Capitolul XI. Lacul Taupo.

O adâncitură de nepătruns, lungă de douăzeci şi cinci de mile, lată de douăzeci, s-a format într-o zi, cu mult înainte de timpurile istorice, printr-o năruire a cavernelor, în mijlocul lavei trahitice din centrul insulei. Apele, scurse din vârfurile învecinate, au năvălit în această enormă scobitură. Adâncitura a devenit lac, dar tot prăpastie a rămas şi sondele nu sunt încă în stare să-i dea de fund.

Astfel este lacul Taupo, ridicat la o mie două sute cincizeci de picioare deasupra nivelului mării şi dominat de un lanţ de munţi înalţi de opt sute de metri. Spre apus, munţi stâncoşi foarte înalţi; spre nord, câteva culmi răzleţe şi acoperite de păduri; spre răsărit, o câmpie largă, brăzdată de un drum şi bogată în piatră calcaroasă, care străluceşte sub ramurile tufişurilor; spre sud conuri vulcanice, în dosul unui prim plan de păduri; toate acestea încadrează în chip maiestuos vasta întindere de apă, ale cărei furtuni îngrozitoare sunt ca şi ciclonii oceanului.

Toată regiunea aceasta fierbe ca o căldare imensă, atârnată peste flăcările subpământene. Pământul tremură sub activitatea focului central. Aburi calzi ţâşnesc în unele locuri. Coaja pământului se năruie cu zgomot ca o prăjitură prea apăsată şi, fără îndoială că platoul s-ar prăbuşi într-un cuptor incandescent, dacă totuşi cu douăsprezece mile mai departe aburii închişi, n-ar găsi o ieşire prin craterele lui Tongariro.

De pe ţărmul de nord, vulcanul părea a fi învăluit de fum şi de flăcări, deasupra micilor munţi. Tongariro părea să aparţină unui sistem orografic destul de complicat. În dosul lui, muntele Ruapahu, izolat în câmpie, îşi înălţa la nouă mii de picioare în aer, capul pierdut în nori. Nici un muritor nu pusese piciorul pe vârful său inaccesibil, ochiul omenesc n-a privit niciodată adâncimile craterului său, pe când de trei ori în douăzeci de ani, domnii Bidwill şi Dyson şi de curând domnul de Hochstetter au măsurat culmile mai uşor de atins ale lui Tongariro.

Aceşti vulcani îşi au legendele,lor şi în orice altă împrejurare, Paganel n-ar fi întârziat să le povestească tovarăşilor lui. Le-ar fi istorisit disputa ridicată odată între Tongariro şi Taranaki, din cauza unei femei. Pe atunci vecinul şi prietenul său, Tongariro, care are capul fierbinte, ca toţi vulcanii, merse până la a lovi pe Taranaki. Taranaki; bătut şi umilit, fugi prin valea Whanganni, lăsă să cadă în drum două bucăţi de munte şi ajunse la ţărmul mării, unde se înalţă acum singuratic sub numele de muntele Egmont.

Însă Paganel nu prea avea chef de povestit şi nici prietenii săi de auzit. Ei cercetau în tăcere malul de nord-est al lacului Taupo, unde cea mai amăgitoare fatalitate îi condusese. Misiunea stabilită de reverendul Grace la Pukawa, pe ţărmurile occidentale ale lacului, nu mai exista. Preotul fusese alungat de război departe de centrul principal al răzvrătiţilor. Prizonierii erau singuri, lăsaţi la cheremul maorilor, lacomi de răzbunare, mai ales în această parte sălbatică a insulei unde creştinismul nu pătrunsese.

Kai Kumu, părăsind apele lui Waikato, trecu mica adâncitură, care serveşte drept loc de scurgere a fluviului, ocoli un promontoriu ascuţit şi debarcă pe malul răsăritean al lacului, la poalele muntelui Manga, ridicătură înaltă de şase sute de metri. Aici se întindeau câmpii de phormium, inul preţios al Noii Zeelande numit „harakeke” de indigeni. Nimic nu este de dispreţuit în această plantă utilă. Floarea dă un fel de miere excelentă; paiul produce o substanţă gumoasă, care înlocuieşte ceara sau amidonul; frunza, şi mai darnică, e bună pentru numeroase întrebuinţări: verde, serveşte drept hârtie; uscată, formează o iască excelentă; tăiată, se împleteşte în frânghii, odgoane şi sfoară; scoţându-i-se firele şi meliţând-o, devine pătură sau manta, rogojină sau pânză şi, colorată în roşu sau negru, îmbracă pe cei mai eleganţi maori.

Acest preţios phormium se găseşte pretutindeni în cele două insule, pe marginea mării, ca şi în lungul fluviilor şi pe malurile lacurilor. Aici, tufişurile sale sălbatice acopereau câmpii întregi; florile sale, de un roşu brun şi asemănătoare cu ale agavei, se înălţau pretutindeni din mănunchiurile dese ale frunzelor care formau buchete de lame tăioase. Păsări plăcute, nectariene, obişnuite ale câmpiilor de phormium, zburau în stoluri numeroase şi se delectau cu sucul mieros al florilor.

În apele lacului pluteau grupuri de raţe cu penele negricioase, împestriţate cu cenuşiu şi cu verde, care s-au domesticit cu uşurinţă.

La un sfert de milă, pe o culme a muntelui, se vedea un „pah”, întăritură aşezată într-o poziţie cu neputinţă de cucerit. Prizonierii debarcaţi, câte unul, cu mâinile şi cu picioarele libere, au fost conduşi aici de războinici.

Cărarea, care se termina la întăritură, trecea printre câmpii de phormium şi un pâlc de copaci „kaikateas”, cu frunzele tari, de culoare roşie, dracenas australis, „ti”-ul băştinaşilor, ale căror vârfuri înlocuiesc cu folos mugurii de palmier, şi „huius”, care servesc la colorat stofele în negru. Porumbiţe mari, cu reflexe metalice şi o întreagă lume de grauri… îşi luară zborul la apropierea indigenilor.

După un ocol destul de lung, Glenarvan, lady Helena, Mary Grant şi tovarăşii lor ajunseră în interiorul pahului.

Această cetăţuie era apărată de o primă linie de metereze înalte de cincisprezece picioare; o a doua linie de pari, apoi o întăritură de răchită străbătută de găuri pentru arme, închideau o a doua curte, adică platoul pahului, pe care se ridicau construcţii ale maorilor şi vreo patruzeci de colibe aşezate simetric.

Sosind aici, prizonierii au fost oribil impresionaţi la vederea capetelor care împodobeau parii celei de a doua întărituri. Lady Helena şi Mary Grant întoarseră capul mai mult cu dezgust decât cu spaimă. Aceste capete aparţinuseră şefilor duşmani căzuţi în lupte, ale căror corpuri serviseră ca hrană învingătorilor. Geograful recunoscu aceasta, după orbitele lor goale şi lipsite de ochi.

Întradevăr, ochii şefilor sunt mâncaţi; capul, pregătit după obiceiul indigen, golit de creier şi despuiat de piele, cu nasul susţinut de mici beţişoare, cu nările umflate de phormium, cu gura şi pleoapele cusute e pus în cuptor şi supus unei afumări de treizeci de ore. Astfel pregătit, se păstrează la infinit fără să se strice sau să se zbârcească şi formează trofeele victoriilor. Adeseori, maorii păstrează capetele propriilor lor şefi; însă în acest caz, ochiul rămâne în orbită şi te priveşte. Zeelandezii arată aceste rămăşiţe cu mândrie; ei le oferă admiraţiei tinerilor războinici şi le plătesc un tribut de veneraţie, prin ceremonii solemne.

În pah-ul lui Kai Kumu, numai capetele duşmanilor împodobeau acest îngrozitor muzeu, şi aici, fără îndoială, mulţi englezi, cu orbitele goale, îmbogăţeau colecţia şefului maor.

Casa lui Kai Kumu, între mai multe colibe de puţină însemnătate, se ridica în fundul pahului, înaintea unui teren gol, pe care nişte europeni l-ar fi numit „câmp de bătălii”. Această colibă era o adunătură de pari legaţi cu o mulţime de rădăcini şi căptuşită înăuntru cu rogojini de phormium. Douăzeci de picioare lungime, zece picioare înălţime, făceau lui Kai Kumu o locuinţă de trei mii de picioare cubice. Unui şef zeelandez nu-i trebuie mai mult.

În colibă se putea intra numai printr-o singură deschizătură, o perdea dublă formată dintr-o ţesătură deasă servea drept uşă. Deasupra, acoperişul se prelungea ca un impluvium. Câteva figuri sculptate în vârful căpriorilor împodobeau casa şi „wharepuni”, sau portalul, oferea admiraţiei vizitatorilor frunze, figuri simbolice, monştri, plante sculptate, o amestecătură curioasă născută sub dalta artiştilor indigeni.

În interiorul colibei, podeaua, făcută din pământ bătut, se ridica la o jumătate de picior deasupra solului. Câteva împletituri de trestie şi saltele de muşchi uscat, acoperite de o rogojină, ţesute din foile lungi şi flexibile ale plantei „tifa”, serveau ca paturi. La mijloc, o gaură pietruită forma vatra şi în acoperiş o a doua gaură servea drept coş. Fumul, când era destul de des, se hotăra în sfârşit să profite de această ieşire, nu fără a fi depus pe pereţii locuinţei o pătură de cel mai frumos negru.

Alături de casă se aflau magaziile care adăposteau proviziile şefului, recolta sa de phormium, de gulii, de taros, de muşchi bun de mâncat şi cuptoarele unde se coc diferitele alimente la contactul cu pietrele încălzite. Mai departe, în mici îngrădituri, păşteau porci şi capre, rari urmaşi ai animalelor folositoare aduse de Cook. Câinii alergau ici şi colo căutându-şi hrana. Erau destul de rău întreţinuţi, ţinând seama că servesc maorilor drept hrana lor zilnică.

Glenarvan şi tovarăşii săi observaseră toate acestea dintr-o singură aruncătură de ochi. Aşteptau lângă o colibă goală la bunul plac al şefului, nu fără a fi expuşi injuriilor unei bande de fentei bătrâne. Această gloată de harpii îi înconjura, îi ameninţa cu pumnii, urla şi vocifera. Câteva vorbe englezeşti, care ieşeau cu greutate din buzele lor groase, lăsau să se întrevadă că cereau o răzbunare imediată.

În mijlocul ameninţărilor, lady Helena, liniştită în aparenţă, afişa un calm care nu putea fi în inima ei. Această femeie curajoasă, ca să lase tot sângele rece lui Glenarvan, făcea sforţări eroice. Sărmana Mary Grant simţea că nu mai poate şi John Mangles o susţinea, gata să se lase ucis apărând-o. Tovarăşii săi suportară în chip deosebit acest potop de insulte, nepăsător ca maiorul sau în prada unei agitaţii crescânde ca Paganel.

Glenarvan voind să evite lady-ei Helena priveliştea acestor bătrâne, se duse drept la Kai Kumu, şi arătându-i hidoasa bandă spuse:

— Alungă-le!

Şeful maor privi fix pe prinsul său fără să-i răspundă; apoi, cu un gest, făcu să tacă hoarda urlătoare. Glenarvan se înclină în semn de mulţumire şi veni încet să-şi reia locul între ai săi.

În acea vreme, erau adunaţi în pah vreo sută de neozeelandezi, bătrâni, oameni maturi, tineri, unii liniştiţi dar întunecaţi, aşteptând ordinele lui Kai Kumu, alţii dedându-se la toate semnele unei dureri puternice; aceştia îşi plângeau neamurile sau prietenii căzuţi în ultimele lupte.

Kai Kumu, dintre toţi şefii care se ridicaseră la chemarea lui William Thompson, se întorcea singur în ţinuturile lacului şi înştiinţa primul tribul despre înfrângerea războiului naţional în câmpiile lui Waikato. Din două sute de războinici care, sub comanda sa, alergaseră să apere pământul strămoşesc, o sută cincizeci lipseau la întoarcere. Dacă unii dintre ei erau prinşi de năvălitori, câţi, întinşi pe câmpul de bătaie, aveau să nu se mai întoarcă niciodată acasă! Astfel se explica dezolarea adâncă de care a fost lovit tribul la sosirea lui Kai Kumu.

La sălbatici, durerea morală se manifestă totdeauna prin demonstraţii fizice. Astfel, rudele şi prietenii războinicilor morţi, mai ales femeile, îşi sfâşiau faţa şi umerii cu scoici ascuţite. Sângele ţâşnea şi se amesteca imediat cu lacrimile. Tăieturile adânci arătau durerile mari. Nenorocitele zeelandeze, însângerate şi nebune, erau îngrozitoare la vedere.

O altă pricină foarte gravă în ochii băştinaşilor mărea deznădejdea lor. Nu numai că ruda sau prietenul pe care îl plângeau era mort, ci osemintele sale lipseau din mormântul familiei. Or, posesiunea acestor rămăşiţe e socotită în religia maorilor ca absolut necesară destinelor vieţii viitoare; nu carnea care putrezeşte, ci oasele, culese cu grijă, curăţate, răzuite şi chiar colorate erau definitiv depuse în „udupa”, sau „casa gloriei”. Aceste morminte sunt împodobite cu statui de lemn, care reproduc cu o fidelitate perfectă tatuajele răposatului. Dar acum, mormintele vor rămâne goale, ceremoniile religioase nu se vor îndeplini şi oasele cruţate de câinii sălbatici, vor dăinui neîngropate pe câmpul de bătaie.

Atunci semnele durerii se măriră. La ameninţările femeilor, urmară blestemele bărbaţilor contra europenilor. Izbucniră injuriile, gesturile deveniră mai ameninţătoare. Strigătelor, trebuia să le urmeze actele de brutalitate.

Kai Kumu, temându-se de a nu fi copleşit de fanaticii tribului, porunci ca prizonierii să fie conduşi într-un loc sfinţit situat la cealaltă extremitate a pahului, pe un platou prăpăstios. Coliba se sprijinea de un masiv muntos, ridicat cu vreo sută de picioare deasupra ei, care se sfârşea cu un povârniş destul de brusc, în această parte a întăriturii. În acest „wareatua”, clădire sfinţită, preoţii sau ariki propovăduiau zeelandezilor un Dumnezeu întreit, tatăl, fiul şi pasărea sau spiritul. Coliba vastă, bine închisă, conţinea hrana sfântă şi aleasă, pe care Maui-RangaRangui o mănâncă prin gura preoţilor săi.

Aici, prizonierii adăpostiţi deocamdată contra furiei indigenilor, se întinseră pe rogojinile de phormium. Lady Helena, cu puterile istovite, cu energia morală zdrobită, căzu în braţele soţului ei. Glenarvan strângând-o la piept, îi repetă:

— Curaj, scumpa mea Helena, cerul nu ne va părăsi!

Robert, de-abia închis, se căţără pe umerii lui Wilson şi reuşi să-şi strecoare capul printr-o gaură dintre acoperiş şi perete, unde spânzurau şiraguri de amulete. De acolo, privirea sa cuprindea tot pah-ul, până la coliba lui Kai Kumu.

— S-au adunat în jurul şefului, zise el încet… Îşi agită braţele, scot urlete… Kai Kumu vrea să vorbească.

Copilul tăcu câteva clipe, apoi reluă:

— Kai Kumu vorbeşte… Sălbaticii se liniştesc! Ei îl ascultă:

— E vădit, zise maiorul, şeful are un interes personal că să ne protejeze. Vrea să-şi schimbe prinşii contra şefilor tribului său! Dar războinicii se vor învoi?

— Da!… Îl ascultă, reluă Robert. Ei se împrăştie. Unii intră în colibe… Alţii părăsesc întăritura…

— Spui adevărat? strigă maiorul.

— Da, domnule Mac Nabbs, răspunse Robert. Kai Kumu a rămas singur cu războinicii din barcă… Ah! Unul dintre ei se îndreaptă spre coliba noastră.

— Dă-te jos Robert, zise Glenarvan.

În această clipă, lady Helena, care se ridicase, strânse mâna bărbatului ei.

— Edward, zise ea cu voce fermă, nici Mary Grant nici eu nu trebuie să cădem cu viaţă în mâinile sălbaticilor!

Şi zicând acestea, întinse lui Glenarvan un revolver încărcat.

— O armă! strigă Glenarvan, căruia un fulger îi lumină ochii.

— Maorii nu-şi scotocesc prizonierele! Dar această armă, Edward, e pentru noi, nu pentru ei!

— Glenarvan, zise repede maiorul, ascunderevolverul! Nu e timpul încă.

Revolverul dispăru sub veşmintele lordului. Rogojina care închidea intrarea colibei se ridică. Un băştinaş apăru. El făcu semn prizonierilor să-l urmeze. Glenarvan şi ai săi, în grup strâns, traversară pah-ul şi se opriră înaintea lui Kai Kumu.

În jurul şefului erau adunaţi principalii războinici ai tribului său. Printre ei era şi acel maor a cărui barcă întâlnise pe aceea a lui Kai Kumu la confluenţa lui Waikato cu Pohaiwhenna. Era un om de vreo patruzeci de ani, voinic, cu mutra fioroasă şi crudă. Era numit „Kara Tete”, adică în limba zeelandeză „Mâniosul”. Kai Kumu îl trata cu oarecare consideraţie, şi după fineţea tatuajului său se cunoştea că Kara Tete ocupa un rang înalt în tribul său. Totuşi, un observator ar fi dedus că între cei doi şefi era o rivalitate. Maiorul observă că influenţa lui Kara Tete lasă în umbră pe Kai Kumu. Comandau amândoi importantelor populaţii de pe Waikato, cu puteri egale. Astfel în timpul acestei convorbiri, dacă gura lui Kai Kumu zâmbea, ochii săi trădau o adâncă duşmănie.

Kai Kumu întrebă pe Glenarvan:

— Eşti englez?

— Da, răspunse lordul fără şovăială, căci această naţionalitate trebuie să înlesnească schimbul.

— Şi tovarăşii tăi?

— Tovarăşii mei sunt englezi ca şi mine. Suntem călători; naufragiaţi. Însă, dacă ţii s-o ştii, n-am luat parte la război.

— Puţin ne pasă! răspunse brutal Kara Tete. Orice englez e duşmanul nostru. Ai tăi au năvălit în insula noastră! Ne-au furat câmpiile! Ne-au ars satele!

— Rău au făcut! răspunse Glenarvan cu o voce groasă. Ţi-o spun că aşa cred, nu pentru că sunt în puterea ta.

— Ascultă, reluă Kai Kumu, Tohonga, marele preot al lui Nui-Atua{67}, a căzut în mâinile fraţilor tăi. El e prizonierul pakeki-lor{68}. Dumnezeul nostru ne porunceşte să-i răscumpărăm viaţa. Aş fi vrut să-ţi smulg inima, aş fi vrut ca şi capul tău şi capetele tovarăşilor tăi să spânzure veşnic de parii acestei îngrădituri! Dar Nui-Atua a vorbit.

Spunând acestea, Kai Kumu, până aici stăpân pe el însuşi, tremura de furie şi fizionomia sa căpătase expresia unei sălbatice exaltări. Apoi, după câteva clipe, reluă mai liniştit:

— Crezi că englezii vor schimba pe Tohonga cu tine? Glenarvan ezită să răspundă şi observă cu atenţie pe şeful maor.

— Nu ştiu, răspunse el după un moment de tăcere.

— Vorbeşte, reluă Kai Kumu, viaţa ta face cât a lui Tohonga?

— Nu, răspunse Glenarvan. Eu nu sunt nici şef, nici preot printre ai mei!

Paganel, uimit de acest răspuns, privi pe Glenarvan cu o adâncă surprindere. Kai Kumu păru tot atât de surprins.

— Aşadar, te îndoieşti? îi zise el.

— Nu ştiu, răspunse Glenarvan.

— Ai tăi te vor primi în schimbul lui Tohonga?

— Pe mine singur? Nu, răspunse Glenarvan. Pe toţi, poate.

— La maori, se dă cap pentru cap.

— Mai întâi oferă pe aceste femei în schimbul preotului tău, zise Glenarvan arătând pe lady Helena şi pe Mary Grant.

Lady Helena voi să se arunce spre soţul ei. Maiorul o reţinu.

— Aceste două doamne, reluă Glenarvan înclinându-se cu o graţie respectuoasă către lady Helena şi Mary Grant, ocupă un rang înalt în ţara lor.

Războinicul îşi privi liniştit prizonierul. Un zâmbet acru trecu pe buzele sale; dar îl înăbuşi aproape îndată şi răspunse cu o voce de-abia reţinută:

— Nădăjduieşti să înşeli pe Kai Kumu cu vorbe neîntemeiate, european blestemat? Crezi că ochii lui Kai Kumu nu pot să citească în inimi?

Şi arătând pe lady Helena:

— Iată-ţi femeia! zise el.

— Nu! Este a mea! strigă Kara Tete.

Apoi, împingând pe prizonieri, mâna şefului se întinse spre umărul lady-ei Helena, care îngălbeni la această atingere.

— Edward! strigă nenorocita femeie îngrozită. Glenarvan, fără să spună o vorbă, ridică mâna. O detunătură răsună şi Kara Tete căzu mort.

La această detunătură, o mulţime de indigeni ieşiră din colibe. Pah-ul se umplu într-o clipă. O sută de mâini se ridicară spre nenorociţi. Revolverul lui Glenarvan îi fu smuls din mână. Kai Kumu aruncă asupra lui Glenarvan o privire ciudată; apoi acoperind cu mâna corpul ucigaşului, cealaltă reţinu mulţimea, care năvălea spre europeni. În sfârşit, vocea sa domină tumultul.

— Tabu! Tabu! strigă el.

La acest cuvânt, mulţimea se opri înaintea lui Glenarvan şi tovarăşilor săi, apăraţi deocamdată de o putere supranaturală.

După câteva clipe au fost conduşi la wareatua, care le servea de închisoare. Dar Robert Grant şi Jacques Paganel nu mai erau cu dânşii.