar, dacă nu mă înşel, domnule Paganel, ai vorbit de un sat situat la confluenţa celor două râuri.

— Da, răspunse geograful, iată-l însemnat pe harta lui Johnston. Este Ngarnavahia, la aproape două mile, mai jos de confluenţă.

— Ei bine, n-am putea să petrecem acolo noaptea? Lady Helena şi Mary nu vor ezita să facă mai mult cu două mile, ca să găsească un hotel mai convenabil.

— Un hotel! strigă Paganel, un hotel într-un sat maor! Dar nici chiar un han, nici chiar o cârciumă nu veţi găsi! Acest sat nu e decât o adunătură de colibe indigene şi în loc să căutăm aici odihna, părerea mea este să-l evităm cu prudenţă.

— Mereu temerile dumitale, Paganel! zise Glenarvan.

— Scumpul meu lord, în maori e mai bine să ai neîncredere decât încredere. Nu ştiu în ce termeni sunt ei cu englezii, dacă revolta e înăbuşită sau victorioasă, dacă nu ne aflăm în plin război. Or, lăsând la o parte modestia, persoane de rangul nostru, ar fi o bună pradă şi n-am poftă să mă împărtăşesc din ospitalitatea zeelandeză. Găsesc deci că e bine să evităm satul Ngarnavahia, să-l ocolim, să fugim de orice întâlnire cu indigenii. Când vom fi la Drury, va fi cu totul altceva şi acolo vitejii noştri tovarăşi se vor odihni după plac, de oboseala drumului.

Părerea geografului precumpăni. Lady Helena preferă să petreacă o ultimă noapte sub cerul liber şi să nu expună pe tovarăşii săi. Nici Mary Grant, nici dânsa nu cerură să se facă vreun popas şi continuară să urmeze povârnişurile râului.

Cu două ore mai târziu, primele umbre ale înserării începeau să coboare din munţi. Soarele, înainte de a dispărea la orizont, profitase de o neprevăzută desfacere de nori, ca să împrăştie câteva raze târzii.

Glenarvan şi ai săi grăbiră pasul. Cunoştea cât e de scurt amurgul sub această latitudine şi cât de repede vine noaptea. Trebuia să ajungă la confluenţa celor două râuri înainte de venirea întunericului profund, însă, de la pământ, se ridică o ceaţă deasă, care făcu foarte dificilă recunoaşterea drumului.

Din fericire, auzul înlocui vederea pe care întunericul o făcuse inutilă. În curând, un murmur mai accentuat al apelor arăta unirea celor două fluvii în aceeaşi albie. La ora opt, mica trupă ajungea la locul unde Waipa se varsă în Waikato, nu fără câteva mugete de valuri ciocnite.

— Waikato e aici, strigă Paganel, şi drumul spre Auckland urcă de-a lungul ţărmului său drept.

— Vom vedea mâine, răspunse maiorul. Să poposim aici. Mi se pare că umbrele mai accentuate sunt acelea ale unui pâlc de arbori care a crescut aici, anume ca să ne adăpostească. Să cinăm şi să ne culcăm.

— Să cinăm, zise Paganel, însă cu pesmeţi şi cu carne uscată, fără să aprindem vreun foc. Am sosit aici incognito, să încercăm să plecăm tot aşa! Din fericire, această ceaţă ne face invizibili.

Grupul de copaci a fost atins şi fiecare se supuse riguroaselor sfaturi ale geografului. Cina rece a fost sfârşită fără zgomot şi în curând un somn adânc puse stăpânire pe călătorii obosiţi de un drum de cincisprezece mile.