Capitolul XIII. Ultimele ore.

În clipa când soarele dispărea deasupra lacului Taupo, în dosul colinelor Tuhahua şi Puketapu, prizonierii au fost conduşi în închisoare. Ei nu trebuiau s-o mai părăsească înainte ca creasta lui Wahiti Ranges să se fi înroşit de primele lumini ale zilei. Le rămânea o noapte; ca să se pregătească de moarte. Cu toată tristeţea, cu toată groaza de care erau cuprinşi, luară masa în comun.

— Vom avea nevoie de toate forţele noastre, zise Glenarvan, ca să privim moartea în faţă! Trebuie să arătăm acestor sălbatici cum ştiu europenii să moară.

După terminarea cinei, lady Helena spuse rugăciunea de seară cu voce tare. Toţi ceilalţi, cu capetele descoperite, se uniră cu ea.

— Care e omul, care să nu se gândească la Dumnezeu înaintea morţii?

După împlinirea acestei datorii, prizonierii se îmbrăţişară. Mary Grant şi Helena, retrase într-un colţ al colibei, se întinseră pe o rogojină. Somnul, care pune capăt tuturor relelor, le împreună în curând pleoapele; adormiră amândouă, una în braţele celeilalte, doborâte de oboseală şi de multele frământări.

Glenarvan luându-şi atunci prietenii la o parte, le zise:

— Scumpii mei tovarăşi, viaţa noastră şi cea a bietelor femei, aparţine lui Dumnezeu. Dacă e scris în ceruri că trebuie să murim mâine, vom şti, sunt sigur, să murim ca nişte bravi, ca adevăraţi creştini, gata să apărem fără teamă înaintea judecătorului suprem. Dumnezeu, care vede până în fundul sufletelor, ştie că noi urmăream un scop nobil. Dacă în loc de reuşită, ne aşteaptă moartea, e fiindcă aşa o vrea el. Oricât de aspră ar fi hotărârea sa, eu nu voi murmura contra lui. Dar aici moartea înseamnă şi tortură, poate chiar şi infamie şi iată două femei…

Aici, vocea lui Glenarvan, fermă până atunci, se altera. Tăcu, să-şi stăpânească emoţia. Apoi, după o clipă de tăcere zise:

— John, zise el tânărului căpitan, ai făgăduit lui Mary ceea ce am făgăduit eu Helenei? Ce ai hotărât?

— Această făgăduială, răspunse John Mangles, cred că am dreptul, înaintea lui Dumnezeu, de a o împlini.

— Da, John, însă suntem fără arme!

— Iată una, răspunse John, arătând un pumnal. Lam smuls din mâna lui Kara Tete, când sălbaticul s-a rostogolit la picioarele dumneavoastră. Milord, acela dintre noi care va supravieţui celuilalt, va îndeplini dorinţa lady-ei Helena şi a lui Mary Grant.

După aceste cuvinte, o adâncă tăcere domni în colibă. În sfârşit, maiorul o întrerupse zicând:

— Prieteni, păstraţi pentru ultimele clipe acest mijloc extrem. Eu nu cred că totul s-a sfârşit încă.

— Am vorbit pentru noi, răspunse Glenarvan. Oricum ar fi, vom şti să înfruntăm moartea! Ah! Dacă am fi fost singuri, de douăzeci de ori v-aş fi strigat: Prieteni, să încercăm să evadăm! Să atacăm pe ticăloşi! Dar ele! Ele…!

În aceeaşi clipă, John ridică rogojina şi numără douăzeci şi cinci de indigeni, care păzeau wareatua. Un mare foc fusese aprins şi arunca lumini sinistre pe pământul neregulat al pahului. Dintre sălbatici, unii se întinseseră în jurul focului, alţii, în picioare, se mişcau repede pe fondul luminos al flăcărilor. Dar toţi priveau necontenit spre coliba încredinţată pazei lor.

Se zice că între un păzitor care veghează şi un prizonier care vrea să fugă, şansele sunt pentru prizonier. Întradevăr, interesul unuia este cu mult mai mare decât al celuilalt. Acesta poate uita că păzeşte, celălalt nu poate uita că-i păzit. Prizonierul se gândeşte mai adesea să fugă, decât gardianul său să-l împiedice să fugă. De aici, evadări dese şi surprinzătoare.

Dar în cazul nostru prizonierii nu erau păziţi de un gardian nepăsător, ci de ură şi de răzbunare. Dacă prizonierii nu fuseseră legaţi, era fiindcă legăturile erau inutile, deoarece douăzeci şi cinci de oameni vegheau la singura ieşire a colibei.

Această colibă, sprijinită de stânca care termina întăritura, nu era accesibilă, decât printr-o cărare care o lega în faţă cu platoul pahului. Celelalte două părţi se ridicau deasupra coastelor perpendiculare şi atârnau peste o prăpastie adâncă de o sută de picioare. Pe aici, coborârea era cu neputinţă… De asemenea nu era nici un mijloc de scăpare prin fundul apărat de enorma stâncă. Singura ieşire era uşa, urmată de cărarea pomenită, pe care maorii o păzeau ca pe podul unei cetăţi. Orice fugă era imposibilă şi Glenarvan, după ce cercetase pentru a douăzecea oară zidurile închisorii sale, a fost silit să o recunoască.

În acest timp, orele nopţii de groază se scurgeau. Muntele era învăluit în întuneric. Nici lună, nici stele nu tulburau tăcerea adâncă. Doar câteva adieri de vânt băteau dinspre părţile pahului. Stâlpii colibei gemeau. Căminul indigenilor se însufleţea deodată la această suflare trecătoare şi reflexele flăcărilor aruncau lumini repezi în interior la wareatua. Grupul prizonierilor se lumină o clipă. Bieţii oameni erau adânciţi în ultimele lor gânduri. O tăcere de moarte domnea în colibă.

Trebuia să fie aproape ora patru dimineaţa, când atenţia maiorului a fost atrasă de un zgomot uşor, care venea de după peretele din fund, în temeliile colibei sprijinită de munte. Mac Nabbs mai întâi nepăsător, văzând că continuă, trase cu urechea. Apoi, intrigat, îşi apăsă, ca să audă mai bine, urechea de pământ. I se părea că se scurmă şi că se săpa în afară. Când a fost sigur, maiorul strecurându-se lângă Glenarvan şi John Mangles, îi smulse dureroaselor gânduri şi îi duse în fundul colibei.

— Ascultaţi! zise el încet, făcându-le semn să se plece. Zgomotele se auzeau din ce în ce mai mult; puteai auzi pietrele scârţâind sub apăsarea unui corp ascuţit şi rostogolindu-se.

— Trebuie să fie vreun animal în vizuina sa, zise John Mangles.

Glenarvan îşi lovi fruntea:

— Cine ştie, zise el, poate e un om…

— Om sau animal, răspunse maiorul, ştiu la ce am să mă aştept!

Wilson şi Olbinett se uniră cu tovarăşii lor şi toţi împreună începură să sape în perete, John cu pumnalul, ceilalţi cu pietre scoase din pământ sau cu unghiile, în timp ce Mulrady, întins la pământ, supraveghea prin deschizătura rogojinii grupul indigenilor. Sălbaticii, nemişcaţi în jurul focului, nu bănuiau nimic din ceea ce se petrecea la douăzeci de paşi de ei.

Pământul era mobil şi acoperea tuful silicios. Astfel, cu toată lipsa de unelte, gaura se făcea tot mai mare. În curând, se vedea tot mai mult, că un om sau mai mulţi, agăţaţi în partea din afară a pahului, săpau o galerie în peretele exterior. Ce scop puteau avea? Ştiau de existenţa prizonierilor sau hazardul unei încercări personale explica lucrul care părea să se împlinească?

Prizonierii îşi adunară toate forţele. Degetele lor sfâşiate sângerau, dar săpau neîncetat. După o jumătate de oră de lucru, gaura făcută de ei avea o jumătate de metru în adâncime. După zgomotele foarte distincte, puteau cunoaşte că numai o pătură subţire mai împiedica o comunicare imediată.

Se mai scurseră alte câteva minute şi, deodată, maiorul îşi retrase mâna lovită de o lamă ascuţită. Deabia îşi putu înăbuşi un strigăt. John Mangles, opunând lama pumnalului său, se feri de cuţitul care se agita în aer şi apucă mâna care-l ţinea. Era o mână de femeie sau de copil, mână europeană! Dintr-o parte şi din alta, nu se scoase o vorbă. Era clar, că din ambele părţi aveau interes să tacă.

— Oare nu e Robert? murmură Glenarvan.

Dar oricât de încet pronunţase acest nume, Mary Grant, trezită de mişcările din colibă, se strecură lângă Glenarvan şi apucând această mână, murdară de pământ, o acoperi cu sărutări.

— Tu! Tu! zicea tânăra fată, care nu putuse să se reţină, tu! Scumpul meu Robert!

— Da, surioară, răspunse Robert, am venit să vă salvez pe toţi. Dar tăcere!

— Dragul de el! murmură Glenarvan.

— Supravegheaţi sălbaticii de afară, reluă Robert şi lărgiţi gaura.

Mulrady, întrerupt o clipă de apariţia copilului, îşi reluă postul de observaţie.

— Totul e bine, zise el. Numai patru războinici mai veghează. Ceilalţi au adormit.

— Curaj, răspunse Wilson.

Într-o clipă, gaura a fost mărită şi Robert trecu din braţele surorii sale în cele ale lady-ei Helena. În jurul corpului său, era înfăşurată o frânghie lungă de phormium.

— Copilul meu, murmură tânăra femeie, sălbaticii nu te-au omorât?

— Nu, doamnă, răspunse Robert. Nu ştiu cum, în timpul învălmăşelii, am putut să mă strecor; am sărit peste îngrăditură; timp de două zile am rămas ascuns sub copăcei; noaptea hoinăream; voiam să vă revăd. În timp ce tot tribul era ocupat cu funeraliile şefului, am cercetat această parte a cetăţii unde se ridică închisoarea şi am văzut că pot ajunge până la voi. Am furat dintr-o colibă goală cuţitul şi frânghia; tufişurile de iarbă şi rădăcinile arbuştilor mi-au servit de scară; din fericire, am găsit un fel de peşteră săpată în munte, în dreptul colibei; n-am avut să sap decât câteva picioare şi iată-mă.

Douăzeci de sărutări mute urmară pentru Robert.

— Să fugim! zise el cu un ton hotărât.

— Paganel e jos? întrebă Glenarvan.

— Domnul Paganel? răspunse copilul, surprins de întrebare.

— Da, ne aşteaptă?

— Dar nu, milord. Cum, domnul Paganel nu e aici?

— Nu e, Robert, răspunse Mary Grant.

— Ce, nu l-ai văzut? întrebă Glenarvan. Nu v-aţi întâlnit în învălmăşeală? N-aţi fugit împreună?

— Nu, milord, răspunse Robert, copleşit de a afla dispariţia prietenului său Paganel.

— Să pornim, zise maiorul. Nu e nici un minut de pierdut. Oriunde s-ar afla Paganel, nu poate să se afle mai rău decât noi aici. Să plecăm!

Întradevăr, clipele erau preţioase. Trebuiau să fugă. Evadarea nu prezenta mari dificultăţi, dacă n-ar fi fost un perete aproape perpendicular, în afară de grotă pe o distanţă de vreo douăzeci de picioare. După aceasta, povârnişul oferea o coborâre destul de bună până în josul muntelui. De aici, puteau să ajungă repede în văile inferioare, pe când maorii, când vor afla de fuga lor, vor fi siliţi să facă un foarte mare ocol, ca să-i ajungă, pentru că ignorau existenţa acestei galerii săpate între wareatua şi povârnişul exterior.

Evadarea începu. Toate precauţiile au fost luate ca să reuşească. Prizonierii trecură câte unul prin strâmta galerie şi dădură în peşteră. John Mangles, înainte de a părăsi coliba, făcu să dispară toate urmele şi se strecură la rândul său prin deschizătură, peste care lăsă să cadă rogojinile colibei. Galeria era cu totul ascunsă.

Acum trebuiau să coboare peretele perpendicular până la povârniş şi această coborâre nu s-ar fi putut face dacă Robert n-ar fi adus frânghia de phormium. O desfăşurară; a fost fixată de un colţ al stâncii şi aruncată în afară. John Mangles, înainte de a lăsa să se coboare pe aceste fire de phormium, care prin împletirea lor formau frânghia, le încercă şi nu-i părură să ofere o prea mare siguranţă; or, nu trebuiau să se expună fără rost, căci o cădere putea fi mortală.

— Această frânghie, zise el, nu poate să suporte decât greutatea a două corpuri; aşadar, să procedăm în consecinţă. Întâi să coboare lordul şi lady Glenarvan; când vor da de povârniş; trei scuturături de frânghie;ne vor da semnalul să-i urmăm.

— Eu voi coborî întâi, răspunse Robert. Am descoperit în josul povârnişului un fel de scobitură adâncă, unde primii ajunşi se vor ascunde pentru a-i aştepta pe ceilalţi.

— Du-te; copilul meu, zise Glenarvan, strângând mâna copilului.

Robert dispăru prin deschizătura peşterii: După un minut, cele trei scuturături ale frânghiei arătau că copilul coborâse fără nici un accident.

Imediat, Glenarvan şi lady Helena se hazardară în afara grotei. Era încă beznă, însă, câteva lumini palide; cenuşii, nuanţau deja culmile care se înălţau la răsărit.

Frigul pătrunzător de dimineaţă întări pe tânăra femeie. Ea se simţi mai în putere şi începu periculoasa coborâre.

Glenarvan mai întâi, apoi lady Helena, se lăsară să alunece în lungul frânghiei până la locul unde peretele perpendicular dădea peste vârful povârnişului. Apoi Glenarvan, precedându-şi soţia şi susţinând-o, începu să coboare cu prevedere. Căuta tufişurile şi copăceii care puteau să-i ofere un punct de sprijin, mai întâi le încerca şi apoi sprijinea de ele piciorul lady-ei Helena. Câteva păsări trezite deodată, zburau scoţând mici strigăte şi fugarii tremurau când o piatră scoasă din locul ei se rostogolea cu zgomot până la poalele muntelui. Ajunseră la jumătatea pantei, când se auzi o voce la deschizătura grotei.

— Opriţi-vă! murmură John Mangles.

Glenarvan, ţinându-se cu o mână de un tufiş de ierburi, iar cu cealaltă reţinându-şi femeia, aşteptă deabia respirând.

Wilson avusese o iluzie. Auzind un zgomot în wareatua, reintrase în colibă şi ridicând rogojina observă pe maori. La un semn al lui, John opri pe Glenarvan.

Întradevăr; unul dintre războinici, surprins de un zgomot neobişnuit, se,ridicase şi se apropiase de wareatua. În picioare, la doi paşi de colibă, asculta cucapul aplecat. Rămase astfel timp de un minut lung cât o oră, trăgând cu urechea, cu ochiul la pândă. Apoi, dând din cap, ca un om care s-a înşelat, se întoarse lângă tovarăşii săi, luă un braţ de lemne şi le aruncă în focul pe jumătate stins. Faţa sa, puternic luminată, nu trăda nici o îngrijorare şi după ce privi primele lumini ale aurorei, câre apăreau la orizont lângă foc ca să-şi încălzească membrele amorţite.

— Totul e bine, zise Wilson.

John făcu semn lui Glenarvan să-şi continue coborârea. Glenarvan se lăsă să alunece încet pe pantă; în curând lady Helena şi el puseră piciorul pe îngusta cărare unde îi aştepta Robert.

Frânghia a fost smucită de trei ori şi, la rândul său, John Mangles, precedând pe Mary Grant, începu acelaşi primejdios drum. Peste puţin timp erau jos şi se duseră după lordul şi lady Glenarvan, în scobitura arătată de Robert.

Cinci minute mai târziu, toţi fugarii evadaţi în chip aşa de fericit, părăseau ascunzişul provizoriu, şi evitând ţărmurile locuite ale lacului, se înfundau pe cărări înguste de munte. Mergeau repede, căutând să ocolească toate punctele unde i-ar putea observa cineva. Nu vorbeau. Se strecurau ca nişte umbre printre copaci. Încotro se duceau? La întâmplare, dar erau liberi.

Către ora cinci, ziua începea să mijească. Nuanţe albăstrii învineţeau fâşiile înalte de nori. Crestele cenuşii se desprindeau din aburii de dimineaţă. Astrul zilei nu trebuia să mai întârzie mult şi soarele, în loc să dea semnalul supliciilor, dimpotrivă, va da de gol fuga condamnaţilor.

Trebuia deci ca, înainte de această clipă fatală, urma fugarilor să fie pierdută de sălbatici, pentru ca să-i lase în urmă prin depărtare. Dar nu puteau merge iute, căci cărările erau prăpăstioase. Lady Helena urca povârnişurile, susţinută, ca să nu zicem dusă de lordul Glenarvan şi Mary Grant se rezema de braţul lui John Mangles; Robert, fericit, triumfător, cu inima plină de bucuria succesului său, era în capul grupului; cei doi mateloţi erau cei din urmă.

Încă o jumătate de oră şi soarele radios va împrăştia ceaţa. Timp de o jumătate de oră, fugarii merseră la întâmplare. Paganel nu era cu dânşii ca săi conducă; Paganel, obiectul temerilor lor şi a cărui absenţă întuneca bucuria tuturora. Totuşi, se îndreptau spre est cât le era în putinţă, şi mergeau în faţa unei frumoase aurore. În curând, erau cu cinci sute de picioare deasupra lacului Taupo şi frigul dimineţii, amplificat de altitudinea aceasta, îi biciuia. Forme nehotărâte de coline şi de munţi se suprapuneau; însă Glenarvan nu voia decât să li se piardă urma. Mai târziu, va căuta să se descurce în acest labirint muntos.

În sfârşit, apăru soarele şi îşi trimise primele raze în faţa fugarilor. Deodată, un urlet teribil, scos de o sută de guri, izbucni în văzduh. El se ridica din pahul, a cărui poziţie Glenarvan nu o cunoştea atunci. Dealtfel, o perdea groasă de ceaţă îl împiedica să deosebească văile. Fugarii nu se mai puteau îndoi: fuga lor era descoperită. Vor scăpa oare de urmărirea indigenilor? Fuseseră zăriţi? Urmele nu-i vor trăda?

În această clipă, ceaţa de jos se risipi înfăşurându-i pentru puţin într-un nor umed şi zăriră la trei sute de paşi în jos, mulţimea turbata a indigenilor.

Îi vedeau, dar şi ei fuseseră văzuţi. Noi urlete izbucniră, unite cu lătrături şi întregul trib, după ce încercase în zadar să escaladeze stânca wareatua, ieşi din întăritură şi se aruncă pe cele mai scurte cărări în urmărirea fugarilor.