Capitolul XII. Funeraliile unui şef maor.

Kai Kumu, după un exemplu destul de des în Noua Zeelandă, unea titlul de ariki cu cel de şef de trib. El era investit cu puteri de preot şi, astfel, putea să întindă asupra persoanelor sau lucrurilor protecţia superstiţioasă a tabu-ului.

Tabu-ul, comun popoarelor de rasă polineziană, are ca afect imediat că interzice orice relaţii sau orice întrebuinţări cu lucrul sau persoana atinsă de tabu. După religia maorilor, orice ar duce o mână profanatoare pe ceea ce e declarat tabu, va fi pedepsit de zeul înfuriat cu moartea. Dealtfel, în cazul când divinitatea şi-ar întârzia răzbunarea, vor căuta preoţii să o grăbească.

Tabu-ul e aplicat de şefi într-un scop politic, dacă nu rezultă însă dintr-o situaţie obişnuită a vieţii particulare. Un indigen e tabu timp de câteva zile în unele împrejurări, când şi-a tăiat părul, când suferă operaţia tatuajului, când construieşte o pirogă, când clădeşte o casă, când e atins de o boală mintală, când a murit. Dacă o consumaţie neprevăzută ameninţă să depopuleze râurile de peşte, să devasteze în timpul coacerii plantaţiile de gulii dulci, acestea sunt lovite de un tabu protector din punct de vedere economic. Dacă un şef vrea să îndepărteze pe un nepoftit din casa sa, îl declară tabu; sau dacă vrea să monopolizeze în profitul său relaţiile cu o corabie străină, o declară tabu; sau de vrea să pună sub supraveghere un traficant european, de care e nemulţumit, iarăşi îl face tabu. Interdicţia sa se aseamănă cu vechiul „veto” al regilor din antichitate.

Când un obiect este tabu, nimeni nu poate să-l atingă nepedepsit. Când un indigen e supus acestei interdicţii, unele alimente îi sunt interzise pe un timp determinat. De această dietă severă e scăpat, dacă e bogat, căci atunci sclavii îl servesc şi îi introduc în gâtlej bucatele, pe care nu trebuie să le atingă cu mâinile sale; dacă e sărac, e nevoit să-şi adune alimentele cu gura şi tabu-ul face din el un animal.

Pe scurt, ca să terminăm, acest obicei ciudat conduce şi modifică cele mai mici acţiuni ale neozeelandezilor. E necontenita intervenţie a divinităţii în viaţa socială. Ea are toată puterea şi se poate spune că întregul cod indigen, cod indiscutabil şi nediscutat, se rezumă la. aplicarea frecventă a tabu-ului…

Cât despre prizonierii închişi în wareatua, aceştia erau loviţi de un tabu arbitrar, care îi scăpa de furia tribului. Unii dintre indigeni, prietenii şi partizanii lui Kai Kumu, se opriseră brusc la glasul şefului lor şi apăraseră pe prizonieri.

Glenarvan nu-şi făcea nici o iluzie asupra soartei care-l aştepta. Singură moartea sa putea plăti moartea unui şef. Or, moartea la popoarele sălbatice nu e decât sfârşitul unui lung şir de chinuri. Glenarvan se aştepta deci să ispăşească în chip crud legitima indignare, care înarmase braţul său, dar spera că mânia lui Kai Kumu nu-l va lovi decât pe el.

Ce noapte petrecură, el şi tovarăşii săi! Cine ar putea să zugrăvească chinurile lor şi să le măsoare suferinţele! Bietul Robert, bunul Paganel nu mai apăruseră. Cum să se mai îndoiască de soarta lor? Nu erau ei, oare, primele victime sacrificate de răzbunarea indigenilor? Orice speranţă dispăruse, chiar din inima lui Mac Nabbs, care nu deznădăjduia aşa de uşor. John Mangles credea că înnebuneşte, înaintea disperării lui Mary Grant, despărţită şi de fratele ei. Glenarvan se gândea la grozava cerere a lady-ei Helena, care ca să se sustragă chinurilor sau robiei, voia să moară de mâna sa! Va avea oare acest înfiorător curaj?

— Şi cu ce drept să lovesc eu pe Mary? se gândea John cu inima zdrobită.

Cât despre o evadare, era cu totul imposibilă. Zece războinici, înarmaţi până în dinţi, vegheau la uşa colibei.

Dimineaţa zilei de 13 februarie sosi. Nici o comunicare n-avu loc între indigeni şi prizonierii apăraţi de tabu. Coliba conţinea o oarecare cantitate de merinde, pe care nenorociţii de abia le atinseră. Foamea dispărea înaintea durerii. Ziua trecu fără să aducă nici o schimbare, nici o speranţă. Fără îndoială, ora funeraliilor şefului mort şi ora supliciului trebuiau să sune odată. Totuşi, dacă Glenarvan nu-şi ascundea că orice idee de schimb trebuia să fi fost părăsită de Kai Kumu, maiorul mai păstra un pic de nădejde.

— Cine ştie, zicea el, amintind lui Glenarvan efectul produs de moartea lui Kara Tete, cine ştie dacă Kai Kumu nu-ţi datorează mult?

Dar cu toate observaţiile lui Mac Nabbs, Glenarvan nu mai voia să nădăjduiască. Se scurse şi a doua zi, fără ca să se facă pregătirile supliciului. Iată care era motivul întârzierii:

Maorii cred că sufletul, în timpul celor trei zile de după moarte, locuieşte în corpul răposatului şi timp de trei zile, cadavrul rămâne fără mormânt. Acest obicei aspru al morţii a fost ţinut cu severitate. Până la 15 februarie, pah-ul a rămas pustiu. John Mangles, cocoţat pe umerii lui Wilson, observa adesea întăriturile exterioare. Nici un indigen nu se arăta. Singure sentinelele vegheau, plimbându-se la uşa închisorii.

A treia zi, coliba se deschise; sălbaticii, bărbaţi, femei, copii, adică mai multe sute de maori, se adunară în pah, calmi şi tăcuţi.

Kai Kumu ieşi din coliba sa şi înconjurat de cei mai însemnaţi şefi ai tribului, luă loc pe o estradă ridicată la câteva picioare, în centrul întăriturii. Mulţimea indigenilor forma un semicerc, la câţiva metri în urmă. Toată adunarea păstra o tăcere absolută. La un semn al lui Kai Kumu, un războinic se îndreptă spre wareatua.

— Aminteşte-ţi, zise lady Helena soţului ei. Glenarvan îşi strânse femeia la piept. În aceeaşi clipă, Mary Grant se apropie de John Mangles:

— Lordul şi lady Glenarvan, zise ea, vor înţelege că dacă o soţie poate să moară de mâna soţului ei, ca să scape de o existenţă ruşinoasă, o logodnică poate de asemenea să sfârşească prin mâna logodnicului său, ca să scape la rândul ei. John, îmi permit să ţi-o spun, în această clipă supremă, oare nu sunt de multă vreme în taină logodnica inimii tale? Pot să mă bizui pe tine, scumpul meu John, ca lady Helena pe lordul Glenarvan?

— Mary! strigă tânărul căpitan disperat. Ah! Scumpă Mary…!

Nu putu să termine. Rogojina se ridică şi au fost duşi spre Kai Kumu; cele două femei se resemnaseră soartei; bărbaţii îşi ascundeau chinurile sub un calm care mărturisea o energie supraomenească. Ajunseră înaintea şefului zeelandez. Acesta nu-şi întârzie judecata:

— Tu l-ai omorât pe Kara Tete? zise el lui Glenarvan…

— Da, eu l-am omorât, răspunse lordul.

— Mâine, la răsăritul soarelui, vei muri.

— Singur? întrebă Glenarvan, a cărui inimă bătea cu putere.

— Ah! Dacă viaţa lui Tohonga n-ar fi fost mai preţioasă ca a ta! strigă Kai Kumu; ai cărui ochi exprimau un crud regret.

În această clipă, se produse o agitaţie printre indigeni. Glenarvan aruncă o privire rapidă în jurul lui. În curând mulţimea se desfăcu şi apăru un războinic, asudat şi zdrobit de oboseală. Kai Kumu, îndată ce-l zări, îi zise în englezeşte, cu intenţia vădită de a fi înţeles de prizonieri:

— Vii din lagărul europenilor?

— Da, răspunse maorul.

— Ai văzut ca prizonier pe Tohonga?

— L-am văzut.

— Trăieşte?

— E mort! Englezii l-au împuşcat.

Soarta lui Glenarvan şi a tovarăşilor săi era pecetluită.

— Toţi, strigă Kai Kumu, veţi muri mâine în revărsatul zorilor.

Astfel, o pedeapsă comună lovea pe toţi aceşti nenorociţi. Lady Helena şi Mary Grant înălţară către ceruri o privire de sublimă mulţumire.

Prinşii nu au fost reconduşi la wareatua. Trebuiau să asiste, în această zi, la funeraliile şefului şi la sângeroasele ceremonii care le însoţeau. O trupă de indigeni îi conduse la câţiva paşi, la piciorul unui enorm arbore numit „kudi”. Aici, păzitorii rămaseră lângă ei fără a-i pierde din ochi, Restul tribului maor, absorbit în durerea sa oficială, părea să-i fi uitat.

Cele trei zile reglementare se scurseseră de la moartea lui Kara Tete. Sufletul răposatului părăsise definitiv învelişul său muritor. Ceremonia începu.

Corpul a fost adus pe un mic catafalc, în mijlocul întăriturii. Era înveşmântat într-un bogat costum şi înfăşurat cu o măreaţă pătură de phormium. Capul, împodobit cu pene, purta o coroană de frunze verzi. Faţa, mâinile şi pieptul, frecate cu petrol, nu arătau descompunerea.

Rudele şi prietenii sosiră la piciorul catafalcului şi deodată, ca şi cum un şef de orchestră ar fi bătut măsura unui cântec funebru, un imens concert de plânsete, de bocete, de hohote, se ridică în văzduh. Răposatul era plâns într-un ritm plângător şi greoi cadenţat. Neamurile apropiate îşi izbeau capetele, celelalte rude îşi sfâşiau faţa cu unghiile şi se arătau mai risipitori în sânge decât în lacrimi. Aceste nenorocite femei îşi îndeplineau cu conştiinţă sălbatica datorie. Însă nu erau de ajuns aceste demonstraţii pentru a linişti sufletul defunctului, a cărui mânie ar fi lovit fără îndoială pe supravieţuitorii tribului său, şi războinicii săi, neputându-l readuce la viaţă, voiră să nu regrete în lumea cealaltă binefacerile pământeşti. Aşadar, tovarăşa lui Kara Tete nu trebuia să-şi părăsească soţul în mormânt. Dealtfel, nenorocita ar fi refuzat să-i mai supravieţuiască. Aşa era obiceiul şi totodată şi datoria şi exemple de astfel de sacrificii nu lipsesc în istoria zeelandeză.

Această femeie apăru. Era încă tânără. Părul în dezordine fâlfâia pe umerii săi. Hohotele şi strigătele sale se înălţau până la cer. Cuvinte vagi, păreri de rău, fraze întretăiate, în care cinstea amintirea celui mort, întrerupeau bocetele sale şi într-un suprem paroxism de durere, ea se întinse la piciorul catafalcului, lovind pământul cu capul.

În aceeaşi clipă, Kai Kumu se apropie de ea. Deodată, nenorocita victimă se ridică; însă o puternică lovitură de „mere”, un fel de măciucă uriaşă, învârtindu-se în mâna şefului, o aruncă la pământ. Ea căzu ca trăsnită.

Strigăte înfiorătoare izbucniră. O sută de mâini ameninţară pe prizonierii îngroziţi de acest oribil spectacol. Dar niciunul nu se mişcă, fiindcă ceremonia nu era încă terminată.

Femeia lui Kara Tete se dusese după soţul ei în mormânt. Cele două corpuri rămaseră întinse unul lângă altul. Dar pentru viaţa veşnică nu-i era de ajuns răposatului numai soţia sa. Cine i-ar fi slujit pe amândoi în regatul lui Nui-Atua, dacă nu i-ar fi urmat şi sclavii în lumea cealaltă?

Şase nenorociţi au fost aduşi înaintea cadavrelor stăpânilor lor. Erau servitori, pe care nemiloasele legi ale războiului îi făcuseră robi. Cât trăise şeful, suferiseră cele mai aspre lipsuri, înduraseră la munci de animale şi acum, după datinile maorilor, trebuiau să-şi continue sclavia şi în lumea cealaltă. Nenorociţii păreau resemnaţi soartei. Nu erau surprinşi de un sacrificiu prevăzut de multă vreme. Cu mâinile nelegate, arătau că sunt gata să primească moartea, fără să crâcnească.

Dealtfel, această moarte a fost imediată şi chinurile le-au fost cruţate. Torturile erau rezervate autorilor omorului, care grupaţi la douăzeci de paşi, întorceau ochii de la acest spectacol înfiorător a cărui oroare trebuia să mai crească. Şase lovituri de „mere”, date de şase războinici voinici, întinseră victimele pe pământ, într-un lac de sânge.

Acesta a fost semnalul unei înfiorătoare scene de canibalism. Corpurile sclavilor nu sunt apărate de tabu, ca şi corpurile stăpânilor. Ele aparţin tribului şi constituie praznicul aruncat bocitorilor de la înmormântări. Aşadar, după terminarea sacrificiului, toată mulţimea indigenilor, şefi, războinici, bătrâni, femei, copii, fără deosebire de vârstă sau sex, cuprinsă de o furie bestială, se aruncă asupra rămăşiţelor neînsufleţite ale victimelor. În mai puţin timp decât ar putea să schiţeze un condei rapid, corpurile încă fiind calde, au fost sfâşiate, împărţite, tăiate, rupte nu în bucăţi, ci în fărâme. Din cei două sute de maori, fiecare îşi avu partea sa de carne omenească. Se băteau, îşi disputau cea mai mică fărâmiţă. Picăturile sângelui cald stropeau pe monstruoşii convivi, şi toată această hoardă respingătoare se mişca sub o ploaie roşie. Era delirul, era furia tigrilor îndârjiţi asupra prăzii. Ai fi zis că e un circ, unde luptătorii mâncau fiarele sălbatice. Apoi, douăzeci de focuri se aprinseră în douăzeci de puncte ale pahului, mirosul cărnii fripte împuţi aerul şi fără tumultul îngrozitor al acestui ospăţ, fără strigătele pe care le mai scoteau încă din gâtlejurile pline de carne, prizonierii ar fi auzit oasele victimelor pocnind sub dinţii canibalilor.

Glenarvan şi tovarăşii săi, gâfâind, încercară să ascundă ochilor celor două femei această scenă înfiorătoare. Atunci înţeleseră ce supliciu îi aşteaptă a doua zi la revărsatul zorilor şi fără îndoială, de ce torturi crude va fi precedată o astfel de moarte. Erau muţi de groază.

Apoi, începură dansurile funebre. Rachiuri tari, extrase din „piper excelsum”, adevărate sucuri de ardei, înteţiră beţia sălbaticilor. Nimic omenesc nu mai era în aceste fiinţe. Poate chiar că, uitând de tabu-ul şefului, se vor arunca asupra prizonierilor, îngroziţi de aiurelile lor.

Însă, în mijlocul beţiei generale, Kai Kumu rămăsese cu mintea limpede. El lăsă acestei orgii de sânge timp de o oră, până ce-şi atinse intensitatea maximă, apoi o potoli şi ultimul act al funeraliilor a fost îndeplinit cu ceremonialul obişnuit.

Cadavrele lui Kara Tete şi al soţiei sale au fost ridicate, membrele îndoite şi lipite de burtă, după datina zeelandeză. Acum trebuiau înhumate, nu definitiv, ci până când pământul putrezind carnea, nu va mai conţine decât oseminte.

Locul udupei, adică mormântului, fusese ales în afara întăriturii, la vreo două mile, în vârful unui mic munte, numit Maunganamu, situat pe ţărmul drept al lacului.

Aici trebuiau transportate corpurile. Două palanchine foarte primitive, sau mai bine zis două tărgi, au fost aduse la piciorul catafalcului. Cadavrele îndoite, mai mult şezând decât întinse, cu veşmintele menţinute de nişte liane, au fost aşezate pe tărgi. Patru războinici le ridicară pe umeri, şi tot tribul, reîncepând imnul funebru, le urmări în procesiune până la groapă.

Captivii, mereu păziţi, văzură cortegiul părăsind prima îngrăditură a pahului; apoi cântecele şi strigătele se pierdură cu încetul.

Timp de aproape o jumătate de oră, acest convoi funebru rămase pierdut din vederea lor în adâncimile văii. Apoi, îl regăsiră şerpuind pe cărările muntelui. Depărtarea făcea fantastică mişcarea ondulată a lungii coloane. Tribul se opri la o înălţime de opt sute de picioare, adică în vârful lui Maunganamu, la locul pregătit pentru înmormântarea lui Kara Tete.

Un simplu maor n-ar fi avut ca mormânt decât o groapă sau o grămadă de bolovani. Însă unui şef puternic şi de temut, destinat, desigur, unei viitoare zeificări; tribul îi pregătea un mormânt demn de isprăvile lui.

Udupa fusese înconjurată de garduri şi pari împodobiţi cu figuri înroşite, ce se înălţau nu departe de groapa unde trebuiau să se odihnească aceste cadavre. Neamurile nu uitaseră că „waidua”, spiritul morţilor, se hrăneşte cu substanţe materiale, ca şi trupul în viaţa aceasta trecătoare. Pentru aceasta aşezară merinde în mormânt, ca şi armele şi veşmintele răposatului. Nimic nu lipsea confortului mormântului. Cei doi soţi au fost aşezaţi unul lângă altul, apoi acoperiţi cu pământ şi cu ierburi, după o nouă serie de bocete.

Atunci cortegiul coborî muntele în tăcere şi nimeni nu putea acum să urce muntele Maunganamu, fără să fie pedepsit cu moartea, căci era declarat tabu, ca şi muntele Tongariro unde se odihnesc rămăşiţele unui şef zdrobit în 1846, de un cutremur de pământ.