Capitolul VIII. Ţara în care se aflau călătorii.
Glenarvan ar fi voit, fără să piardă o clipă, să urmărească coasta şi să urce spre Auckland. Însă, de dimineaţă, cerul se încărcase cu nori groşi şi către ora unsprezece, după debarcare, vaporii se condensară într-o ploaie violentă. De aici imposibilitatea de a porni şi necesitatea de a căuta un adăpost.
Wilson descoperi foarte aproape, o grotă scobită în stâncile de bazalt ale ţărmului. Călătorii se refugiară aici, cu arme şi bagaje. Găsiră acolo o întreagă recoltă de iarbă de mare uscată, odinioară depozitată de mare. Era un culcuş natural, în care se acomodară cum putură. Câteva bucăţi de lemne au fost puse la intrarea peşterii şi apoi aprinse şi fiecare se uscă aşa cum putu.
John spera că durata acestei ploi diluviene va fi în raport invers proporţional cu violenţa sa; dar nu a fost aşa. Orele treceau, fără a aduce vreo schimbare în starea cerului. Vântul se iuţea spre sud şi mări, încă, vijelia. Această vreme ticăloasă ar fi scos din sărite pe cel mai răbdător dintre oameni. Dar ce era de făcut? Ar fi fost o nebunie să înfrunţi pe jos o astfel de furtună. Dealtfel, câteva zile erau de ajuns pentru a ajunge la Auckland, şi o întârziere de douăsprezece ore nu putea să strice expediţia, dacă nu interveneau indigenii.
În timpul acestui popas silit, conversaţia se învârti în jurul incidentelor războiului, al cărui teatru era atunci Noua Zeelandă. Însă pentru a înţelege şi a aprecia greutatea împrejurărilor, în care se găseau aruncaţi naufragiaţii de pe Macquarie, trebuie să cunoaştem istoria acestei lupte, care însângera atunci insula Ika-Na-Maui.
De la sosirea lui Abel Tasman în strâmtoarea lui Cook, în 16 decembrie 1642, neozeelandezii, adeseori vizitaţi de corăbii europene, rămaseră liberi în insulele lor, independente. Nici o putere europeană nu se gândea să pună stăpânire pe acest arhipelag, care porunceşte întinderilor Pacificului. Singuri misionarii, stabiliţi în câteva puncte, aduceau în aceste ţinuturi binefacerile civilizaţiei creştine. Câţiva dintre ei, totuşi, şi în special anglicanii, pregăteau pe şefii zeelandezi să se plece sub jugul Angliei. Aceştia, înşelaţi cu iscusinţă, semnară o scrisoare adresată reginei Victoria, prin care îi cereau protecţia. Însă cei mai prevăzători, simţeau prostia acestui demers şi unul dintre ei, după ce aplicase pe scrisoare imaginea tatuajului său, spuse aceste, profetice cuvinte: „Ne-am pierdut ţara; de acum înainte ea nu mai este a noastră; în curând străinul va veni s-o ia în stăpânire şi noi vom fi sclavii lui”.
Întradevăr, la 29 ianuarie, 1840, corveta Herald sosea în Golful Insulelor, la nord de Ika-Na-Maui. Comandorul de vas Hobson debarcă în statul KororaReka. Locuitorii au fost invitaţi să vină în adunare generală în biserica protestantă. Acolo, se dădu citire împuternicirii încredinţate căpitanului Hobson de regina Angliei.
La 5 ianuarie anul următor, principalii şefi zeelandezi au fost chemaţi la reşedinţa engleză, în satul Paia. Căpitanul Hobson căută să obţină supunerea lor, zicând că regina trimisese trupe şi vase ca să-i apere, că drepturile lor rămâneau garantate, că libertatea lor rămâne întreagă. Totodată, proprietăţile lor trebuiau să aparţină reginei Victoria, căreia ei erau obligaţi să le vândă.
Majoritatea şefilor, găsind protecţia prea scumpă, refuzară să consimtă. Însă făgăduielile şi darurile avură asupra acestor sălbatice naturi mai multă putere decât cuvintele mari ale căpitanului Hobson, şi luarea în posesiune a fost confirmată.
Din anul 1840, până în ziua când Duncanul părăsi golful Clyde, ce s-a mai petrecut? Nimic care să nu fie ştiut de Jacques Paganel, nimic de care să nu fie gata a instrui pe tovarăşii săi.
— Doamnă, răspunse el la întrebările lady-ci Helena, vă repet ceea ce am mai avut prilejul să spun: neozeelandezii formează o populaţie curajoasă, care după ce a cedat o clipă, rezistă pas cu pas la invadarea englezilor. Triburile maorilor sunt organizate ca şi vechile clanuri ale Scoţiei. Sunt tot atâtea mari familii, care recunosc un şef foarte mândru, de o completă deferenţă, în ceea ce-l priveşte. Oamenii din această rasă sunt mândri şi bravi, unii înalţi, cu părul lucios, asemănători maltezilor sau evreilor din Bagdad şi de rasă superioară, alţii cu mult mai mici, scunzi, asemenea mulatrilor, însă toţi robuşti şi războinici. Ei au avut un şef celebru, numit Hihi, un adevărat Vercingetorix. Deci să nu vă miraţi că războiul cu englezii nu se mai sfârşeşte pe teritoriul insulei Ika-NaMaui, căci aici trăieşte faimosul trib Waikato, pe care William Thompson îl îndeamnă să-şi apere patria.
— Dar englezii, întrebă John Mangles, nu sunt stăpânii principalelor localităţi ale Noii Zeelande?
— Fără îndoială; scumpul meu John, răspunse Paganel. După luarea în posesiune de către comandorul Hobson, devenit de atunci guvernatorul insulei, nouă colonii s-au fondat cu încetul, din anul 1840 până în 1862, în poziţiile cele mai avantajoase. De aici, nouă provincii, patru în insula de nord: provinciile Auckland, Taranaki, Wellington şi HawkesBay; cinci în insula de sud: provinciile Nelson, Marlborough, Canterbury, Otago şi Southland, cu o populaţie totală de o sută optzeci de mii trei sute patruzeci şi şase de locuitori, la 30 iunie 1864. Oraşe importante şi comerciale s-au ridicat în toate părţile. Când vom sosi la Auckland, veţi fi siliţi să admiraţi fără rezerve poziţia acestui Corint de sud, dominânduşi istmul strâmt, aruncat ca o punte peste Oceanul Pacific şi care numără de acum douăsprezece mii de locuitori. În vest, New Plymouth; în est Ahuhiri; în sud, Wellington, sunt deja oraşe înfloritoare şi frecventate. În insula Tawai Punamu, veţi avea greutatea alegerii între Nelson, acest Montpellier de la antipozi, această grădină a Noii Zeelande, Picton pe strâmtoarea Cook, Christchurch, Invercargill şi Dunedin, în bogata provincie Otago, unde mişună căutătorii de aur din lumea întreagă. Şi observaţi că nu e vorba aici de o adunătură de câteva bordeie, de o aglomeraţie de familii sălbatice, ci de adevărate oraşe cu forturi, catedrale, bănci, docuri, grădini botanice, muzee de istorie naturală, societăţi de aclimatizare, ziare, spitale, stabilimente de binefacere, institute de filosofie, loje de francmasoni, cluburi, societăţi corale, teatre şi palate de expoziţie universală nici mai mult, nici mai puţin decât la Londra sau Paris! Şi dacă nu mă înşeală memoria, în anul 1865, chiar în acest an şi poate în clipa când vorbesc, produsele industriale ale globului întreg sunt expuse într-o ţară de antropofagi!
— Ce! Cu toate că se poartă război cu indigenii? întrebă lady Helena.
— Englezii, doamnă, nu se preocupă prea mult de un război! replică Paganel. Ei se bat şi expun în acelaşi timp. Asta nu-i tulbură. Ba construiesc chiar drumuri de fier sub focurile neozeelandezilor. În provincia Auckland, linia Drury şi linia Mere-Mere taie principalele puncte ocupate de răzvrătiţi. Pariez că lucrătorii răspund cu împuşcături de pe locomotivă.
— Dar în ce situaţie se află acest nesfârşit război? întrebă John Mangles.
— Iată şase luni de când am părăsit Europa, răspunse Paganel, şi nu pot să ştiu ce s-a petrecut după plecarea noastră, în afară numai de câteva fapte, pe care le-am citit în gazetele din Maryboroug şi din Seymour, în timpul trecerii prin Australia. Dar, la vremea respectivă, erau bătălii îndârjite în Ika-NaMaui.
— Şi când a început războiul? întrebă Mary Grant.
— Vreţi să ziceţi „când a reînceput”, scumpa mea domnişoară, răspunse Paganel, căci o primă revoltă a avut loc în anul 1845. De început a început cam pe la sfârşitul anului 1863; însă cu mult mai înainte, maorii se pregăteau să scuture jugul stăpânirii engleze. Partidul naţional al indigenilor întreţinea o activitate de propagandă, pentru alegerea unui şef maor. El voia să facă un rege din bătrânul Potato şi din satul său, situat între fluviile Waikato şi Waipa, capitala noului regat. Acest Potato nu era decât un bătrân mai mult viclean decât îndrăzneţ, însă avea un prim-sfetnic energic şi inteligent, descendent din tribul Ngatihahuas, care locuiau istmul Auckland înaintea ocupaţiei străine. Acest ministru, numit William Thompson, deveni sufletul războiului de independenţă. El a organizat foarte bine trupele maorilor. Sub îndemnul său, un şef din Taranaki reuni sub acelaşi steag toate triburile împrăştiate; un alt şef din Waikato a format asociaţia „Land League”, o adevărată ligă a binelui public, destinată să împiedice pe băştinaşi de a-şi vinde pământul guvernământului englez; au avut loc banchete, ca în ţările civilizate înaintea unei’ revoluţii. Ziarele britanice începură să releve aceste simptome alarmante şi guvernul a fost foarte îngrijorat de scopurile organizaţiei Land League. Pe scurt, spiritele erau aţâţate, mina gata să explodeze. Nu lipsea decât scânteia, sau mai degrabă ciocnirea a două interese ca să o producă.
— Şi această ciocnire? întrebă Glenarvan.
— A avut loc în anul 1860, răspunse Paganel, în provincia Taranaki, pe coasta de sud-est a insulei IkaNa-Maui. Un băştinaş stăpânea şase sute de pogoane de pământ, în vecinătatea oraşului New Plymouth. El îl vându stăpânirii engleze. Însă, când inginerii se prezentară să măsoare terenul vândut, şeful Kingi protestă şi în luna martie a îngrădit cele şase sute de pogoane în litigiu, cu un înalt gard de apărare. După câteva zile, colonelul Gold cuceri câmpul în capul trupelor sale şi chiar în acea zi a fost trimis primul foc al războiului naţional.
— Maorii sunt numeroşi? întrebă John Mangles.
— Populaţia maoră a fost nimicită în mare parte, de un secol încoace, răspunse geograful. În 1769, Cook o socotea la patru sute de mii de locuitori. În anul 1845, recensământul Protectoratului indigen o micşoră la o sută nouă mii. Măcelurile civilizatoare, bolile şi rachiul i-au decimat; însă în cele două insule, mai rămân nouăzeci de mii de băştinaşi, dintre care treizeci de mii de războinici, care vor ţine mult timp piept trupelor europene.
— Revolta a avut succes până acum? zise lady Helena.
— Da, doamnă şi înşişi englezii au admirat adesea curajul neozeelandezilor. Aceştia fac un război de partizani, încearcă hărţuieli, se aruncă asupra micilor detaşamente, pradă domeniile coloniştilor. Generalul Cameron nu se simţea în siguranţă în aceste câmpii, ale căror tufişuri trebuia să le străbată. În anul 1863, după o luptă îndelungată şi sângeroasă, maorii ocupau o importantă poziţie fortificată, în partea muntoasă a fluviului Waikato, la extremitatea unui lanţ de coline râpoase acoperite de trei linii de apărare. Profeţii chemau întregul popor maor la apărarea patriei şi tăgăduiau exterminarea albilor nepoftiţi numiţi pakeka{65}. Trei mii de oameni se pregăteau pentru luptă, sub ordinele generalului Cameron şi nu mai cruţau niciodată pe maori, de la moartea sângeroasă a căpitanului Sprent. Au avut loc bătălii înfiorătoare. Unele au durat câte douăsprezece ore fără ca maorii să cedeze în faţa tunurilor europenilor; centrul armatei independente era format de barbarul trib Waikato, sub ordinele lui William Thompson. Acest general indigen comanda mai întâi două mii cinci sute de războinici, apoi opt mii. Supuşii lui Shongi şi ai lui Heki, doi şefi, îi veniră în ajutor. Femeile îndurară în acest război sfânt cele mai aspre oboseli. Însă adevărata dreptate n-are totdeauna armele cele mai bune. După sângeroase bătălii, generalul Cameron izbuti să supună districtul Waikato, ţinut pustiu şi nepopulat, căci maorii se risipiseră în toate părţile. Aceştia au făcut admirabile isprăvi de război. Patru sute de maori, închişi în fortăreaţa Orakan, asediaţi de o mie de englezi sub ordinele brigadierului general Carey, fără alimente, fără apă, au refuzat să se predea. Apoi într-o zi cam pe la amiază, îşi tăiară drum de-a curmezişul celui de-al patruzecilea regiment care fu decimat şi se retraseră în regiunea bălţilor.
— Dar supunerea districtului Waikato, întrebă John Mangles, a terminat sângerosul război?
— Nu, prietene, răspunse Paganel. Englezii au hotărât să pornească împotriva provinciei Taranaki şi să asedieze Mataitawa, fortăreaţa lui Thompson. Însă n-o vor lua în stăpânire fără a suferi pierderi enorme. În momentul când părăseam Parisul, aflam că guvernatorul şi generalul primiseră supunerea triburilor Taranga şi că le lăsa trei sferturi din pământul lor. Se mai zicea că principalul şef al rebeliunii, William Thompson, avea de gând să se predea; însă gazetele australiene n-au confirmat această veste; dimpotrivă. E deci probabil ca acum rezistenţa să se organizeze cu o nouă vigoare.
— Şi după părerea dumitale, Paganel, zise Glenarvan, această luptă ar avea ca teatru, provinciile Taranaki şi Auckland?
— Aşa cred.
— Adică provincia în care ne-a aruncat naufragiul lui Macquarie?
— Exact. Am debarcat cu câteva mile mai sus de portul Kawhia, unde trebuie să mai fâlfâie pavilionul naţional al maorilor.
— Atunci, am face bine să urcăm spre nord, zise Glenarvan.
— Foarte înţelept, întradevăr, răspunse Paganel. Neozeelandezii sunt îndârjiţi contra europenilor şi mai ales contra englezilor. Deci, să evităm de a cădea în mâinile lor.
— Poate vom întâlni vreun detaşament de trupe europene? spuse lady Helena. Ar fi un mare noroc.
— Poate, doamnă, dar nu prea sper. Detaşamentele izolate nu străbat câmpia de bunăvoie căci cea mai mică buruiană, cel mai neînsemnat tufiş, ascunde un puşcaş iscusit. Nu mă bizui pe vreo escortă de soldaţi din regimentul patruzeci. Însă câteva misiuni s-au stabilit pe coasta de vest, pe care o vom urma şi vom putea cu uşurinţă să facem popasul de la una la alta, până la Auckland. Cred chiar că vom da peste drumul parcurs de domnul de Hochstetter, urmând cursul lui Waikato.
— Era un voiajor, domnule Paganel? întrebă Robert Grant.
— Da, băiatul meu, un membru al Comisiei ştiinţifice, îmbarcate la bordul fregatei austriece Novara, în timpul călătoriei sale în jurul lumii din anul 1858.
— Domnule Paganel, răspunse Robert, ai cărui ochi se aprindeau la gândul marilor expediţii geografice, Noua Zeelandă a fost străbătută de călători celebri, ca Burke şi Stuart în Australia?
— De câţiva, copilul meu, ca de pildă doctorul Hooker, profesorul Brizard, naturaliştii Dieffenbach şi Julius Haast; însă cu toate că mai mulţi dintre ei au plătit cu viaţa aventuroasa pasiune, sunt mai puţin celebri decât călătorii australieni sau africani…
— Şi cunoaşteţi istoria lor? întrebă tânărul Grant.
— Desigur, băiatul meu, şi fiindcă văd că vrei să ştii tot atât cât şi mine, ţi-o voi spune.
— Vă mulţumesc, domnule Paganel, vă ascult.
— Şi noi de asemenea vă ascultăm, zise lady Helena. Nu e pentru prima oară că răul timp ne sileşte să ne mărim cunoştinţele. Vorbiţi pentru toată lumea.
— La ordinele dumneavoastră, doamnă, răspunse geograful, însă povestirea mea nu va fi lungă. Nu e vorba aici de acei îndrăzneţi descoperitori care luptau corp la corp cu minotaurul australian. Noua Zeelandă este o ţară prea puţin întinsă pentru a se apăra contra cercetărilor oamenilor. Aşadar, eroii mei, la drept vorbind, n-au fost adevăraţi călători, ci simpli turişti, victime ale celor mai prozaice accidente.
— Cum îi cheamă?… Întrebă Mary Grant.
— Geometrul Witcombe şi Charlton Howitt, cel care a regăsit rămăşiţele lui Burke în memorabila expediţie pe care v-am povestit-o în timpul popasului nostru pe ţărmurile fluviului Wimmera, Witcombe şi Howitt comandau fiecare două expediţii în insula Tawai Punamu. Amândoi plecară din Christchurch, în primele luni ale anului 1863, pentru a descoperi treceri diferite prin munţii de la nordul provinciei Canterbury. Howitt, trecând lanţul pe limita nordică a provinciei, îşi stabili cartierul general pe lacul Brunner. Witcombe, din contră, găsi în valea Rakaia o trecere care se termina la estul muntelui Tyndall. Witcombe avea un tovarăş de drum, Jacob Louper, care a publicat în Lyttleton-Times povestea călătoriei şi a catastrofei. Pe cât îmi amintesc, în 22 aprilie 1863, cei doi exploratori se aflau la piciorul unui gheţar de unde izvorăşte Rakaia. Au urcat până în vârful muntelui şi au început să caute noi trecători. A doua zi, Witcombe şi Louper, sfârşiţi de oboseală şi de frig, poposeau pe o zăpadă groasă la patru mii de picioare peste nivelul mării. Timp de şase zile, rătăciră prin munţi şi văi, ale căror margini nu dădeau nici o ieşire, adeseori fără foc, adesea fără hrană, zahărul fiind transformat în sirop, pesmeţii reduşi la un aluat ud, hainele şi păturile înmuiate de ploaie, făcând într-o zi trei mile şi în altă zi de-abia două sute de iarzi. În sfârşit în 29 aprilie, întâlniră o colibă de maori şi într-o grădină câteva tufe de cartofi. Fu ultima masă, pe care cei doi prieteni au împărţit-o împreună. Seara ajunseră la ţărmul mării, aproape de gura lui Taramako. Trebuiau să treacă pe ţărmul drept, pentru ca să se îndrepte spre nord către fluviul Grey. Taramako era adânc şi larg. Louper, după o oră de cercetări, dădu peste două mici bărci stricate, pe care le repară cum putu şi le legă una de alta. Cei doi călători se îmbarcară spre seară. Însă de-abia în mijlocul fluviului, cele două bărci se umplură cu apă. Witcombe sări şi înotă către ţărmul stâng. Jacob Louper, care nu ştia să înoate, rămase agăţat de barcă. Aceasta îl scăpă, însă nu fără peripeţii. Nenorocitul a fost împins spre stânci. Un prim val îl scufundă în fundul mării. Un al doilea îl readuse la suprafaţă. A fost izbit de stânci. Venise cea mai întunecoasă dintre nopţi. Ploua cu găleata. Louper, cu corpul însângerat şi umflat de apa mării, rămase astfel clătinat timp de câteva ore. În sfârşit, barca dădu peste pământul tare şi naufragiatul, în nesimţire, fu aruncat pe ţărm. A doua zi, în zori, se târî către un izvor şi văzu că îl dusese curentul la o milă de locul unde încercase trecerea fluviului. Se ridică, urmă coasta şi găsi în curând pe nenorocitul Witcombe, cu corpul şi cu capul îngropate în nămol. Era mort. Louper, cu mâinile, săpă o groapă în nisip şi îngroapă cadavrul tovarăşului său. Două zile mai târziu, aproape mort de foame, a fost primit de nişte maori ospitalieri – sunt şi de aceştia printre ei – şi în 4 mai, ajunse la lacul Brunner, la tabăra lui Charlton Howitt, care cu şase săptămâni mai târziu trebuia să piară, ca şi nenorocitul Witcombe.
— Da! zise John Mangles, pare că aceste catastrofe se înlănţuiesc, că o legătură fatală uneşte pe călători între ei până la pieire.
— Ai dreptate, prietene John, răspunse Paganel, adeseori am făcut şi eu această observaţie. Prin ce lege de solidaritate a fost silit Howitt să moară cu puţin mai târziu, în aceleaşi împrejurări? Nu putem şti. Charlton Howitt fusese angajat de domnul Wyde, şef al lucrărilor guvernului, pentru a construi un drum practicabil pentru cai, din câmpia Hurunui până la gura fluviului Taramako. Howitt plecă din nou ca să-şi aprovizioneze tabăra, pentru ca să-şi petreacă iarna aici. Cam pe atunci veni la el Jacob Louper. În 27 iunie, Howitt şi doi dintre oamenii săi, Robert Little şi Henri Mullis, părăsiră tabăra. Trecură lacul Brunner. De atunci, n-au mai fost revăzuţi. Barca lor, şubredă şi desfundată de apă, a fost găsită pe coastă. Au fost căutaţi timp de nouă săptămâni, însă în zadar şi e vădit că aceşti nenorociţi, care nu ştiau să înoate, s-au înecat în lac.
— Dar dacă ar fi în viaţă în vreun trib zeelandez? zise lady Helena. Ţi-e permis cel puţin să ai îndoieli asupra morţii lor.
— Vai, nu, doamnă, răspunse Paganel, căci în august 1865, la un an după catastrofă, nu se întorseseră. Şi când nici după un an nu reapari, în această ţară a Noii Zeelande, murmură el încet, atunci fără îndoială că eşti pierdut!
