Capitolul VII. Călătorii acostează, în sfârşit, în acea ţară de care trebuiau să fugă.

Faptele amintite de Paganel erau indiscutabile. Cruzimea neozeelandezilor nu putea fi pusă la îndoială. Deci, era primejdioasă coborârea pe ţărm. Însă chiar de ar fi fost de o sută de ori mai mare, trebuiau să înfrunte acest pericol. John Mangles simţea necesitatea de a părăsi imediat corabia destinată unei distrugeri apropiate. Între două primejdii, una sigură şi alta îndoielnică, nu putea fi nici o şovăială.

Cât despre şansa de a fi salvaţi de vreo navă, nu trebuiau să se bizuie pe aceasta. Macquarie nu era în drumul corăbiilor care se îndreaptă spre Noua Zeelandă. Ele se opresc sau mai sus la Auckland, sau mai jos la New Plymouth. Or, naufragiul avusese loc între aceste două localităţii pe partea pustie a ţărmurilor insulei Ika-Na-Maui. Coastă rea, primejdioasă, cu faimă proastă. Navele n-au altă grijă decât s-o evite şi dacă vântul le duce într-acolo, trebuie să se îndepărteze cât mai repede.

— Când plecăm? întrebă Glenarvan.

— Mâine dimineaţa, la ora zece, răspunse John Mangles. Mareea începe să crească şi ne va duce până la ţărm.

A doua zi, 5 februarie, la ora opt, construcţia plutei era terminată. John se muncise ca să stabilească butucii plutei. Vela catargului, care servise la coborârea ancorelor, nu putea să ajungă la transportarea pasagerilor şi a alimentelor. Trebuia o ambarcaţiune solidă, uşor de condus şi care să poată rezista mării, în timpul unui drum de nouă mile. Singure catargele puteau să dea materialele necesare construcţiei sale.

Wilson şi Mulrady se puseră pe lucru. Velele şi parâmele au fost tăiate la înălţimea pânzei de la velă şi sub loviturile de secure, catargul cel mare, retezat la bază, se rostogoli peste grilajul tribordului, care pocni sub greutatea sa. Macquarie era găsit atunci despuiat ca un ponton. Vela mare, vela mică, rândunica şi gabierul cel mare au fost retezate şi despărţite. Principalele bucăţi ale punţii erau de acum pe apă. Au fost împreunate cu sfărâmăturile catargului mare şi aceste pârghii au fost solid legate între ele. John avu grijă să aşeze între ele vreo şase butoaie goale, care trebuiau să menţină pluta. Pe această primă încheietură, puternic aşezată, Wilson pusese un fel de podea bine potrivită. Valurile puteau ajunge pe plută, fără a rămâne, şi pasagerii puteau fi apăraţi de umezeală. Dealtfel butoaie cu apă, puternic legate, formau un fel de brâu circular, care proteja puntea contra valurilor mari.

În acea dimineaţă, John, văzând vântul favorabil, porunci să se instaleze în centrul plutei în chip de catarg verga rândunicii. Ea era menţinută de odgoane şi acoperită de o pânză de rezervă. O mare vâslă de lăţime mijlocie, fixată în dos, permitea a se cârmui pluta, dacă vântul îi dădea o viteză suficientă. Astfel, pluta, construită în cele mai bune condiţii, putea să reziste zguduiturilor furtunii. Dar va putea ea să fie condusă, va atinge ea coasta, dacă vântul se schimbă? Aceasta era întrebarea.

La ora nouă începu încărcarea. Mai întâi au fost îmbarcate în suficientă cantitate alimente, ca să dureze până la Auckland, căci nu trebuiau să se bizuie pe producţiile acestui pământ sterp.

Bucătăria lui Olbinett le furniza câteva bucăţi de carne conservată, care rămăsese din proviziile lui Macquarie, dealtfel foarte puţine. Trebuiră să se aprovizioneze cu merindele grosolane de la bord, cu pesmeţi marinăreşti, de proastă calitate şi cu două butoiaşe de peşte sărat. Stewardul era foarte încurcat. Aceste merinde au fost puse în lăzi ermetic închise apoi coborâte şi legate cu odgoane puternice la baza catargului. Puseră la loc sigur şi uscat armele şi muniţiile. Din fericire, călătorii erau foarte bine înarmaţi cu carabine şi revolvere.

De asemenea a fost îmbarcată o ancoră de rezervă pentru cazul când, neputând atinge pământul în timpul unei singure maree, va fi nevoit să ancoreze în larg.

La ora zece, valurile începură să crească. Briza sufla încet dinspre nord-vest. Un vârtej uşor ondula suprafaţa mării.

— Suntem gata? întrebă John Mangles.

— Totul e pregătit, căpitane, răspunse Wilson.

— Toată lumea să se îmbarce! strigă John.

Lady Helena şi Mary. Grant coborâră cu o scară grosolană de frânghie şi se instalară la piciorul catargului, pe lăzile cu alimente, iar tovarăşii lor lângă ele. Wilson luă cârma în mână. John se aşeză lângă funiile pânzei, Mulrady tăie parâma care lega puntea de bric. Pânza a fost desfăşurată şi pluta începu să se îndrepte către ţărm, sub dubla acţiune a vântului şi a mareei.

Coasta era la nouă mile, distanţă neînsemnată pe care o barcă ce avea vâslaşi voinici ar fi făcut-o în trei ore. Însă cu pluta trebuiau mai multe. Dacă vântul continua, puteau ajunge la ţărm cu o singură maree. Dacă însă briza se va linişti, refluxul va duce pluta şi va fi nevoie de ancorare, ca să aştepte mareea următoare. Mare încurcătură, care îl preocupa pe John Mangles. Totuşi, spera să izbutească. Vântul se înteţea. Fluxul începând să crească la ora zece, trebuiau să acosteze la ora trei, cu alternativa de a arunca ancora, sau de a fi răpiţi de reflux.

Începutul a fost fericit. Cu încetul, capetele negre ale stâncilor şi covorul galben al bancurilor dispărură sub valurile crescânde. Pentru a evita aceste stânci cufundate, era nevoie de o mare atenţie, o extremă îndemânare. La fel pentru a conduce o ambarcaţie puţin ascultătoare de cârmă şi grabnică la deviaţii.

La amiază, mai rămâneau cinci mile până la coastă. Un cer destul de senin permitea să se distingă principalele conformaţii ale pământului. În nord-est se înălţa un munte înalt de două mii cinci sute de picioare. Se profila la orizont într-un cap de maimuţă, cu ceafa întoarsă. Era Muntele Pirongia situat exact pe paralela 38°.

La douăsprezece şi jumătate, Paganel observă că toate stâncile au dispărut sub mareea care creştea.

— Afară de mal, răspunse lady Helena.

— Care, doamnă? întrebă Paganel.

— Acolo, răspunse lady Helena, arătând un punct negru, la o milă înainte.

— Întradevăr, răspunse Paganel. Să încercăm să determinăm poziţia ca să nu ne ciocnim de stâncă, deoarece mareea nu va întârzia să o acopere.

— E drept în direcţia culmii de nord a muntelui, zise John Mangles. Wilson, bagă de seamă.

— Da, căpitane, răspunse matelotul, apăsând cu toată puterea pe vâsla cea mare dinapoi.

Într-o jumătate de oră, mai plutiră încă o jumătate de milă. Însă, lucru ciudat, punctul cel negru se înălţa mereu din valuri. John îl privea cu atenţie şi pentru a-l vedea mai bine, luă luneta lui Paganel.

— Nu e un recif, zise el după o clipă de cercetare, ci e un obiect plutitor care urcă şi coboară cu valul.

— Nu e o sfărâmătură din catargul lui Macquarie? întrebă lady Helena.

— Nu, răspunse Glenarvan, nici o sfărâmătură n-a putut să se depărteze atât de corabie.

— Aşteptaţi! strigă John. O recunosc, e barca! Barca bricului, cu dosul răsturnat.

— Nenorociţii! strigă lady Helena, au pierit!

— Da, doamnă, răspunse John Mangles şi trebuiau să piară, căci în mijlocul acestor stânci, pe marea furtunoasă, şi în noaptea neagră, mergeau la moarte sigură.

— Să-i ierte Dumnezeu! murmură Mary Grant. Timp de câteva clipe, pasagerii rămaseră tăcuţi. Priveau barca şubredă care se apropia. Se răsturnaseră, fără îndoială, la patru mile de ţărm şi din cei dinăuntru, desigur, că niciunul nu scăpase.

— Dar această barcă ne-ar putea fi utilă, zise Glenarvan.

— Întradevăr, răspunse John. Cârmeşte, Wilson. Direcţia plutei a fost schimbată, dar vântul conteni şi nu atinseră barca decât după două ore. Mulrady, aşezat în faţă, evită izbitura şi barca răsturnată, se alinie lângă plută.

— Goală? întrebă John Mangles.

— Da, căpitane, răspunse matelotul, barca e goală şi fundul s-a desfăcut. Nu ne poate folosi.

— La nimic? întrebă Mac Nabbs.

— Nu, răspunse John. E o sfărâmătură bună de ars.

— Regret, zise Paganel, căci această barcă ne-ar fi putut conduce până la Auckland.

— Trebuie să ne resemnăm, domnule Paganel, răspunse John Mangles. Dealtfel, pe o mare atât de înfuriată, eu prefer pluta noastră. N-a fost nevoie decât de o singură ciocnire ca să fie prefăcută în bucăţi! Deci, milord, mai mult nu avem ce căuta pe aici.

— Pornim când vrei tu, John, zise Glenarvan.

— La drum, Wilson, reluă tânărul căpitan, şi drept spre coastă.

Valurile trebuiau să mai crească timp de aproape o oră. Mai străbătură o distanţă de două mile. Însă atunci vântul slăbi şi parcă avea de gând să înceteze. Pluta rămase nemişcată. Ba în curând, începu să plutească din nou spre larg sub presiunea refluxului. John nu putea şovăi o clipă.

— Aruncă ancora, strigă el.

Mulrady, pregătit, lăsă ancora la o adâncime de cinci metri. Pluta se dădu înapoi cu patru metri de cablul puternic întins şi continuă să arate faţa coastei. Pânza fiind strânsă, se luară dispoziţii pentru o staţionare mai îndelungată.

Întradevăr, mareea nu trebuia să se reîntoarcă înainte de ora două noaptea şi fiindcă John Mangles nu voia să meargă noaptea, ancorase până la cinci dimineaţa. Pământul se vedea la o distanţă de trei mile.

O vijelie destul de puternică ridica valurile şi părea că bate spre coastă într-o mişcare continuă. De îndată Glenarvan, când află că vor petrece pe pluta toată noaptea, întrebă pe John de ce nu profită de ondulaţiile acestei vijelii ca să se apropie de coastă.

— Înălţimea voastră, răspunse tânărul căpitan, este o iluzie optică. Cu toate că pare că se mişcă, valurile stau pe loc. E o legănare a moleculelor lichide şi nimic mai mult. Aruncaţi o bucată de lemn în mijlocul acestor valuri şi veţi vedea că va rămâne pe loc, atât timp cât nu se simte refluxul. Nu ne rămâne deci decât răbdarea.

— Şi mâncarea, adăugă maiorul.

Olbinett scoase dintr-o ladă cu merinde câteva bucăţi de carne uscată şi vreo duzină de pesmeţi. Stewardul se scuză că e nevoit să ofere stăpânilor săi o astfel de masă. Dar aceasta a fost primită cu multă mulţumire, chiar de călătoare, cărora, totuşi, mişcările bruşte ale mării nu le dădeau deloc poftă de mâncare.

Întradevăr, zguduiturile plutei, care ţinea piept valurilor, scuturându-şi cablul, erau de o brutalitate obositoare. Pluta, necontenit clătinată pe valurile mici dar capricioase, nu s-ar fi izbit mai violent la ciocnirea cu o stâncă submarină. Câteodată îţi venea să crezi că aşa era. Cablul era solicitat cu putere şi din jumătate în jumătate de oră, John îl lăsa să se mai desfăşoare cu un metru pentru a-l mai întări. Fără această precauţie, ar fi fost desigur rupt şi pluta lăsată în voia soartei, s-ar fi pierdut în larg. Temerile lui John vor fi uşor înţelese. Sau cablul putea să se rupă sau ancora să se desfacă şi în ambele cazuri erau în drum spre pierzare.

Noaptea se apropia. Discul soarelui, lungit de refracţie şi de un roşu sângeros, dispărea de acum sub orizont. Ultimele fâşii de apă străluceau în apus şi scânteiau ca nişte benzi de argint lichid. Din această parte, totul era cer şi apă, în afară de un punct, destul de mare: carcasa corăbiei Macquarie nemişcată pe valuri.

Crepusculul întârzie cu câteva minute venirea întunericului şi în curând pământul care mărginea orizontul spre răsărit şi miazănoapte se pierdu în întuneric.

Situaţia bieţilor naufragiaţi, pe această plută, cufundaţi în întuneric, era îngrozitoare! Unii adormiră într-un chip înfiorător şi propice viselor urâte, alţii nu mai găseau somnul. La venirea zilei, toţi erau zdrobiţi de oboseala nopţii.

Odată cu mareea, care creştea, reveni şi vântul din larg. Era ora şase dimineaţa. Timpul trecea. John luă ultimele măsuri. El porunci să se ridice ancora. Însă, vârfurile ancorei, sub zguduiturile cablului, se înfipseseră adânc în nisip. Fără scripete şi chiar cu macaralele pe care le rândui Wilson, a fost cu neputinţă s-o smulgă.

O jumătate de oră a trecut cu încercări zadarnice. John, nerăbdător să întindă pânza, porunci să se taie odgonul, lăsând ancora şi ridicându-şi orice posibilitate de a ancora într-un caz urgent, dacă mareea nu-i ducea până la ţărm. Dar el nu mai voi să piardă vremea şi o lovitură de topor lăsă pluta în voia vântului, ajutat de un curent, cu o viteză de două noduri pe oră.

Pânza a fost desfăşurată. Se îndepărtară încet spre pământ, care se profila în mase cenuşii pe fondul unui cer luminat de soarele care răsărea. Stâncile au fost evitate cu iscusinţă. Însă sub adierea nesigură a vântului, pluta nu părea că se apropie de ţărm. Câte greutăţi pentru a atinge această Nouă Zeelandă, atât de primejdioasă!

La ora nouă totuşi, pământul era la o milă depărtare. Stâncile îl făceau, mai înalt. Era foarte înclinat. Trebuiră să caute un loc potrivit pentru acostat. Vântul scăzu încet şi deodată se potoli. Vela inertă izbea catargul şi-l clătina. John porunci să fie strânsă. Doar valurile purtau pluta către ţărm, însă trebuia să renunţe s-o cârmuiască şi enorme plante marine din familia algelor îi îngreunau drumul.

La ora zece, John văzu că pluta era aproape nemişcată la vreo şase sute de metri de coastă. Ancoră nu avea. Va fi oare din nou împinsă spre larg de reflux? John, cu mâinile strânse, cu inima sfâşiată de nelinişte, aruncă o privire îngrozită către ţărm.

Din fericire – din fericire de data aceasta – se produse o ciocnire. Pluta se opri. Se împiedicase de un banc de nisip la douăzeci şi cinci de metri depărtare de ţărm. Glenarvan, Robert, Wilson, Mulrady se aruncară în apă. Pluta a fost fixată puternic cu parâme de stâncile vecine. Călătoarele, duse în braţe, ajunseră la ţărm, fără să-şi fi udat un colţ din rochii şi, în curând, toţi, cu arme şi merinde, puseră definitiv,piciorul pe ţărmurile temute ale Noii Zeelande.