Capitolul VI. În care canibalismul e tratat teoretic.

Primul mijloc de salvare încercat de John Mangles nu reuşise. Trebuia fără nici o întârziere să se recurgă la al doilea. Era evident că Macquarie nu putea fi ridicat. Să aştepte la bord ajutoare întâmplătoare, ar fi o imprudenţă şi o prostie. Înainte de sosirea vreunei corăbii la locul naufragiului, Macquarie va fi sfărâmat în bucăţi! Apropiata furtună. sau numai o mare puţin tulburată de vânturi, îl vor rostogoli pe nisip, îl vor zdrobi, îl vor sfărâma şi vor împrăştia rămăşiţele. Înainte de această inevitabilă distrugere, John voia să ajungă la ţărm.

Propuse, deci, să se construiască o plută sau în limbajul maritim un „ras”, destul de solid, ca să poată purta pasagerii şi o cantitate suficientă de alimente spre coasta zeelandeză. Nu era timp de discutat, ci de lucrat. Lucrările au fost începute şi erau foarte înaintate, când noaptea veni să le întrerupă.

Cam pe la orele opt seara, după cină, în timp ce lady Helena şi Mary Grant se odihneau în cabină, Paganel şi prietenii săi se întreţineau despre chestiuni grave, plimbându-se pe puntea corăbiei. Robert nu voise să-i părăsească. Acest brav copil asculta totul foarte atent, gata să îndeplinească vreun serviciu, gata să înfrunte vreo întreprindere periculoasă.

Paganel întrebase pe John Mangles, dacă pluta n-ar putea sui coasta până la Auckland, în loc să debarce pasagerii la ţărm. John răspunse că această călătorie era cu neputinţă cu mijloace atât de primitive.

— Şi ceea ce nu putem încerca noi cu o plută, s-ar fi putut face cu o barcă? zise Paganel.

— Da, la noroc, răspunse John Mangles, dar cu condiţia să mergem ziua şi să ne oprim noaptea.

— Aşadar, aceşti mizerabili care ne-au părăsit…

— Ah! Aceia, răspunse John, erau beţi şi pe întunecimea aceea grozavă, mă tem să nu fi plătit cu viaţa fuga lor laşă.

— Cu atât mai rău pentru ei, reluă Paganel, şi cu atât mai rău pentru noi, căci barca ne-ar fi fost de mult folos.

— Ce să facem, Paganel? zise Glenarvan. Pluta ne va duce la ţărm.

— E tocmai ceea ce aş fi vrut să evit, răspunse geograful.

— Ce! Un drum de cel mult douăzeci de mile, după ce am străbătut pampasul şi Australia, poate să înspăimânte nişte oameni obişnuiţi cu oboseala?

— Prieteni, răspunse Paganel, eu nu mă îndoiesc nici de curajul nostru şi nici de vitejia tovarăşilor noştri. Douăzeci de mile! Nu e nimic în altă ţară, în afară de Noua Zeelandă. Vă rog să nu mă bănuiţi de micime de suflet. Eu cel dintâi v-am îndemnat prin America, prin Australia. Însă aici, o repet, mai bine ai face orice, decât să te aventurezi în această ţară perfidă.

— Totuşi e mai bine decât să te expui unei pieiri sigure pe o corabie naufragiată, răspunse John Mangles.

— Dar de ce este atât de temută Noua Zeelandă? întrebă Glenarvan.

— Din pricina sălbaticilor, răspunse Paganel.

— Indigenii! replică Glenarvan. Nu pot fi evitaţi, mergând de-a lungul coastei? Dealtfel atacul câtorva mizerabili, nu poate să preocupe zece europeni bine înarmaţi şi decişi să se apere.

— Nu e vorba de nişte mizerabili, răspunse Paganel scuturând capul, neozeelandezii formează triburi de temut, care luptă contra dominaţiei engleze, care se bat cu năvălitorii, pe care îi înving adeseori şi îi mănâncă totdeauna!

— Canibali! strigă Robert. Canibali!

Apoi îl auziră murmurând aceste două cuvinte:

— Sora mea! Doamna Helena!

— Nu te teme de nimic, copilul meu, răspunse Glenarvan, ca să-l liniştească. Prietenul nostru Paganel exagerează!

— Eu nu exagerez cu nimic, reluă Paganel. Robert a arătat că e bărbat şi eu îl tratez ca pe un bărbat, neascunzându-i adevărul. Neozeelandezii sunt cei mai cruzi, ca să nu zic cei mai lacomi dintre toţi antropofagii. Mănâncă tot ce le cade în mână. Războiul nu e pentru ei decât o vânătoare contra vânatului gustos, care se numeşte omul şi trebuie s-o mărturisim, e singurul război logic. Europenii îşi omoară duşmanii şi îi îngroapă. Sălbaticii îşi omoară duşmanii şi îi mănâncă şi cum a spus foarte bine compatriotul meu, Toussenel, răul nu e atât în a frige pe duşman când e mort, ci de a-l ucide când acesta nu vrea să moară.

— Paganel, răspunse maiorul, sunt multe de discutat în privinţa aceasta, însă nu e acum momentul. Că o fi sau nu logic de a fi mâncat, noi nu voim să fim mâncaţi. Dar cum se face că creştinismul n-a distrus încă aceste obiceiuri de antropofagie?

— Credeţi deci că toţi neozeelandezii sunt creştini? replică Paganel. Numai un mic număr şi încă misionarii sunt de multe ori victimele acestor brute. Anul trecut, reverendul Walkner a fost martirizat cu o îngrozitoare cruzime. Maorii l-au spânzurat. Femeile i au scos ochii. I s-a băut sângele, i s-a mâncat creierul. Şi această crimă a avut loc în 1864, la Opotiki, la câteva leghe de Auckland, ca să zic aşa, sub ochii autorităţilor engleze. Prieteni, e nevoie de şcoli pentru a schimba firea unei rase de oameni. Ceea ce au fost maorii, vor mai fi multă vreme. Toată istoria lor e numai sânge. Câte echipaje au masacrat şi devorat ei, de la marinarii lui Tasman până la cei de pe Hawes. Şi pofta nu le-a fost stârnită numai de carnea albă. Cu mult înainte de sosirea europenilor, neozeelandezii cereau omorului saturarea lăcomiei lor. Mulţi călători au trăit printre ei, şi-au asistat la mese de canibali, la care oaspeţii nu erau atraşi, decât pentru a mânca o bucăţică fragedă, ca de pildă carnea unei femei sau a unui copil!

— Eh! Făcu maiorul, aceste povestiri nu sunt datorate în mare parte decât imaginaţiei călătorilor. Fiecăruia îi place să se laude cu ţinuturile sălbatice din care a scăpat şi cu stomacul indigenilor de care era să fie mistuit!

— Se poate să fie şi oarecare exagerare, răspunse Paganel. Însă au vorbit despre aceasta mulţi oameni demni de crezare: misionarii Kendall, Marsden, căpitanii Dillon, d’Urville, Laplace şi mulţi alţii, şi eu cred în povestirile lor, şi trebuie să cred. Neozeelandezii sunt cruzi de la natură. La moartea şefilor lor, jertfesc vieţi omeneşti. Cred că prin aceste sacrificii vor potoli mânia decedatului, care ar putea face rău celor în viaţă, şi că în acelaşi timp îi oferă servitori pentru lumea cealaltă. Însă fiindcă aceşti servitori postumi sunt mâncaţi, după ce au fost măcelăriţi, eşti îndemnat să crezi că la aceasta mai mult îi împinge stomacul decât superstiţia.

— Totuşi, zise John Mangles, îmi închipui că şi religia joacă un rol în scenele de canibalism. Pentru aceasta, dacă se schimbă religia, se vor schimba şi moravurile.

— Bine, prietene John, răspunse Paganel. Ridici aici grava problemă a originii antropofagiei. Oare oamenii au fost împinşi să se măcelărească între ei de foamete sau de religie? Această discuţie ar fi cel puţin neserioasă în clipa de faţă. Pentru ce există canibalismul, nu se ştie încă; dar există, fapt grav, de care noi avem prea multe motive să fim preocupaţi.

Paganel spunea adevărul. Antropofagia trecuse în stare cronică în Noua Zeelandă, ca şi în insulele Fiji sau la strâmtoarea Torres. Superstiţia intervine vădit în aceste înfiorătoare obiceiuri, însă sunt canibali pentru că sunt clipe în care vânatul e rar şi foametea mare. Sălbaticii au început prin a mânca şi carne de om, ca să-şi satisfacă pretenţiile unei pofte rar potolite; apoi, preoţii au acceptat, în sfârşit, şi au sfinţit aceste obiceiuri monstruoase. Masa a devenit ceremonie, iată totul.

Dealtfel, în ochii maorilor nu e nimic mai natural decât a se mânca între ei. Misionarii i-au cercetat de multe ori cu privire la canibalism. I-au întrebat pentru ce-şi mănâncă fraţii, la care şefii răspundeau că peştii mănâncă peşti, oamenii sunt mâncaţi de câini şi câinii de oameni, şi câinii se mănâncă între ei. Chiar în teogonia lor, legenda spune că un zeu mănâncă pe alt zeu. Cu astfel de precedente, cum să rezişti la ispita de a mânca pe aproapele tău?

Mai mult, neozeelandezii pretind că devorând un inamic mort, distrugi partea sa spirituală. Moşteneşti astfel sufletul său, puterea, valoarea sa, care sunt cuprinse mai ales în creier. De aceea, această parte a individului figurează la ospeţe ca un fel de onoare şi de primul rang.

Totuşi, Paganel susţinu, nu fără dreptate, că mai ales foamea, îndemna pe neozeelandezi la antropofagie şi nu numai pe sălbaticii din Oceania, ci şi pe cei din Europa.

— Da, adăugă el, canibalismul a domnit mult timp la strămoşii popoarelor celor mai civilizate, şi nu luaţi aceasta drept o particularitate, mai ales la scoţieni.

— Adevărat? zise Mac Nabbs.

— Da, domnule maior, reluă Paganel. Când veţi citi anumite pasaje din Sfântul Ieronim asupra articolelor din Scoţia, veţi vedea ce trebuie gândit despre strămoşii dumneavoastră! Şi fără să urc mult prin timpurile istorice, în aceeaşi epocă în care Shakespeare se gândea la Shylock al său, sub domnia reginei Elisabeta, Samuel Bean, un bandit scoţian, nu a fost oare executat pentru canibalism? Şi ce îl îndemnase să mănânce carne omenească? Religia? Nu, foamea.

— Foamea? zise John Mangles.

— Foamea, reluă Paganel, însă mai ales acea necesitate pentru carnivor de a-şi reface carnea şi sângele său, cu azotul conţinut în materiile animale. Cine vrea să fie puternic şi activ, trebuie să consume aceste alimente care întăresc muşchii. Atât timp cât maorii nu vor fi membrii societăţii legumiştilor, vor consuma carne şi chiar carne de om.

— Pentru ce nu carnea animalelor? zise Glenarvan.

— Pentru că ei n-au animale, răspunse Paganel şi trebuie ştiut aceasta, nu pentru a scuza, ci pentru a explica obiceiurile de canibalism. Patrupedele, chiar păsările, sunt rare în această ţară neprimitoare. De aceea maorii, din toate timpurile, s-au hrănit cu carne omenească. Sunt chiar, „anotimpuri pentru mâncat oamenii”, ca în ţinuturile civilizate, anotimpuri pentru vânat. Atunci încep marile bătălii, adică marile războaie şi populaţii întregi sunt servite la masa învingătorilor.

— Aşadar, zise Glenarvan, după dumneata, Paganel, antropofagia nu va dispărea decât în ziua când oile, boii şi porcii vor paşte în câmpiile Noii Zeelande.

— Desigur, scumpul meu lord şi încă vor mai trebui ani îndelungaţi, pentru ca maorii să se dezobişnuiască de carnea zeelandeză, pe care o preferă oricărei alteia, căci fiilor le va plăcea mult timp ceea ce a plăcut şi părinţilor. Dacă trebuie de crezut, această carne are gustul aceleia de porc, însă cu mai multă aromă. Cât despre carnea albă, ei o doresc mai puţin, fiindcă albii amestecă şi sare în alimentele lor, ceea ce le dă un gust particular şi puţin apreciat de gastronomii de cunoscători.

— Sunt deci pretenţioşi! zise maiorul. Însă această carne, albă sau neagră, o mănâncă crudă sau friptă?

— Ah! Dar ce vă interesează asta, domnule Mac Nabbs? strigă Robert.

— Cum aşa, copilul meu? răspunse maiorul cu seriozitate; dar dacă trebuie să sfârşesc sub dinţii antropofagilor, mi-ar plăcea mai mult să fiu fript!

— De ce?

— Pentru a fi sigur că nu voi fi devorat de viu!

— Bine dragă maiorule, dar dacă ai fi fript de viu?

— Atunci, răspunse maiorul, nu mi-aş lăsa alegerea nici pentru o jumătate de coroană.

— Orice ar fi, Mac Nabbs, şi dacă aceasta ţi-ar putea fi pe plac, află că neozeelandezii nu mănâncă niciodată carnea decât friptă sau afumată. Sunt oameni cu bun gust şi care se pricep în ale bucătăriei, însă, în ceea ce mă priveşte, ideea de a fi mâncat îmi este foarte neplăcută! Să-ţi termini existenţa în stomacul unui sălbatic, ptiu! În sfârşit, din toate acestea rezultă că nu trebuie să cădem în mâinile lor. Să sperăm de asemenea, că într-o zi creştinismul va pune capăt acestor obiceiuri monstruoase. Da, trebuie să sperăm, răspunse Paganel; dar credeţi-mă, un sălbatic care a gustat din carnea omenească, va renunţa cu greu la ea. Judecaţi-o prin aceste două fapte, pe care le voi povesti.

— Să auzim faptele, Paganel, zise Glenarvan.

— Primul este amintit în analele Societăţii Iezuiţilor din Brazilia. Un misionar portughez întâlni într-o zi o bătrână braziliancă foarte bolnavă. Nu mai avea decât câteva zile de trăit. Iezuitul o instrui în adevărurile creştinismului, pe care muribunda le admise fără nici o discuţie. Apoi după hrana sufletească, el se gândi şi la hrana corpului şi oferi penitenţei sale câteva dulciuri europene.

— Vai! răspunse bătrâna, stomacul meu nu poate suporta nici un fel de alimente. Nu e decât un singur lucru, pe care aş voi să-l gust, însă din nenorocire, nimeni aici nu poate să mi-l procure.

— Ce e deci? întrebă iezuitul.

— Ah! Fiul meu! E mâna unui copilaş mic! Mi se pare că aş ronţăi micile oscioare cu plăcere!

— Oare or fi aşa de bune? întrebă Robert.

— A doua mea poveste îţi va da răspunsul, băiatul meu, reluă Paganel. Într-o zi, un misionar certa pe un canibal, pentru obiceiul înfiorător şi contrar legilor divine, de a consuma carne omenească. Şi apoi aceasta trebuie să fie rea la gust! adăugă el.

— Ah, părinte! răspunse sălbaticul, aruncând o privire lacomă asupra misionarului, n-aveţi decât să spuneţi că Dumnezeu o opreşte, dar nu spuneţi că e rea la gust! Dac-aţi fi gustat şi dumneavoastră…!