Capitolul X. Fluviul naţional.

În zorii zilei, o ceaţă deasă apăsa greoi pe apele fluviului. O parte dintre aburii care îmbâcseau aerul se condensară prin răcire şi acopereau ca o pătură groasă suprafaţa apelor. Razele soarelui nu întârziară însă ca să o străpungă. Ţărmurile înrourate se iviră şi cursul lui Waikato apăru în toată frumuseţea sa de dimineaţă. O limbă de pământ, prelungă şi subţire, acoperită de copăcei, se sfârşea cu un vârf ascuţit la contopirea celor două râuri. Apele fluviului Waipa, mai repezi, respingeau pe cele ale lui Waikato pe un sfert de milă, înainte de a se uni, dar fluviul puternic şi liniştit, stăpânea vijeliosul râu şi-l ducea paşnic până în Pacific.

Când aburii se risipiră, o barcă lungă de şaptezeci de picioare, largă de cinci şi adâncă de trei, cu pupa ridicată ca la o gondolă veneţiană şi scobită din trunchiul unui brad, urca pe râul Waikato. Un covor de muşchi acoperea fundul ei. Opt rame, în partea din faţă, o făceau să zboare pe suprafaţa apelor, în timp ce un om aşezat în partea de dinapoi, o conducea cu ajutorul unei alte rame.

Acest om era un indigen înalt, cam de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu pieptul lat, cu membrele muşchiuloase, având picioare şi mâini puternice. Fruntea bombată şi brăzdată de încreţituri dese, privirea violentă, fizionomia sinistră făceau din el un personaj de temut. Era un şef maor şi încă dintre cei mai mari. Se cunoştea după tatuajul fin şi strâns, care brăzda corpul şi faţa sa. De la aripile nasului acvilin plecau două spirale negre, care înconjurând ochii săi galbeni, se reuneau pe frunte pierzându-se în părul bogat. Gura, cu dinţii strălucitori de albi şi bărbia dispăreau sub linii, ale căror spirale se conturau până la pieptul său robust.

Tatuajul, „moko” al neozeelandezilor, e un semn de înaltă distincţie. Numai acela e demn de aceste semne onorifice, care a luptat vitejeşte în mai multe rânduri. Sclavii, oamenii din popor, nu pot să le pretindă. Şefii vestiţi se recunosc după fineţea, precizia şi natura desenelor, care reproduc adesea pe corpul lor, chipuri de animale. Unii suferă până la a cincea oară operaţia foarte dureroasă a „moko”-ului. Cu cât eşti mai ilustru, cu atât eşti mai „ilustrat” în Noua Zeelandă.

Dumont d’Urville a dat curioase amănunte asupra acestui obicei. El a observat cu bună dreptate, că moko-ul ţine locul blazoanelor cu care unele familii din Europa se mândresc atât. Totuşi, face o deosebire între aceste două semne de distincţie: armele europenilor nu dovedesc adesea decât meritul individual al aceluia care, cel dintâi, a putut să le capete, fără să arate nici un merit al urmaşilor săi, pe când blazoanele individuale ale neozeelandezilor mărturisesc într-un chip autentic că, pentru a avea dreptul să le porţi, trebuie să fi făcut dovada unui curaj personal neobişnuit. Dealtfel, tatuajul maorilor, oricare ar fi consideraţia de care se bucură, are o utilitate incontestabilă. El dă sistemului cutanat o supracreştere în grosime, care permite pielii să reziste la intemperiile anotimpurilor şi la necontenitele înţepături ale ţânţarilor…

Cât despre şeful care conducea barca, nici o îndoială nu era posibilă asupra tatuajului său. Osul ascuţit de albatros, care serveşte tatuatorilor maori, brăzdase în linii adânci şi strânse, de cinci ori faţa sa. Era deci la a cincea ediţie şi aceasta se vedea din înfăţişarea lui trufaşă.

Corpul său, îmbrăcat cu o pătură de „phormium”{66}împodobită cu piei de câine, era încins cu o pânză însângerată în ultimele lupte. Urechile aveau atârnate de lobul lor alungit, cercei de jad verde şi în jurul gâtului, străluceau şiraguri de „punamu”, un fel de pietre sfinţite la care zeelandezii le atribuie oarecare puteri supranaturale. Alături de el se odihnea o puşcă de fabricaţie engleză şi un „patu-patu”, topor cu două tăişuri, de culoarea smaraldului şi lung de optsprezece degete.

Lângă dânsul, nouă războinici de un rang mai mic, însă înarmaţi, cu o înfăţişare fioroasă, unii suferind încă de rănile recente, rămâneau într-o nemişcare perfectă, înfăşurată în mantaua lor de phormium. Trei câini cu mutra sălbatică, stăteau întinşi la picioarele lor. Cei opt vâslaşi din faţă păreau a fi servitori sau sclavi de-ai şefului. Ei vâsleau cu putere. Barca urca în susul lui Waikato cu o viteză destul de mare.

În centrul ei, cu picioarele legale, dar cu mâinile libere, zece prizonieri europeni erau înghemuiţi unul lângă altul. Erau Glenarvan şi lady Helena, Mary Grant, Robert, Paganel, maiorul, John Mangles, stewardul şi cei doi mateloţi.

În ajun, seara, mica trupă, înşelată de ceata deasă, poposise în mijlocul unei tabere de indigeni. Către mijlocul nopţii călătorii surprinşi dormind, au fost luaţi prizonieri, apoi transportaţi în această barcă. Până atunci nu fuseseră maltrataţi, dar ar fi încercat în zadar să reziste. Armele şi muniţiile lor erau în mâinile sălbaticilor.

Nu întârziară să afle, prinzând câteva cuvinte englezeşti de care se serveau indigenii, că aceştia, respinşi de trupele britanice, bătuţi şi decimaţi, fugeau spre ţinuturile din susul râului Waikato. Şeful maor, după o îndărătnică rezistenţă, după ce principalii săi războinici au fost măcelăriţi de soldaţii din regimentul 42, se întorcea să facă un nou apel pe lângă triburile ele pe fluviu spre a se întâlni cu neînvinsul William Thompson, care lupta mereu contra cuceritorilor. Acest şef se numea „Kai Kumu”, nume sinistru în limba indigenă, care înseamnă „acel care mănâncă membrele duşmanului său”. El era viteaz, îndrăzneţ, însă cruzimea îi egala valoarea. Nu era de aşteptat nici o milă din partea lui. Numele său era binecunoscut de soldaţii englezi şi capul îi fusese pus la preţ de guvernatorul Noii Zeelande.

Această lovitură teribilă izbise pe lord Glenarvan în clipa când trebuia să atingă portul atât de dorit al Auckland-ului şi să se repatrieze în Europa. Totuşi, privind faţa-i rece şi calmă, n-ai fi putut ghici ce chinuri îl zbuciumau. Căci, Glenarvan, în împrejurări grave, se arătă la înălţimea nenorocirilor. Simţea că trebuie să fie forţa, exemplul femeii şi tovarăşilor săi, el, soţul, şeful; gata, dealtfel, de a muri primul pentru salvarea comună, când împrejurările vor cere. Foarte religios, nu voia să-şi piardă credinţa în dreptatea lui Dumnezeu, faţă de sfinţenia întreprinderii sale şi în mijlocul primejdiilor îngrămădite pe drumul său; nu regretă o clipă avântul generos, care-l împinsese până în aceste ţări sălbatice.

Tovarăşii erau vrednici de el; ei împărtăşeau nobilele sale gânduri şi văzând înfăţişarea lor, liniştită şi mândră, nu i-ai fi crezut târâţi într-o catastrofă supremă. Dealtfel, printr-o înţelegere comună şi după sfatul lui Glenarvan, hotărâseră să afişeze o nepăsare inegalabilă în faţa indigenilor. Era singurul mijloc de a se impune acestor firi primitive. Sălbaticii în general şi mai ales maorii, au un oarecare sentiment al demnităţii, de care nu se despart niciodată. Ei cred că aceasta se cunoaşte după sânge rece şi curaj. Glenarvan ştia că, lucrând astfel, cruţa tovarăşilor săi şi lui un inutil tratament rău.

De la plecare indigenii, puţin vorbăreţi ca toţi sălbaticii, de-abia schimbară câteva cuvinte. Totuşi, după câteva cuvinte spuse, Glenarvan înţelese că limba engleză le era cunoscută. Hotărî, deci, să întrebe pe şeful zeelandez despre soarta care le era rezervată. Adresându-se lui Kai Kumu, îi zise cu o voce lipsită de orice teamă:

— Încotro ne duci, şefule?

Kai Kumu îl privi rece fără să-i răspundă.

— Ce ai de gând să faci cu noi? reluă Glenarvan. Ochii lui Kai Kumu străluciră ca un fulger scurt şi cu o voce gravă, răspunse:

— Să te schimb, dacă se învoiesc ai tăi; să te omor, dacă refuză.

Glenarvan nu întrebă mai multe, dar speranţa îi reveni în inimă. Fără îndoială, câţiva şefi ai armatei maore căzuseră în mâinile englezilor şi indigenii voiau să încerce a-i recăpăta prin schimb. Exista deci o şansă de scăpare şi situaţia nu era disperată.

În acest timp barca urca repede cursul fluviului. Paganel, pe care mobilitatea caracterului său îl ducea cu uşurinţă de la o extremă la alta, recăpătase toată nădejdea. Îşi zicea că maorii le vor cruţa osteneala de a se preda posturilor engleze şi că nimic nu era pierdut. Deci, resemnat în faţa soartei, urmărea pe harta sa cursul lui Waikato, printre câmpiile şi văile provinciei. Lady Helena şi Mary Grant, înăbuşindu-şi groaza, vorbeau încet cu Glenarvan şi cel mai iscusit fizionomist n-ar fi surprins pe faţa lor groaza din inimi.

Waikato este fluviul naţional al Noii Zeelande. Maorii, sunt mândri şi geloşi pe el, ca germanii pe Rhin şi slavii pe Dunăre. În cursul său de două sute de mile, udă cele mai frumoase ţinuturi ale insulei de nord, de la provincia Wellington până la provincia Auckland. El a dat numele său tuturor acestor triburi riverane, care, neînvinse şi neîmblânzite, s-au ridicat deodată împotriva năvălitorilor.

Apele fluviului nu au fost aproape niciodată străbătute de vreo barcă străină. Ele nu se deschid decât înaintea pirogilor insularilor. Abia dacă vreun turist îndrăzneţ a putut să se aventureze între aceste maluri. Accesul cursului de sus al lui Waikato era interzis profanilor europeni.

Paganel cunoştea veneraţia indigenilor pentru această mare arteră zeelandeză. Ştia că naturaliştii englezi şi germani nu-l urcaseră încă decât până la confluenţa cu Waipa. Oare până unde îşi va târî Kai Kumu prizonierii? N-ar fi putut-o ghici, dacă cuvântul „Taupo”, mereu repetat între şef şi războinicii săi, nu iar fi trezit atenţia. Consultă harta şi văzu că numele Taupo era al unui lac, celebru în analele geografice, situat în partea cea mai muntoasă a insulei, la extremitatea de sud a provinciei Auckland. Waikato iese din acest lac, după ce-i străbate toată lăţimea. Or, de la confluenţă până la lac, fluviul are aproape o sută douăzeci de mile.

Paganel, adresându-se în franţuzeşte lui John Mangles, ca să nu fie înţeles de sălbatici, îl rugă să socotească viteza bărcii. John o socoti la vreo trei mile pe oră.

— Atunci, răspunse geograful, dacă ne oprim în timpul nopţii, călătoria noastră va dura aproape patru zile.

— Dar posturile englezeşti, unde sunt situate? întrebă Glenarvan.

— E greu de ştiut! răspunse Paganel. Războiul a trebuit să se petreacă în provincia Taranaki şi după toate probabilităţile trupele sunt îngrămădite spre lac, pe coastele munţilor, acolo unde s-a concentrat centrul revoltei.

— Să dea Dumnezeu, zise lady Helena.

Glenarvan aruncă o privire tristă asupra tinerei sale soţii, asupra lui Mary Grant, expuse voinţei acestor indigeni crunţi şi duse într-o ţară străină departe de orice intervenţie omenească. Însă, văzu că e observat de Kai Kumu şi din prevedere, nevoind să-i dea a înţelege că una dintre prizoniere e nevasta lui, îşi închise sufletul şi privi cu indiferenţă malurile râului.

Barca trecuse la o jumătate de milă deasupra confluenţei, pe lângă vechea reşedinţă a regelui Potato. Nici o altă barcă nu brăzda apele fluviului. Câteva colibe foarte lungi de pe maluri mărturiseau prin aspectul lor ororile unui război de curând încheiat. Câmpiile păreau părăsite, ţărmurile erau pustii. Câţiva reprezentanţi din familia păsărilor de apă animau singuri singurătatea tristă. Când „taparunga”, o pasăre cu aripile negre, cu pântecele alb, cu ciocul roşu, fugea cu picioarele sale lungi, bâtlani de trei neamuri, „matuku” cenuşiu, un fel de bâtlan cu înfăţişarea idioată şi măreţul „kotuku”, cu penele albe, cu ciocul galben, cu picioarele negre, priveau paşnici trecând ambarcaţiunea indigenă. Unde malurile povârnite arătau o oarecare adâncime a apei, pescăruşul „kotare” al maorilor, pândea micii ţipari care mişunau cu milioanele în râurile zeelandeze. Acolo unde mărăcinii se împreunau deasupra apei, pupeze foarte trufaşe şi numeroase specii de păsări acvatice îşi făceau toaleta de dimineaţă sub primele raze ale soarelui. Toată această lume înaripată se bucura în pace de libertatea pe care le-o lăsa lipsa oamenilor alungaţi sau decimaţi de război.

Pe parcursul unei jumătăţi a cursului său, Waikato curgea într-o albie largă, printre câmpii întinse. Dar mai sus, colinele şi apoi munţii îi îngustau valea în care săpase albia. La zece mile deasupra confluenţei, harta lui Paganel arăta pe ţărmul stâng, satul Kirikiriroa, care se afla întradevăr acolo. Kai Kumu nu se opri. El porunci să se împartă prizonierilor propriile lor merinde; cât despre războinicii lui, sclavii şi cu el, se mulţumiră cu hrana indigenă, cu ferigi bune de mâncat, „pteris esculenta”, din botanică, cu rădăcini fripte la foc şi cu „kapana”, cartofi cultivaţi în abundenţă pe ambele insule. Nici o materie animală nu figura la masa lor şi carnea uscată a călătorilor nu părea să le inspire poftă.

La ora trei, câţiva munţi se înălţau pe malul drept: „Pokaroa Ranges”, care se asemănau cu un întins zid dărâmat. Pe unele,piscuri erau spânzurate „pah”-uri în ruină, vechi întărituri ridicate de inginerii maori în poziţii cu neputinţă de luat. Ai fi zis, nişte mari cuiburi de vulturi.

Soarele apunea la orizont, când barca izbi un povârniş acoperit cu pietre ponce, pe care Waikato, izvorât din munţi vulcanici, le lua cu sine. Câţiva arbori, care creşteau aici, părură buni ca adăpost pentru noapte. Kai Kumu porunci să se debarce prizonierii: bărbaţii rămaseră cu picioarele legate, femeile au fost lăsate libere; toţi au fost aşezaţi în mijlocul taberei, în jurul căruia ramuri aprinse făceau o barieră de foc, cu neputinţă de trecut.

Înainte ca şeful Kai Kumu să arate prizonierilor săi, că are de gând să-i schimbe, Glenarvan şi John Mangles discutaseră mijloacele prin care şi-ar fi putut recăpăta libertatea. Ceea ce nu puteau încerca în barcă, vor încerca pe pământ, în timpul popasului, fiind favorizaţi de noapte.

Dar după convorbirea lui Glenarvan cu şeful zeelandez, socotiră să renunţe la acest plan. Trebuiau să aibă răbdare. Schimbul prezenta şanse de scăpare, neoferite de un atac sau de o fugă prin aceste ţinuturi necunoscute. Bineînţeles că multe evenimente puteau interveni, care să întârzie sau chiar să împiedice o astfel de înţelegere; dar mai bine era să aştepte. Întradevăr, ce puteau face zece oameni fără arme, împotriva a vreo treizeci de sălbatici bine înarmaţi? Glenarvan, dealtfel, presupunea că tribul lui Kai Kumu pierduse vreun şef de mare importanţă, pe care voia să-l recapete cu orice preţ şi nu se înşela deloc.

A doua zi, barca reîncepu să urce fluviul cu aceeaşi repeziciune. La ora zece, se opri o clipă la confluenţa cu Pohaiwhenna, un mic râu, care străbătea ca un şarpe încolăcii câmpiile malului drept. Aici, o barcă cu vreo zece băştinaşi ajunsese pe cea a lui Kai Kumu. Războinicii schimbară salutul de sosire, „aire maira”, care înseamnă „vino aici sănătos” şi cele două bărci merseră alături. Noii veniţi luptaseră, nu demult, contra englezilor. Se cunoştea după veşmintele lor zdrenţuite, după armele însângerate, după rănile care mai sângerau încă sub bandaje. Erau întunecaţi şi tăcuţi. Cu supărarea obişnuită sălbaticilor, nu dădură nici o atenţie europenilor.

La amiază, piscurile muntelui Maungatotari, se iviră spre răsărit. Valea lui Waikato începu să se îngusteze. Aici, fluviul adânc şi strâmtorat se dezlănţuia cu violenţa unui torent. Însă, vigoarea băştinaşilor, trezită şi dublată de un cântec, care ritma cu loviturile vâslelor, ridică barca pe apele spumegânde. Cascada a fost trecută şi Waikato îşi reluă cursul leneş, întrerupt din milă în milă de numeroasele cotituri ale malurilor.

Către seară, Kai Kumu acostă la poalele munţilor, ale căror prime ramificaţii cădeau perpendicular pe maluri. Aici, vreo douăzeci de indigeni, debarcaţi din luntre, luau dispoziţii pentru noapte. Focuri pâlpâiau sub arbori. Un şef, egalul lui Kai Kumu, înaintă cu paşi măsuraţi, frecându-şi nasul său de cel al lui Kai Kumu, îi dădu salutul călduros, „chongui”. Prizonierii au fost depuşi în centrul taberei şi păziţi cu multă atenţie.

A-doua zi dimineaţa, lunga călătorie pe Waikato a fost reluată. Alte bărci sosiră prin afluenţii fluviului. Vreo şaizeci de războinici, desigur, fugarii ultimei revolte, se adunaseră şi, mai mult sau mai puţin pătrunşi de gloanţele englezeşti, fugeau spre munte. Câteodată, se ridica, din bărcile care mergeau în rând, un cântec. Un băştinaş intona oda patriotică a misteriosului „Pihe”:

Papa ra ti wati tidi I dounga mei…

imnul naţional, care îndeamnă pe maori la războiul pentru independenţă. Vocea cântăreţului, plină şi sonoră, trezea ecourile munţilor şi după fiecare strofă, indigenii lovindu-şi pieptul, care răsuna ca o tobă, reluau în cor strofa războinică. Apoi, sub o nouă sforţare a lopeţilor, bărcile ţineau piept curentului şi zburau pe suprafaţa apelor.

Un. fenomen ciudat veni în timpul zilei să îngreuneze navigaţia. Cam pe la ora patru, ambarcaţiunea, fără să ezite, fără să-şi încetinească mersul, condusă de mâna sigură a şefului, porni printr-o vale strâmtă. Vâltori se zdrobeau cu furie, de ostroavele numeroase şi propice accidentelor. Mai mult ca niciodată, în această trecătoare ciudată a lui Waikato, nu-ţi era îngăduit să şovăi, căci malurile nu ofereau nici o scăpare. Oricine ar fi pus piciorul pe nămolul fierbinte al ţărmurilor, ar fi fost pierdut fără nici o îndoială. Întradevăr, fluviul curgea între izvoare calde, semnalate totdeauna curiozităţii turiştilor. Oxidul de fier colora în roşu aprins povârnişurile, unde piciorul n-ar fi întâlnit un deget de pământ solid. Atmosfera era îmbâcsită de un miros sulfuros foarte pătrunzător. Indigenii le suportau, dar prizonierilor le făceau mult rău miasmele emanate din crăpăturile pământului şi de băşicile care pocneau sub presiunea gazelor interioare. Totuşi, dacă mirosul suferea, ochiul nu putea decât să admire aceste privelişti măreţe.

Bărcile se aventurară într-un nor de aburi albi. Strălucitoarele sale spirale se ridicau ca un dom deasupra fluviului. Pe maluri, vreo sută de gheizere, unele aruncând mase de vapori, din altele ţâşnind coloane de apă, îşi variau efectele ca jocurile şi cascadele unui bazin organizat de mâna omului. Ai fi zis că un mecanic conducea după plac activitatea acestor izvoare. Apele şi aburii, amestecaţi în aer, se colorau în razele soarelui.

În acest loc, Waikato curgea într-o albie mişcătoare care se mişca neîncetat sub acţiunea focurilor subterane. Nu departe, spre lacul Rotorua, spre răsărit, mugeau izvoarele termale şi cascadele fumegânde de la Rotomahana şi de la Tetarata, văzute de câţiva călători îndrăzneţi. Această regiune este plină de gheizere, cratere şi solfatare. Aici iese prisosul gazelor, care n-au putut găsi o ieşire prin supapele neîndestulătoare de la Tongariro şi Wakari, singurii vulcani în activitate ai Noii Zeelande.

Pe o distanţă de două mile, bărcile indigene plutiră sub această boltă de aburi, îngrămădiţi în rotocoale care se rostogoleau la suprafaţa apei; apoi, fumul sulfuros se risipi şi un cer curat produs de repeziciunea curentului, împrospăta piepturile. Regiunea izvoarelor era trecută.

Înainte de sfârşitul zilei, încă două cascade au fost urcate sub vâsla viguroasă a sălbaticilor, cele de la Hipapatua şi de la Tamatea. Seara, Kai Kumu poposi la o sută de mile de confluenţa râurilor Waipa şi Waikato. Fluviul, ocolind spre est, cădea în lacul Taupo ca un imens joc de apă într-un bazin.

A doua zi, Jacques Paganel, consultând harta, recunoscu pe malul drept muntele Taubara, care se ridică până la o înălţime de trei mii de picioare.

La amiază, tot cortegiul bărcilor intra printr-o lărgire a fluviului în lacul Taupo şi indigenii salutau cu gesturile lor pasionate o zdreanţă de stofă, pe care vântul o desfăşura în vârful unei colibe. Era drapelul naţional.